Andrei Bodiu, Opera poetică, este o reeditare târzie, dar compactă, recuperatoare, generoasă  și obligatorie, la 10 ani de la moartea prematură a poetului, a tuturor volumelor sale de versuri. Cartea a fost prefațată de Simona Popescu, fiind  rezultatul unui demers lăudabil, dar anevoios, de arhivar și al trudei detectivistice a acesteia, căci textele nu au fost ușor de găsit.

Respectată personalitate a Facultății de Litere, prin felul în care a modelat biografia intelectuală a multor studenți, dar și prin eforturile lui de anduranță  din  administrația culturală locală, autorul este un adevărat icon al Școlii de la Brașov. Maratonul de poezie, patentat de universitar, proiectul Brașovul literar realizat de Un cristian și de Casa de pariuri literare,  câteva numere ale revistei Vatra consacrate mișcării filologice din orașul de la poalele Tâmpei și descrierii solidarității afectiv-formative dintre scriitorii brașoveni au mai corectat din restanțele raportării la acest poet și l-au reașezat în prim plan, dar, în contextul absenței circulației poemelor,  tăcerea din jurul numelui său putea părea, fără această carte, asurzitoare.

Recenzistica actuală din multe publicații literare este fără doar și poate una promoțională,  zgomotoasă și nu mereu axiologizantă, astfel încât există  riscul condamnării la uitare a unor cărți ce nu au voie să cadă în irelevanță. Puternic legată sufletește de prietenii ei de la Brașov, membră a grupului mentorizat de Alexandru Mușina, cu care a pornit pe drumul literaturii, Simona Popescu asigură, prin acest roller coaster al adunării poemelor, cronicilor și a altor documente, o vizibilitate sporită pentru Andrei Bodiu, răspunzând nu doar unei mize generaționiste, ci, mai ales, unei necesități: redescoperirea progresivă a vocii unui autor evergreen și care merită să ,,ne uimească”. Din nou!

Lucrarea înseamnă juxtapunerea volumelor Pauză de respirație, cursa de 24 de ore, Poezii patriotice, Studii pe viață și pe moarte, Oameni obosiți, Firul Alb, dar și a unui portret realizat de Viorel Marineasa, a unor interviuri sau poezii inedite extrase din arhivele securității, a unui capitol consistent, extraordinar, de referințe critice și a unei addenda cu amplul poem Trenul a oprit din volumul Jurnalexpress Europa 2000.

Prin prefața amplă, substanțială, Simona Popescu realizează în plus un background important pentru reactivarea lecturii și  interpretării operei lui Andrei Bodiu, propunând, în același timp, delimitarea sistematică a unui model nereplicabil, dar pe care mulți poeți tineri l-au avut în vedere, al poeziei scriitorului brașovean.

Alcătuindu-i profilul retrospectiv, Simona Popescu identifică o formulă creativă care îl așază pe autor în ordinea literară proprie postmodernismului,  în rând cu congenerii și prietenii lui, dar și acel ,,sound” – cu un termen împrumutat chiar de la poet – inconfundabil, autentic, prețios. Iar acest timbru personal este, în viziunea ei, rezultatul  unor elemente precum: filonul tragic, dar nu neoexpresionist (,,fără epatările” specifice acestei retorici), un miez realist și biografic, o preocupare pentru ,,secundar” și chiar pentru ,,terțiar”, ,,simpla notație care, prin acumulare, produce scurtcircuitări poetice”, cotidianul, ,,capturile din realitate”, legăturile cu contextul politic, social, intertextualitatea, minimalismul, câteodată, pattern-ul bacovian, transparența, și, cel mai important, acele latențe, ,,fulgurantele viziuni emoționante” din străfundurile poemelor și din spatele unei ,,poezii narative”, bazate, de altminteri, pe ,,flash-uri” pe ,,reel-uri”. Simona Popescu face o lectură unificatoare și ne invită la aceasta. Ea observă că Bodiu scrie și despre poezia lui, când scrie despre ceilalți, devoalându-și intențiile auctoriale, că prezintă, prin acel ,,mașscrism” specific grupului, experiențe de o concretețe frapantă, dar și evenimente ocazionale, adunând în cărți, destul de restrânse cantitativ, imaginea unei realități, la fel precum ,,picătura de apă care reflectă cerul”. Dincolo de ceea ce este vizibil și manifest sau simplu, dincolo de ,,adevărata viață” se derulează însă revelatoriu jocul complex și aerul misterios al asocierilor revelatorii.

