Kocsis Francisko – Pălăvrăgind despre teme sensibile

demeny peter doru pop

Doru Pop şi Demény Péter au scos la sfârşitul anului trecut Pălăvrăgeala vagabonzilor,* o carte care face parte din categoria cărţilor care trec neobservate (trecute sub tăcere, mai bine-zis) tocmai pentru că ar trebui să stârnească discuţii, dispute, controverse, contestări, gălăgie şi mirare deopotrivă, asta ca să folosesc numai cuvinte deloc contondente. Nu m-aş mira dacă alţii le-ar folosi fără reţinere, deşi nu le-ar face cinste. De altfel, Demény are o astfel de intuiţie („Ce crezi, ce vom face noi cu dialogul ăsta? Dacă va apărea în volum, se va trezi ceva lume? Prostia o pot ghici, direcţiile inteligenţei mai puţin. Lui Cosaşu îi place. Dar se va fisura zidul ăla de care vorbeşti? Sau va fi doar o carte din sutele pe care le tipăresc într-un an editurile?”, p. 143), bănuind că augurii nu se vor arăta prea entuziaşti cu profeţiile în ceea ce-i priveşte. Citește în continuare →

Un prozator par excellence: Petru Cimpoeșu (4/5)

IMG_0245.a76ef047d8d24c03823acdf41c4ee7c8

 

KOCSIS Francisko

Între avers şi revers

Petru Cimpoeşu ţine să ne prevină de la bun început, într-un scurt excurs explicativ, nici prea echivoc, nici deloc, ce conţine volumul Nouă proze vechi • Ficţiuni ilicite* şi cum au luat naştere povestirile pe care le vom citi; la o primă vedere, pare un apel la indulgenţă, ceea ce, să recunoaştem, n-ar da prea bine, de aceea nici nu mă las cu toată greutatea pe scaunul acesta şubred, măcar că sunt de bună credinţă şi nu-l suspectez de nici o tentativă de mistificare pe hâtrul autor moldovean, îl cred că încearcă să scuze stângăciile tânărului autor care, e de presupus, a făcut în anii formării sale tot felul de exerciţii de păcălire a cenzurii pe lângă micile concesii voite şi nevoite inerente, s-a molipsit de formule ori a căutat să-şi uşureze în vreun fel calea spre debutul editorial, lucruri cu totul de înţeles şi care nu merită să li se acorde o atenţie peste măsură de mare. Citește în continuare →

Poeme de Teodor Borz, Ion Dumbravă, Kocsis Francisko, Soril Miavoe și Eugeniu Nistor

Teodor BORZ

teodor borz

Mă uit la cărţi

Mă uit la cărţi –

rănile mele cicatrizate.

Poate ele le-au provocat,

poate ele le-au cicatrizat.

Poate trebuia să fiu rănit

pentru relele pe care le-am făcut

şi trebuia să fiu vindecat

pentru binele pe care l-am dorit.

Mă uit la cărţi,

la biblioteca-nvechită

din care prietenii

mă strigă toţi.

Şi-atunci aprind o lumânare.

Nu ştiu

de-i pentru vii ori pentru morţi.

Citește în continuare →

Kocsis Francisko – Povestea unui transfer neobişnuit

melania bancea transfer

Melania Bancea, aflată la cea de-a şasea carte, cinci romane şi o carte „de vacanţă”, Nevasta peştişorului de aur, care dădea măsura talentului scriitoarei de a se manifesta pe spaţii mici, are darul povestirii, ştie să dezvăluie, ştie să te facă să vezi amănuntele deconcertante din preajmă, ştie să-ţi descreţească fruntea. În această carte, fiecare povestire, schiţă, tablou e un decupaj dintr-un peisaj mult mai vast în care îşi duc viaţa personajele, toate descrierile fiind doar frânturi dintr-o existenţă despre care autoarea nu ne dă decât informaţii vagi, se concentrează numai asupra temei şi lasă la limita unui orizont de intimitate identitatea socială, dealtfel fără nici o importanţă pentru economia micilor întâmplări descrise. Procedând astfel, cu intuiţie freudiană probabil, Melania tuşează un portret generic al pescarului de oriunde, dar neapărat al zilelor noastre, cel pe care-l vedem adesea pe malurile apelor şi ale bălţilor, răbdător până dincolo de înţeles, până dincolo de obişnuit, participant parcă la un fel de ritual iniţiatic şi cu certitudine unul terapeutic. Citește în continuare →

Țintă fixă: Ştefan Borbély (4/5)

Stefan Borbely 2 2017

 

Comentarii de carte

 

