Al doilea volum de poezie apărut sub semnătura lui Alex Higyed, 50% mai aproape de un final memorabil^*, e scris din capul locului cu intenția de a fi integrat în demersuri performative, fapt care-l alătură pe autor unor congeneri ca Mihok Tamás sau Lena Chilari. Acesta se deschide și se încheie cu reproducerea a câte zece mesaje plasate pe farfuriile unui act artistic complex aparținându-le creatoarelor Ana Kun & Noemi Hügel, din 2023, intitulat (…) îmi taie pofta / (…) spoils my appetite, în care sunt integrate arta plastică, gestul caritabil, arta culinară și mesaje ideologice. Printre ele se regăsesc „rigiditatea statului îmi taie pofta”, „orice formă de abuz îmi taie pofta” sau „parents fighting spoils my appetite”. Puse împreună, mesajele respective pot fi tratate foarte bine și ca poezie, una de revelare a stării negative a existenței omenirii și care poate fi foarte bine privită ca încercare de ameliorare prin densul ei fond compasional.

E un fond care se potrivește deplin cu ceea ce emană poeziile care alcătuiesc cele patru grupaje ale noului volum al lui Alex Higyed. Spre revelarea lui duce și ilustrația. Pe copertă, un om îngândurat, trist, refugiat în haine groase, într-un interior auster, este desenat la limita dintre realism și concurenți de-ai săi din siajul conglomeratului avangardist. Starea precară, pericolul bolii, suferința, damnarea, tragismul condiției umane – toate acestea sunt trăite, resimțite visceral și, deopotrivă, întâmpinate cu o doză de luciditate.

În mesajele-slogane ale Anei Kun & Noemi Hügel se regăsesc, pe de o parte, idei la care se raportează cu stridență direcția progresistă stângistă (ai cărei adepți fervenți tratează chiar ca pleonasm sintagma „progresism stângist”) din câmpul disputelor ideologice ale prezentului, cum ar fi nevoia, mai bine zis datoria de a căuta soluții de atenuare a suferinței celor defavorizați („the thousands of orphans spoil my appetite”), lupta împotriva inerției conceptuale retrograde („retorica anti-avort îmi taie pofta”, „conservatorismul îmi taie pofta”) sau denunțarea unui stat ineficient („inflația îmi taie pofta”, „scumpirile îmi taie pofta”). Totuși, pe de altă parte, un mesaj cum e „taxele îmi taie pofta” e susceptibil de atracție spre formele de inechitate socială și de anarhism pe care neomarxismul le prevede ca rezultate firești ale aplicării conceptului „statului minimal”. Un astfel de slogan intră în contradicție cu etatismul și cu valorile stângiste scrise pe farfurii. Prin radicalismul său, e în relație de opoziție și cu ultimul mesaj preluat în volum, și anume „extremismul și fanatismul îmi taie pofta”. Punerea împreună a unor astfel de contradicții poate fi, bineînțeles interpretată negativ de oricine caută consecvența respectării preceptelor ideologice, dar suportă și hermeneutică pozitivă, valorizantă, când se acceptă că exprimă umanul cu tot ceea ce-l caracterizează, inclusiv contradicția, alternanța lucidității și a tulburării, actul utopic însuflețit de speranță și deziluzia.

Apare cât se poate de firesc atunci ca poezia ce deschide volumul, of those who sat on the bench, să fie în registru grav. Vocea care se exprimă încapsulează emoția în formulă ce trimite gândul cititorului ba deopotrivă la imagine și concept, ba la slogan cu rezonanță ideologică: „o fosilă-ntr-un parc de-ostași din inima statelor/ unite în inima steagului roșu/ fosilizat și integrat în celulita/ unui imperiu dezarticulat// hot springs. Welkome to the land of dakota./ no place for biden/ no place for the blues”. Glisează de la notație de observabile cu ochiul (parcul, piatra de mormânt, băncile ocupate) la cugetare („și mi-era milă de oamenii ăia/ care cred/ c-o bancă și-o piatră de mormânt/ au aceeași funcție”). La fel, realizează conexiuni între diferite timpuri păstrate în memorie. Astfel, maturul care cugetă la mirajele conștiinței umane așteptând o „roxanne” care întârzie („așteptam în fața centennial park/ roxanne întârzia”) e copleșit un moment de forța emoțională a unei amintiri din copilărie, determinându-i o constatare amară: „it nyugszik ferenc higyed^**/ primele cuvinte pa care le-am învățat în maghiară// alături de tata/ alături de mama/ aici se odihnește unchiuʼ armele și dopul din sicriu/ n-avem noi s-aruncăm bani/ n-avem noi s-aruncăm pietre/ sărăcia te urmărește/ și când ești six feet under”. Aici și ades în cadrul cărții, o interioritate traumatizată – ba masculină, ba feminină – se dezvăluie din/printre notații ale unor aspecte ale realității exterioare.