Cele șase volume de versuri scrise de Andrei Bodiu și publicate în intervalul 1991-2014 pot fi astfel recitite împreună, fixând, și prin capitolul final al comentariile critice, imaginea unui poet care ,,consemnează” ,,spectacolul cotidianului”, ,,infernul” și ,,asfixia” specifice (cf. Al. Cistelecan), ,,un maratonist al clipei” (cf. Cornel Moraru), al ,,fotogramei de moment”  (cf. Gheorghe Crăciun), ,,un descendent al literaturii absurdului”, care-și strunește patetismul (cf. Caius Dobrescu), un autor  ,,de o simplitate minimală” (cf. Dumitru Chioaru), al concentrării și al ,,reducției la esențial” (cf. Ion Bogdan Lefter), cu un limbaj ce adoptă o ,,ținută ascetică” (cf. Iulian Boldea) și care practică o poezie ,,fără marker-i stilistici” (cf. Radu Vancu), înregistrând sub ,,forma unui reportaj sec” (cf. Adriana Stan), ,,harta trecerii” sale ,,prin lume  și prin viață: străzi, locuri (poduri, baruri, restaurante), orașe din țară sau din străinătate; uneori însoțite de date și de nume de prieteni – ca într-un haiku-jurnal de existență” (cf. Marius Chivu). Criticii au văzut așadar foarte bine ,,firul alb” al literaturii poetice a lui Bodiu și faptul că  ochiul lui strategic și programatic închis înăuntru, în afară se deșteaptă.

Totuși chiar și în absența discursului interior, din storytelling-ul realist, din acumularea de detalii existențiale, sociale, ce expandează se creează in nuce tabloul mersului vieții, redat cu o onestitate dincolo de orice menajamente. Nu există modulații ale vocii poetice, tonalitatea este neutră, dar simpla regie a scenelor surprinse, mixajul imaginilor biografice, orchestrarea eșantioanelor din viața istoriei recente (avanscena României postrevoluționare și metamorfozele lumii în noua ordine), înregistrarea sunetelor răzlețe, dar redate prin supraimpresiune ale existenței domestice sau stradale  restituie scepticismul, deziluzionarea, epuizarea, trăirea intensă și alte atitudini sau stări, pe care poetul și le cenzurează, dar care decurg din ce se întâmplă în jurul lui, lucrează subteran, recesiv sau călătoresc prin aer ca praful, luminându-se reciproc și creând conexiuni nebănuite. Autorul se uită prin ,,două tuburi lungi prin care/ dacă privești ochiul ți se dilată și/ în întuneric clipești” (21 ianuarie 89) sau printr-un ,,hublou”, urmărindu-și ,,călătoria” și glasurile ,,frumoase ” ale ,,naufragiaților” (319).

Câteodată, se află  în gară, ,,Stăm în gară și/ ne uităm la ea./ Vasile zice că se sinucide/ săptămâna asta./ Mai e o jumătate de oră” (11 și 32 de minute) sau în  tren, precum celălalt mare călător al express-ului de Budilla: ,,Lângă gara Predeal o femeie/ Cu basma pe cap și/ O pungă în mână merge/ În patru labe./ Se chinuie ca un melc/ Să ajungă la o centrală termică /Dezafectată./ De acolo nu ai nimic/ De cumpărat. În compartiment/ E cald iar noi vorbim/ Despre școală/ Ei gheața îi arde palmele/ Și genunchii./ Peste vreo lună cînd trec prin Predeal/ Ea e la începutul drumului/ Gheața s-a topit punga albă joacă în vânt ca/ În American Beauty.” Prins în goana nebună a lumii, deseori confruntată cu spectrul morții, el adună tenace desene, gesturi, dialoguri, care imbricate caleidoscopic scot la iveală revelatoriu sau vizionar, ceva vag, inductiv, fără corp, creându-ți, așa cum demonstrează și Simona Popescu, ,,sentimentul că dincolo de simplele și tranzientele aparențe se ascunde mereu altceva” sau că, așa cum explică Radu Vancu, ,,întotdeauna se întâmplă de fapt ceva straniu”, ,,iar dacă vocea nu insistă cu pathos asupra stranietății, aceasta se face, cumva bizar, și mai stranie”: ,,Unde ești tati? Mă întreabă cu/ Vocea sublimă de la șapte ani./ Aproape de Mediaș răspund/ Și trag în piept mirosul de/ Usturoi din vecini/ Și cum e gara din Mediaș? E mare?/ Întreabă mai departe E mai mare ca gara/ Din Predeal/ Cam tot așa zic eu încurcat./ Nașu își plimbă geanta maro/ Pe burtă Barmanu/ Face piruete pe ritm de melc./ Unde ești tati? /mă întreabă/ În întunericul de la Augustin, Tudor,/ Aproape, în întunericul de la Augustin”. (Gări mijlocii). Nu există un stil reflexiv și nici măcar, explicativ, ci doar unul constatativ, care expune lucrurile cu luciditate și cu simplitate, dar realitatea este multistratificată și poate avea un ground afectiv, evocator, anticipativ: ,,În tren mi-am amintit că e/ Ziua lui Crăciun m-am uitat/ Dacă mai am numărul lui în/ agenda telefonului./ La ore diferite la/ 4 și la 3 m-am întâlnit cu socru-meu și cu George nu/ Știu dacă ei au vrut să se întâlnească cu mine” (23 aprilie 2010).