Georgeta MOARCĂS 

Ştefan Borbély şi calea dionisiacă

În cele peste cincisprezece cărţi publicate din 1995 până astăzi, Ştefan Borbély este acelaşi comparatist egal cu sine însuşi, care a ales, cu maturitatea unui debut de excepţie, perspectiva critică, metoda, traseul hermeneutic ce va fi doar adâncit, extins, ramificat în volume cu tematică diversă. Eseistul şi-a stabilit din start uneltele sau armele cu care va aborda literatura. Prezente în primul volum deja într-o proporţie semnificativă, cele două concepte nietzscheene, apolinicul şi dionisiacul devin căi de lectură în întâlnirea cu operele unor mari scriitori, printre cei aleşi numărându-se Thomas Mann, Hermann Hesse, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu. Dar ele nu sunt doar instrumentele preferate în exegeza literară, ci acţionează insidios pentru modelarea viziunii existenţiale a scriitorului. Influenţa gândirii nietzscheene e difuză şi seducătoare, semnalând nu doar o alegere raţională, ci devoalând şi resorturi de adâncime. Dincolo de afinitatea pe care Ştefan Borbély ar putea-o avea cu spaţiul cultural german, crepuscul, decadentism şi vitalism, dincolo de dimensiunea catalitică a unor interpretări ale literaturii române dintr-o perspectivă comparativistică firească, am considerat provocatoare încercarea de a reconstitui ipotetic motivaţia alegerii acestor arme şi unelte. Citește în continuare →

KOCSIS Francisko – Trei antologii recente

singuratate gonflabila

E îmbucurător să constaţi că apar tot mai multe traduceri din „vecinătatea interioară”, că tot mai mulţi tineri se mişcă dezinvolt între cele două literaturi – română şi maghiară –, vehiculând informaţii, idei, tipare tehnice, atitudini, convingeri şi, nu în ultimul rând, identitate culturală. În deceniul postrevoluţionar, punţile culturale, construite anterior prin efortul remarcabil al unor generaţii de traducători extrem de merituoşi, au fost bombardate fără milă, alteritatea devenind brusc pricină de iritare, suspiciune, respingere ab initio, orice argument fiind retezat din faşă de aroganţe naţionaliste păguboase pentru toate părţile. Dar bineînţeles că tăvălugul interesului politic nu ţinea seama de infimul profit de bună înţelegere realizat de „cărăuşii de cultură”, cum îmi place să le spun acestor oameni dedicaţi, şi a demolat în graba mare şi ceea ce prinsese o pojghiţă instituţională şi se putea, eventual, consolida. Mă refer aici, concret, la fosta Editură Kriterion, condusă foarte îndelungată vreme de un director cu adevărat de excepţie, Domokos Géza. În perspectivele şi priorităţile societăţii de astăzi, „momentul Kriterion” pare irepetabil. Mai întâi pentru că s-a năruit un cadru instituţional care putea orienta, forma, selecta şi promova oameni competenţi, valoroşi, exigenţi, şi-apoi pentru că o asemenea tentativă de reapropiere nu se poate face fără susţinere publică, fără politici culturale coerente, fără respect şi interes reciproc. Au existat şi după acest moment de ruptură oameni de cultură care s-au dedicat fără rezerve traducerii, dar au fost mai puţin vizibili, fără vreo vină reproşabilă lor. În condiţiile drastic schimbate, găsirea unei căi eficiente de promovare a eşuat mereu. Ar trebui să-i amintim aici pe Anamaria Pop, Marius Tabacu, Cseke Gábor, Lövétei Lázár László, Paul Drumaru, Demény Péter ş.a. (Îmi iau îngăduinţa de a aminti aici şi propria mea antologie, Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania, Editura Ardealul, 2006.) De când s-a mai domolit bătălia cu rafale de gloanţe oarbe şi s-a ridicat generaţia care abia face primul sfert de veac de viaţă, şi-au făcut simţită prezenţa în spaţiul publicistic literar numeroşi traducători tineri, printre cei mai merituoşi şi mai activi i-aş aminti pe cei despre care voi vorbi mai jos, Andrei Dósa şi Mihók Tamás. Citește în continuare →

Călin CRĂCIUN – O anamneză a lui Kocsis Francisko

kocsis teste

Se spune că un volum de poezie își merită existența fie și dacă în paginile sale există un singur poem autentic. Cu alte cuvinte, dacă într-un singur mănunchi de versuri s-a întrupat o câtime veritabilă de spirit poetic, volumul ar fi legitim ca întreg. Toate celelalte texte, care, luate strict individual sau chiar la grămadă, n-ar prea valora mare lucru, nemeritând propriu-zis titlul de poeme, sunt înnobilate, au privilegiul unei mutații axiologice odată ce stau între coperțile care conțin acel unic poem iradiant de poeticitate. Măcar prin faptul că ele sunt un catalizator, un mediu sau context ce a contribuit într-un fel sau altul, fie și infim, la creația celui inspirat. Cred că o astfel de aserțiune nu e chiar fără noimă, context în care cu atât mai îndreptățit mi se pare gândul că volumul Teste de identitate* al lui Kocsis Francisko e unul remarcabil tocmai datorită marii densități de texte care ar putea juca rolul de poeme iradiante. Unirea lor între două coperte spune mult despre poetul mureșean, și spune de bine, cu atât mai mult cu cât e vorba de recuperări, de poezii scrise în perioade diferite și care nu și-au găsit locul în volumele anterioare, fără intenția vădită de a forma cândva, împreună, un întreg. Citește în continuare →