Extincție (OMG, 2024) este volumul care l-a făcut pe George State să se simtă lovit (love it!) în plexul inimii, iar pe Mihai Iovănel să afirme că „poezia lui Miticov este deocamdată stadiul cel mai înaintat al douămiismului” (coperta a patra). Dincolo de elogii sau de ezitări (care s-au manifestat în legătură cu Dmitri: INTJ, publicat în 2023, o carte care cred cu tărie că va deveni, în timp, obiect de studiu), Dmitri Miticov este un poet aparte, practicant al unei stilistici eclectice, unde se combină elemente metamoderne, neoromantice și referințe la concepte științifice, într-o criptare pur personală, care-l fac să arate per ansamblu ca un antidouămiist, un antibiografist, dacă e să ne raportăm la generația atât de angajată social și politic a fracturiștilor, care au evitat programatic abstractizarea.

Extincție ne prezintă o realitate trecută printr-un filtru dramatic-rece, o încercare de distanțare de tot ce e viu, pe un ton contemplativ-melancolic, dar tot în sfera abstractului. Miticov nu oferă contexte concrete, nu putem reconstitui o biografie clară a vocii pe care o auzim, nu știm povestea pe de-a-ntregul, ci doar efectele ei. E o paranteză poetică la volumul Dmitri:INTJ sau o anexă, cum o numește autorul, legându-și opera curentă de una anterioară și incluzând/reluând texte, idei sau fragmente. Dacă Dmitri:INTJ e instalație poetică interactivă, mixaj de limbaje, „roman” grafic al unei călătorii în conștient și în subconștient, un produs artistic complex, sofisticat, spectaculos și experimental, Extincție exercită o putere de seducție de alt tip, care se desfășoară pe altă frecvență, mai joasă, mai domoală, fără lumini de show. Există în acest volum un refuz al participării la viață sub formă de trăire a ei prin punere într-un limbaj care impersonalizează. Miticov face din viață un fenomen abstract, ceea ce este alienant, dar interesant ca exercițiu hiperintelectual și ca stare. Dmitri se uită cu un ochi străin chiar și la propriile amintiri (căci prezent nu are, spune el: eu nu trăiesc, eu produc amintiri), în care se identifică pe sine ca personaj și la fel pe ceilalți. Nefericirea/distanțarea e generalizată, ca un virus care a infectat sistemul și amenință să-l scoată definitiv din circuit. Miticov scrie o poezie care nu numai că nu conține „bucuriile” și „fericirile”, ba chiar le expulzează ca pe niște reziduuri-realități care, odată negate/dispărute, probabil că nu mai dor și astfel demersul capătă sens. În acest context dezolant, de abandon total sau de acceptare a limitelor, se desfășoară, înainte și înapoi în timp, prin proiecții, fantezii și dialoguri, o voce ataraxică, propovăduitoare a eliminării conflictului de orice fel, mai ales a celui interior, a dependențelor, a găsirii explicațiilor, avansând o ideologie a acceptării, a practicării indiferenței, pe linia filosofiei budiste, via Glossa eminesciană, la care Miticov revine obsesiv, explicit sau implicit. Din acest punct derivă și straniul poeziei lui Dmitri, din încercarea lui de a scoate din om tot ce e uman și viu, demers care reduce viața la o conștiință a ei prin abstragere din real și care o autopsiază. Limbajul poetic complicat, sintaxa încărcată, rimele, repetițiile cu efect hipnotic și registrul neologic duc la un formalism lingvistic care amplifică stranietatea, deși sentențiozitatea e edulcorată în unele poeme de câteva sclipiri romantice/reminiscențe sentimentale, semn că viața încă pâlpâie pe ici pe colo. Juxtapunerile bizare, elipsele și imaginile distorsionate creează neliniște și anxietate. Dispariția umanului este urmărită pas cu pas de un ochi lucid care identifică efectele și cauzele ei fără nicio reacție manifestată, fără nicio tresărire, fapt straniu, pentru că, în preajma morții, firești sunt reacțiile, nu lipsa lor.

