În Chiorpangiu*, Florin Duțu ne convinge că este un povestelnic nativ, care are mai degrabă „intuiții narative” decât mize și inventivitate epice. Personal, m-am regăsit în spațiul mitic al copilăriei din acest volum, în centrul căruia tronează Fierăria – centru simbolic patronat de Zincu (bunicul, tataia), care mânuia strungul ca pe un instrument magic. Transpunerea a fost dublată, în cazul meu, de o analogie cât se poate de directă între imaginea propriului bunic și cea a lui Zincu. În narațiunea care deschide volumul este redată excelent imaginea acestui Stăpân și Îmblânzitor al obiectelor, chiar și dincolo de moarte. Rezonând cu această reprezentare, trebuie spus din capului locului că volumul nu m-a lăsat deloc indiferentă. Înregistrarea decrepitudinii, a ștergerii până și a urmelor celor care au fost, fără a pica în sentimentalisme, este, din punctul meu de vedere, cel mai mare câștig al cărții. Aș mai menționa și capacitatea lui Florin Duțu de a ancora oamenii în mediul lor social și ereditar, înregistrând în același timp și eforturile acestora de a-și depăși condiția.

Cartea sa este ceea ce am putea numi o autobiografie în stil liber, mizele autorului fiind mai degrabă acelea de a depăna amintiri pentru ceilalți, dar și (mai ales) pentru sine. Nu-și propune să scrie un roman, deși ar fi putut – coeziunea ar fi putut fi relativ ușor atinsă. Volumul devine o colecție de povestiri: Fierăria, 22 de căsuțe, Fănică și Securitatea, Doctor Aurel, „Pune banii ăia pe undeva…”. Chiar dacă nu reușesc să închege un imaginar substanțial, poveștile de față, inegale, propun o serie de imagini pline de farmec. Că de aici a ieșit o carte, îndrăznesc să afirm ca aceasta a fost o chestiune de ordin secundar pentru Florin Duțu. Nu cred că și-a propus să arate că știe să scrie, și, cu siguranță, nici posibila gamă variată a instrumentarului naratologic nu i-a dat bătăi de cap. Apoi, nu avem nici edificarea unor profiluri psihologice. Deși, e drept, vocile pe care le redă Duțu au potențial, iar dialogurile au, de regulă, o dinamică destul de bună. Florin Duțu pare mai degrabă concentrat să-ți reamintească și să-și explice, respectiv să-și înțeleagă trecutul și, totodată, repercusiunile asupra prezentului.

Așadar ce regăsim coborând în această istorie personală a lui Florin Duțu? Încercarea locuitorilor Brăilei de a se adapta și de a supraviețui vremurilor pe care le trăiesc, mai ales tentativele de a urca scara socială din timpul tranziției. Cu toate acestea, dinamica din familie este în centrul universului ficțional. Relația cu bunicul Zincu este una magică, ca și spațiul în care aceasta se desfășoară. Regăsim, așadar, „originile sănătoase” ale elevului Florin: bunicii, tatăl și unchii, toți membri de Partid, muncitori fără studii. Tatăl Aurel, indisponibil emoțional, cum ar fi numit astăzi, bogat în diplome „de om al muncii: strungar, lăcătuș, sudor, mecanic, tractorist”, prezintă în viața de zi cu zi un adevărat talent pentru medicină și muzică. Subtil, se conturează profilul unei ratări. Apoi o avem pe mama, pe Tanța, tehnician veterinar, o femeie mult mai superstițioasă decât i-ar fi permis pregătirea. Ca o notă suplimentară, deși autorul ne informează că după ’90 nu te mai întreba nimeni la scoală unde lucrează ai tăi, ca elev cu origini la fel de sănătoase, pot spune că lucrurile nu stăteau deloc așa, profesiile părinților fiind de mare valoare în procesul educativ.

