Nu te cerți

nu te cerți cu frigul care te răzbește pe dinăuntru,

nu te cerți cu arșița cu mii și mii de lipitori

care sug prin toți porii apa sărată a trupului tău,

nu te cerți cu vântul nici când adie,

nici când se face furtună ori uragan devastator,

nu te cerți cu umbra căzută de sus, de la nor

ori de la șoimul care se rotește alene,

nu te cerți nici cu fantasma ce ți se pare

c-a apărut la liziere ori în conace părăsite,

nu te cerți cu ziua, cu seara, cu noaptea,

cu ceasul care bate ora ce-a trecut,

nu te cerți cu ramul, cu frunza, cu fructul,

nu te cerți cu pământul pe care calci,

nu te cerți cu apa ce iese din străfunduri,

cu aerul, cu mireasma, cu adâncul, cu înaltul,

cu licărul stelei și îndepărtata zare,

nu te cerți cu ridurile la bătrânețe,

cu noițele de pe unghii, cu durerile din oase,

nu te cerți cu inima, cu sufletul, cu gândul,

cu regula care pune ordine în toate –

nu te cerți cu felul în care există

și se stinge fiecare

*

De știrbirile vieții

de știrbirile vieții îmi amintesc fără supărare;

am trăit într-un timp scrobit, supărător la purtare,

julind gâtul ca bentița de plastic a vestoanelor militare

pe care le-am purtat și eu (cu ce folos,

e o cu totul altă poveste);

a fost un timp al răstirilor dureroase, al rănilor

care stau și astăzi dâlme și brazde de cicatrice

în locurile pe care doar eu le pot vedea,

doar mie îmi sunt suflet;

doar eu le știu formele, crestele, bortele,

doar eu aud graiul, râsul, suspinul, strigătul, geamătul,

șoapta, tăcerea, scrâșnetul, icnetul

din universul acela însorit doar

de privirea întoarsă spre sine;

acolo citesc și mă recitesc la lumina

care nu se vede niciodată în afară.

*

Ca un vis

mi s-a părut că-i vis, deși călătoria aceea în locuri îndepărtate am resimțit-o acut pe piele, în oase, în nervi și-n mintea pe jumătate trează, trăiam ca într-o hipnoză stricată, de parcă demonul lucrurilor prost făcute și-ar fi dovedit măiestria; vântul îmi arunca în față asprimea cojilor de castane, o jupuire de lume părea furtuna, o dureroasă bâjbâire în carnea nopții unde fulgerele dezvăluiau formele zidurilor, străluminările galbene dând impresia că cetatea este tencuită cu aur, dar nicăieri nu se arătau străjerii, nimeni nu păzea aurul prea periculos pentru a fi stăpânit;

dar poate că m-am trezit în somnul acela – așadar hipnoza nu era ratată, ci a științei coroană, cum ar zice admiratorii lui Jung – și am crezut că acolo locuiesc ființe uriașe, iar eu am nimerit în furtuna din inima, din sufletul lor; dar asta ar putea însemna că nici nu exist, că în lumea lor nu-s decât tulburata lor simțire;

Doamne, o fi și-n inima ta atâta răzvrătire? lumea ce-o visez, o intuiesc, o presimt îți aparține?

o fi și sufletul tău atât de răscolit pentru mine? ceea ce visez e înlăuntrul de tine?

*

Ecce homo

Capul plecat, privirea tristă, lacrima din ochi, cuvântul care nu-i iese din gură decât după ce nu mai poate fi ținut între dinții încleștați și devine urlet, o dată într-o viață, dacă nu cumva se lasă și el moștenire – iată omul – ecce homo! – pe care îl întâlnești la piața de zarzavat, la rândul la pâine, la farmacie, la biserică și la piața de vechituri, pe terasele cârciumilor la o jumătate de vodcă (n-o să mai fie niciodată ca aia cu săniuța), la marile magazine, claxonând în ambuteiaje, suduind pătimaș alte lumi vinovate, sau omul de la urgență, desfigurat de suferință, eternul cerșetor de la poartă, de la colț, de la cimitir, tânăr sau bătrân, anonimul de lângă noi, contemporanul: o hologramă; nu căutați originalul, nu mai există;