Poezia lui Dmitri creează un spațiu psihologic inconfortabil prin situarea ei între uman și nonuman. Ideea indiferenței nesfârșite ca echivalent al morții se întinde peste tot volumul ca un memento mori. Poetul a ajuns într-un loc unde nimeni nu vrea să fie, iar de acolo privește amar, dar triumfător, spre o lume care nu și-a aflat încă eliberarea: Nesfârșită e doar indiferența ce se întinde peste noi deconcertant când n-a mai rămas nimic de făcut. / Doar indiferența noastră nesfârșită și contagioasă vine din viitor când noi toți venim din trecut. // Semnele degradării sunt semnele capitulării noastre. Respirația mecanică, reflexul pierdut // al politeții, vocea înregistrată pe care nu ne-o mai recunoaștem, gustul metalic, necunoscut. (…) // Nu ne-am priceput să citim semnele abandonului, riscurile dezechilibrului precar, ezitarea. Nu am știut / că nesfârșită e doar indiferența ce se lasă peste noi hipnotizant când nu mai este nimic de făcut” (Nesfârșită e doar indiferența). Tot în acest spațiu psihologic intuim ecouri ale unei/unor relații sentimentale eșuate sau toxice (există un el și o ea consumați de incompatibilitate, reproșuri și explicații reluate în buclă, un cuplu erodat de defazaje și cinisme – Examinăm întruna aerul dintre noi ca pe-o / problemă fără rezolvare; Despre liniște se poate spune orice, mai puțin faptul că vine odată cu tine. Despre tandrețe / și delicatețe aproape la fel), dar mai ales relația vocii poetice cu seria de identități proprii trecute și presupus viitoare. Toate par serii de proiecții neclare, amintiri difuze privite cu ironie sau cinism, mereu ale unei stări de rău, cauzate de premoniții sau de blocaje de comunicare/exteriorizare, la care se adaugă permanenta nevoie de numire a ratărilor, a fixațiilor, a vocilor care nu mai tac: Mintea mea-i locul geometric al tuturor discuțiilor ipotetice care-au continuat la nesfârșit. (…) / Sunt locul geometric al înfrângerilor repetate și-al întâmplărilor sperate pe care nu le-am mai / trăit. Doar că aceste evantaie de posibilități nu par să se manifeste niciodată, prin urmare Dmitri rămâne viu și mort în același timp, ca pisica lui Schrödinger. Titlul poemului e și el cinic, la fel ca versul următor: Îmi place nemișcarea pentru că din nemișcare se desfac evantaie de posibilități. Sau imaginea individului aflat într-o mașină care se scufundă e poate mai grăitoare, mai exact blocat într-o mașină căzută-n apă, care se scufundă (Cântec de dragoste pentru nimeni).

O incapacitate aproape patologică de a fi în lume (dar nu cu totul în afara ei) se împrăștie toxic peste o existență în care bucuria/fericirea e un manual de instrucțiuni pentru atingerea unei stări de echilibru, adică absența suferinței și cam atât: Fericire înseamnă să te trezești după ce au dispărut toți și să nu-ți fie frică. / Fericire înseamnă să nu ai cu cine conversa și nici să nu vrei asta, la o adică. / Fericire înseamnă să crezi că nu te mai poate iubi nimeni și să mai poți zâmbi. (…) / Fericire înseamnă să nu te surprindă că tot ce-ai avut mai bun va rămâne în spate (Fericirile).

O notă aparte în volum o face Romlux sonet, o poezie în care Dmitri întinde o mână biografismului. Nostalgic pe față, poetul deplânge despărțirea de adolescență, de o epocă apusă, care rămâne totuși vie în amintire, bine conturată, contextualizată: Nu cred că am rămas cuiva datori, / eu și cu gașca mea de tocilari de lux / din Carabella, înghesuiți în haltă la Romlux / ca pinguinii disco, seara-n vagoane, revenind în zori, // legați cu sfori vizibile doar când se rup, ca într-un flux // al unui vis comun. Anii care-au urmat au fost costisitori. / M-am despărțit pe rând de toți, de tine – de mai multe ori, / strălucitoare, înaltă creatură bântuind prin haltă la Romlux. // Ce nu ne-a omorât ne-a lăsat dezorientați și imaturi, / inerți și spânzurați de ce-am fi vrut să fim ca niște saci de box, / fixați pe manuale de instrucțiuni, disciplinați de proceduri // și capturați în plasa veșnicului paradox // de a înainta privind în spate sau poate împotriva propriei naturi. / Strălucitoare, metalică adolescență din orășelul nostru de oțelinox!

Poezia lui Miticov ne aduce la intersecția dintre familiar și complet necunoscut, tulbură percepția firească asupra realității și destabilizează prin jocul prezență fizică – absență emoțională (autoimpusă sau nu), apropiere – distanțare. Probabil că asta e de fapt provocarea la care e supus cititorul, anume să identifice singur – în peisajul emoțional postapocaliptic pe care i-l oferă Dmitri – urme de viață, forme de speranță.

[Vatra, nr. 1-2/2025, p. 42]