Apoi, fără sforțări psihanalitice, este prezentată relația disfuncțională dintre părinți: un soț alcoolic și o soție care-și depreciază și dojenește soțul cu orice ocazie. Povestea 22 căsuțe care prezintă istoria cu multe reluări ale dobândirii carnetului de conducere al bărbaților din familie, pe generații, respectiv expunerea prin dinamizarea perspectivelor – din care se remarcă contrapunctările Tanței, este cea mai izbutită din volum. Scena citirii rezultatelor este una bine redată, surprinzând totodată dinamica socială a colectivității din Brăila:

… portavocea rezultatelor la sală era Frumuz, un polițist foarte sever și cu o voce de actor mare. Frumuz nu se grăbea și savura momentul aruncând cu punctaje incredibil de mici. Candidații încă nu erau obișnuiți cu variante multiple de răspuns ori pur și simplu, în marea pestriță de candidați, dintre care cei mai mulți reprogramați, nu-și făcuseră loc prea mulți deștepți. Prima serie a fost masacrată. Frumuz radia: „Ia, hai să vă văd!” Lumea se bulucea și Frumuz striga numele de pe formulare. Niciodată nu striga numele și punctajul. Aștepta foarte răbdător ca persoana care-și auzise numele să își trădeze poziția în mulțime rostind timid: „Da”, „Aici” sau „Prezent”, după care pronunța sentința: „Cinci puncte!” Ștafeta umilinței era preluată imediat de binevoitorii din mulțime și de alaiul candidatului învins. Unii se mirau: „Parcă ziceai că ai învățat!”, „Ziceai că ai făcut bine!”, alții mureau de râs, toți se bucurau de răul altuia. Tot veninul Brăilei se strânsese pe Orientului. Candidații rușinați plecau inventând scuze în vreme ce Frumuz continua să ghilotineze candidații (…) Bineînțeles, erau și puțini, foarte puțini candidați care luau sala. Nu am auzit niciun rezultat maxim. Frumuz îi striga, le spunea repede punctajul și trecea mai departe. Cu promovații urma să se distreze mai târziu la poligon sau pe traseu. Invidioșii anonimi nu puteau să treacă peste succesul altora așa ușor, mai ales că marea majoritate a promovaților erau doamne și domnișoare care trataseră examenul cu multă seriozitate: „Ia uite, băi, numai tocilarele au trecut astăzi!” (pp. 39-41)

Competiția internă dintre membrii familiei, mai ales pornind de la realizările copiilor, relația distrusă a lui Florin cu vărul Matei de un furt care-i marchează mama pe viață, întâlnirea dezamăgitoare cu Securistu’ care nu se ridica la prestigiul numelui, succedată de cea cu familia Ceaușescu, operația de amigdale, scoaterea dinților cu patentul de tată, admiterea ratată, munca la câmp și alte întâmplări care pot fi descoperite în acest volum sunt borne ale devenirii și maturizării. Acestea au relevanță nu doar pentru miopul Florin și mica sa istorie, „chiorpangiul”, cum îl poreclește Tanța într-un moment critic, ci prezintă un caracter universal, dublat de o atmosferă recognoscibilă, fie ea cea din timpul sau cea ulterioară comunismului. Ce-i lipsește volumului în termeni de procesualitate, câștigă prin acuratețea și lejeritatea cu care reușește să contureze lumea provinciei cu tot pitorescul ei. Tocmai de aceea, fie că avem în minte perioada comunistă sau pe cea a tranziției, puțin probabil ca lectura volumului să nu percuteze la un nivel foarte personal cu cei care au trăit la rândul lor acele vremuri.

Pe de altă parte, lipsa unei preocupări pentru chestiunile stilistice a condus la pierderi semnificative. Cum opțiunile discursive nu-s cele mai profitabile, multe linii epice se ard prea repede, nu-s deloc valorizate la potențialul lor. Un exemplu în acest sens ar fi scena dedicată avortului. Artificiul analogiei cu filmul 4,3,2, precum șimicul chat pe care-l propune cititorului mi se par opțiuni nefericite. Situația în sine, pe care nu vreau să o devoalez, sperând că voi trezi curiozitatea cititorilor, ar fi putut face chiar subiectul unui roman. Sau măcar al unei povești distincte. În formatul actual, secvența numită Doctor Aurel este destul de laxă. Același lucru se poate spune și despre „răzbunarea” lui Fănică. Începe foarte bine, se creează suspans, dialogul evoluează savuros, dar se ratează ținta. Probabil lipsește dexteritatea care ar fi putut susține, pe secvențe mai largi, proiectul inițial. Dar, să nu uităm, vorbim despre un debut. Unul chiar rezonabil.

____________________

* Florin Duțu, Chiorpangiu, Polirom, Iași, 2024, 194 p.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 46-47]