lăsați-l pe omul acesta în pace, e sfâșiat de îndoială că ar putea exista o lume în care să dea și el cu pumnul în masă – și pe bună dreptate! – cu folos și cu putere, la el și pumnul e o părere, doar o meta-foră amăgitoare; crede că-i mai ușor să respiri un aer cu noduri de emoție, de supărare, de mânie, de neputință decât aerul de lângă pipa păcii; așa ceva nici nu există, dovadă că au pierit și indienii în masă;

se spune c-ar fi existat cândva, dar a dispărut – ori doar tace? – omul care știa că până și magnolia, caișii, castanii, salcâmii și toate neamurile lor așteaptă ordinul de înflorire, dar nimeni nu știe cine trebuie să-l dea; cel pe care îl credita semenul nostru s-a dovedit un impostor, dar a rămas credința că ordinul trebuie să vină de undeva; asta e singura problemă, nimeni nu știe de unde și cine-i cel îndreptățit să-l dea; tot ce se vede în față e un imens obiectiv circular, jumătate azur, jumătate antracit, iar fotograful din spate, exilat în mit, nu poate fi nicidecum asemuit cu cel zugrăvit în portretul de față

*

În zorii zilei

se dedică lui Liviu Antonesei

în zorii zilei de 4 martie 2021

scutul apostolic trosnește colosal; peste puțin, cântatul cocoșilor va zburli părul și va zgribuli pielea celor temători; cu chei lucioase, o parabolă deschide dimineața; la lumina zilei, mai mică e și teama și mai ușoară truda cuvintelor de a explica arta beznei de a lega no-duri în gât; cuvintele nu trebuie să se jeneze când exprimă spaima celor mici, nici când vorbesc despre trufia celor mari, ele sunt precum tăișul cuțitului pentru carne; când tac, au pătruns atât de adânc, încât nici o ureche nu le mai aude;

la indiferență nu mai ridici nici ochii, nici pumnul spre cer, chiar dacă știi ce-i o dezamăgire; după o vreme te lecuiești de o seamă de lucruri și-ți amintești de cele demult îndrăgite cu spor de amănunte; nu știi la ce-ți trebuie zestrea asta de melancolie, dar e bine să știi că ai dreptul la această avuție, dreptul de a fi nabab în simțire; și ai nevoie și pentru asta de cuvinte, chiar dacă de unele mai șoptite;

și când mai ai și iluzia că zărești porțile metafizicii prin care poți strecura în altă lume țipătul care ți-a încenușat zilele, aștepți înfrigurat răsucirea cheii în broască; parabola te face părtaș la dimineață; la bine și la rău, toți aleșii sunt în viață; cuvintele sunt dovada că ești; cum le alegi e opțiunea ta strict personală, autobiografie numită soartă, scrisă direct pe fila ținerii de minte; deși ți se pare lăuntrică, de fapt te cuprinde

*

Motiv de groază

În definitiv, și dacă rămâi pe loc,

necazurile dau de tine la fel de ușor

ca atunci când gonești în căutarea lor

sau fugi de ele;

în noaptea îngustă, un interstițiu lunar

luminează brusc peisajele imaginației –,

înainte de prăbușirea în spaimă, cârligele nervilor

pătrund adânc în carne,

cu toate ghearele te apucă

o neputință care trimite junghiuri în inimă

și cuțite lungi în gânduri și adânci presimțiri –

de cele mai multe ori nici nu știi de ce te temi,

de faptul că ești viu

ori de gândul că totul e doar o porție de suferință

din întregul neînchipuit de mare,

ori că singurul motiv de groază

de care trebuie să ții seamă

nu se află în afară

și – orice ai face – nu dispare.