Întregul volum e mixarea unui șir de fapte și trăiri care transcend deseori nivelul individual (intimitatea familială sau a cuplului), căci prin ele trece nu doar cel/cea care se destăinuie, ci definesc, în bună măsură, omul generic. Sunt evenimente, sentimente și gânduri în/prin care omul ființează pur și simplu. Translația de la particular la general e străvezie încă din primul grupaj, intitulat vederi parțiale. Iat-o în una dintre strofe: „stăteam pe gării 03 și erau puține de spus despre cum/ erau atât de puțini oameni împotriviți stăpânirii/ verbalizării facultăților de a simți ce e în jur/ și cum să nu depunem jurăminte/ căci regretele vin se însușesc și se uită/ cum ne-nchidem în organizații bine stabilite/ de la începuturi/ și până la sfârșituri/ și până la mama dracului să-i ia p-ăștia/ că prea surpă problemele/ prea ne lasă nestrămutați ca poluarea/ prea des ne cântă/ și prea des ne lasă atârnați cu limba de moarte”.

În genere, Alex Higyed expune sentimente din confiniile traumei. Explorează suferința produsă de boală ori de război, fie că e vorba de boli fizice sau psihice, individuale sau colective, de război la scară microsocială, în familie, sau macro, cu trimitere directă la invazia din Ucraina.

Explorările sale tind spre conceptualizare, spre căutarea mecanismelor care produc suferința, mecanisme care, inevitabil, se relevă și ca părți dintr-o proastă organizare a societății, de nu chiar greșită alcătuire a lumii întregi. Ipocrizia este, în atare condiții, un termen cheie. De altfel, chiar al doilea mesaj selectat în „preambulul” menționat este „ipocrizia îmi taie pofta”. Ea, minciuna, domină în lumea consumeristă, devoratoare de iluzii. Goana după oportunități de satisfacere a plăcerilor nu e decât o formă de manifestare a ipocriziei, după cum se vede în poezia (auto)ironică din care se trage titlul volumului: „lași venele să se scurgă pe gâtul tău/ cu nervi și stupoare/ în ploaia ce-așterne bunăvoință și teamă/ și cumpătul firii să-ți ghideze deznădejdea// ne aflăm în spatele hipermarketului/ și nu te poți decide între un final memorabil/ sau un final lăsat de izbeliște/ în spatele cozii de la casa de marcat/ s-aștepți o reglementare qr/ că nu-ți convin mecanismele clasice/ de co-influență și e mai safe și rapid și atât contează// nu te mai gândi câte kilograme au să te aștepte la final/ și cât poate să țină corpul ăsta deja umflat și deja slăbit/ pseudo-reumatic și pseudo-artificial/ ghidat de tuse și viciile ce-ți corelează cadența inimii/ tot mai puțin reverberantă/ în ultimul raion unde te-atrage doar ce-i 50%// 50% mai rapid în reacții și în reflexe bodyshaming & co/ 50% mai frapat într-o după-amiază ploioasă de vară/ 50% mai instinctual și mai vorbăreț la beție/ 50% mai încrezător că am să schimb ceva/ 50% mai speriat de obuze// și dezastrele vin și mă îngrijorează că niciodată nu e de ajuns/ că am să rămân fără energie/ și cândva tot ce-o să rămână din mine e un om/ și nimic bun din finalul memorabil pe care-l aștept”. Barochismul creațiilor de acest tip e unul derutant. El perturbă procesul căutării coerenței doar până în momentul în care se observă că amestecul de gânduri, stări sau imagini e asumat, justificat de intenția conturării unui eu care-și dezvăluie astfel propria derută, unui om care-și conștientizează, pascalian, fragilitatea și, deopotrivă, forța spirituală conferită de valența poetică. Aceasta e cea care, barbian vorbind, „istovește” cântec din „harfe răsfirate”. Integrarea unei astfel de creații în spectacol îi evidențiază o miză cathartică.

__________________

^* Apărut la Alba Iulia: Editura OMG, 2024.

** În maghiară. Trad.: „Aici odihnește Ferenc Higyed”.

[Vatra, nr. 1-2/2025, p. 49]