Surprinderea frustă, fără imersiuni, a unor cadre indică o atmosferă dominată de dezolare, înstrăinare, singurătate, monotonie: ,,Îmi trasez drumul printre băltoace./ Aici ninge-ntruna și singurul cuvânt care se/ Potrivește e/ Frig/ Frig / între liceu și internat/ Internat și liceu/ frig/ Pe fețele obosite ale fetelor./ Chiar ieri intrând într-o alimentară/ pe jumătate golită mi-am văzut/ respirația o/ vânzătoare mi-a zâmbit și m-a întrebat / ce caut/ Vânzătoarele toate te recunosc: ești/ Un străin” (Tristele)

Racordurile bruște, alerte rup logica unui discurs mimetic permițând instaurarea altuia, ele provocându-se reciproc: ,,Vecine drag cînd/ apeși pe trăgaciul bormașinii/ gîndește-te și la mine/ Știu că atunci cînd apeși/ Lin butonul te simți dacă/ Nu Superman măcar Robocap/ Lustruindu-și cu mîneca plăcuțele de frînă/ De aceea rogu-te, urmează sfatul meu:/ Apasă lin trăgaciul, apoi/ Mai tare și mai tare proptește-te bine./ Pe picioare. Fă-ți o gaură în cap” (Vecine drag)

Fără să fie meditativ, autorul este un martor și un culegător de acțiuni, personaje care funcționează ca un corelativ obiectiv pentru un soi de tandrețe sau pentru un umanism viu: ,,Nesigurul interval dintre vîrste/ Cînd timpul se-mparte viguros/ Între școală și casă./ Când bag nasul în pempii/ Lui Tudor să văd dacă/ N-a făcut treaba pe care o face pe / Oliță doar teoretic./ Cînd în parc aș putea scrie toate/ Poemele de tată la 40 de ani/ Nesigurul interval dintre vîrste/ Cînd tot mai aproape de mine/ Dimineața sau noaptea explodează/ Morțile celor dragi” (15.08.2007). Astfel, unele detalii au o poeticitate duioasă sau melancolică (,,Ea vorbește și/ fața ei albă vopsită în verde puțin/ Inima ei bate în timpanele tale puțin/ O auzi”- Poem pentru Adriana), altele vădesc o angajare în gândirea politică și capătă o componentă civică-moral, devenind o chestiune de adevăr, adevăr rostit într-un stil percutant: ,,Domnule președinte,/ domnule președinte/ ce facem cu alcoolismul/ cu tabagismul/ cu fețele cenușii/ cu fețele rozalii/ cu c.v.t și a.p/ cu grămezile de cretini/ cu lampa lui ilici/ cu morții de lângă gară ce facem/ cu fețele palide cu studentele drogate la 21 de ani/ dar cu gardienii publici/ care amendează boschetari/ dar cu femeile înalte perfect singure/ dar cu paranoia cu paranoia cum/ rămîne domnule președinte” (din volumul Poezii patriotice).

Sau, în alte poeme, tot fără fasoane artistice suplimentare și fără extinderea inutilă a metadiscurisivității, un text poate valoriza neașteptat tot volumul, dezvăluind resorturile creatoare, condiția creatorului, senzația de insolitare fiind aici destul de puternică: ,,Ea-și dă jos haina: mașina/ ta de scris e o ușă de magazin/ Tastele în loc de perdea și banda/ Neagră încolăcită în jurul/ Trupului tău te gîdilă pînă/ Te strici de râs eu zâmbesc îți/ acopăr ochii banda neagră îți/ mînjește pleoapele/ îți/acoperă părul îți murdărește/ acum ai pată neagră pe buza de jos/ pe bluză îți acopăr sînii cu pânză subțire/ îți înfășor banda neagră/ în jurul coapselor/ în jurul gleznelor așa/ trupul tău e perfect acoperit./ Așa ți-aș putea atîrna/ o coadă de hîrtie” (Mașina ta de scris e o ușă de magazin).

Această ediție a operei poetice a lui Andrei Bodiu pune din nou în valoare talentul poetic al scriitorului, un talent grefat pe minimalismul redării unor secunde trecătoare sau a unor situații sensibile, înfățișate fără dorința edulcorării sau a camuflării stilistice, fără acel glamour care adeseori îl  împiedică pe cititor să vadă sensurile rătăcite sau ceea ce se întâmplă atunci când pare că nu se întâmplă nimic. Totodată, poemele lasă la vedere  nivelul de comic, de absurd, de grotesc, de emoție, de obișnuit, de efemer, de sens și de absența a sensului din realitate. Astfel, ochiul închis înăuntru, nu este de fapt decât instrumentul optic al cuiva care se interoghează și ne interoghează despre ce am înțeles despre viață ,,atunci și acolo”, în perioadele cuprinse cu privirea de autor, dar și ce înțelegem din viața ,,aici și acum.”

___________________

*Andrei Bodiu, Opera poetică, Grupul Editorial Rocart, 2024, ediție îngrijită și prefață de Simona Popescu.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 43-45]