*

Nu chilie de penitență,

ci parcul de joacă cel mai fantezist e lumea,

pentru mic și mare, mintos și dus cu pluta,

e-ngăduit să-ți joci viața cum te vei pricepe,

să faci mici îndreptări la replici și să tragi foloase

de care crezi că ai nevoie la joaca următoare;

e permis să-ți faci de cap în feluri mirobolante,

înluminat de fantezie te va iubi

și Dumnezeu ca pe un miel aparte și se va grăbi

să te-adune de pe drumuri, din praful lumesc,

ca să te strângă cât mai repede în brațe,

căci îi iubește și el în mai mare măsură

pe cei ce au șarmul care îi smulge surâsul,

iubirea-i o sminteală ce trece drept bravură

și-n legea lui mai aspră, ceva mai dură

în ochii celor ce au temerea prea mare

pentru a face din lucrarea iubirii o credință –

ei cred bolund că sfârșitul copilăririi

e atunci când ai crescut cu trupul mare,

nu știu că se pierde numai după ce pe dinăuntru

nu mai ai puritatea, inocența copilului

care se joacă în neștire, fără curmare

*

Șoimul

Uimitor, splendid plutește șoimul în văzduh

înainte de a se transforma în mai mult decât o săgeată,

aproape un glonț,

când superbul lui clonț

încă e strâns ca două fălci de menghină

cu zimți din oțelul cel mai bine călit,

răvășitor plutește ca sensul crud în cuvântul

pe care instinctul lui de nobil vânător

l-a desăvârșit –,

pierdut în umbra decorului tomnatic,

îl admir vrăjit de calmul rotirilor înalte

între țărâna de jos și cerul hipnotic.

*

Uneori, ar fi bine

să te oprești, pur și simplu, la mijlocul unui cuvânt, al unui gând,

al unui gest care poate răni.

Să dai înapoi sau măcar să stai pe loc atâta vreme

cât are nevoie mânia ca să se astâmpere ori până dobândești

certitudinea că ceea ce urmează să faci

îți dă trecere liberă înainte –,

cam așa ar trebui să sune o regulă simplă

a circulației între oameni, îmi spun,

la asta mă gândesc în timp ce stau în anticameră

și aud ce se întâmplă înăuntru, țipetele gata să spargă geamuri,

să sfarme uși, sar cu gândul la lucruri teribile

cărora le-au dat nume vandalii, mă și ridic

și mă apropii de ușă cu mâna întinsă gata să bată,

dar atunci se face brusc liniște, de parcă m-ar fi văzut,

de parcă totul ar fi fost făcut ca să mă stârnească,

să mă provoace, să vadă cum reacționez

când vreun semen nevolnic are nevoie de apărare –

și mă opresc cu mâna întinsă înainte și auzul încordat

atât de tare, că aș fi în stare să aud cuvântul din mintea

celui de dincolo de ușă mai înainte de a fi rostit de limbă,

dar aud numai un bâzâit de muscă mare, grea,

izbindu-se cu putere de sticla ferestrei ori de vreo oglindă

și foșnetul cu care

căderea

despică aerul

înmărmurit

de tăcere;

mă dau cu doi pași înapoi, aud dincolo de ușă pași

ce se apropie și clanța coboară cu un scârțâit ușor;

prin crăpătura ușii, tensiunea iese ca un suspin de eliberare

odată cu un bărbat înalt, frumos, zâmbitor, enigmatic, de parcă

abia s-ar fi desprins din brațele iubitei, amantei, muzei,

de parcă tot tărăboiul ar fi fost stârnit

doar de imaginația mea

*

Prezentul e în gând

Prezentul e în gând – așa se explică de ce aud

cum suspină corul la Colonos, tânguitor

bolborosește în delir, e-o ceață

de magice vorbe care nu mai contează,

nu se mai potrivesc în formula invocată

de slujbașul sacrelor nimicuri

puse uneori pe talgerul balanței la judecată;

în gândul meu e și Sofocle de față;

prezentul nu-i de fiecare dată și necurmat

ziua ternă în care respiri, te hrănești,

te duci la piață, citești, trimiți mesaje,

vorbești la telefon cu persoane dragi,

plătești facturi, consumi nervi și energie,

el poate fi deviat brusc de fisura

prin care treci instantaneu în altădată,

între prezentul dinainte și cel următor

încap cu ușurință două milenii, o viață,

generații ori epoci răscolite de fantezie –

prezentul nu-i doar ziua căreia îi spunem azi,

gândul nu are acest hotar,

e oricând și oriunde-i o pulsație vie.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 27-29]