În ultimele decenii, teoretizarea literaturii non-ficționale a devenit un subiect de interes pentru mai mulți teoreticieni, iar acest fenomen a început în America cu Mas’ud Zavarzadeh, John Hollowell și Morroe Berger, iar ulterior în Europa cu teoreticieni precum: Marie-Jeanne Zenetti, Ivan Jablonka, Laurent Demanze, Dominique Viart, Philippe Daros, Alexandre Gefen și Aleksandar Prstojević. Alături de o lucrare apărută în Franța, La non-fiction, un genre mondial?1, ea vizând o introducere în teoretizarea non-ficțiunii, fiind incluse aici un amalgam de intervenții asupra literaturii non-ficționale și mai multe analize ale unor opere literare; Le Troisième Continent Ou la littérature du réel2 este ultimul eseu al lui Ivan Jablonka, apărut la începutul anului februarie la Paris. Aici, autorul urmărește delimitarea literaturii „realului”, dar în același timp și clasarea unor anumitor opere într-un nou gen.

Conform lui Jablonka, mapamondul este împărțit în două continente: primul vizează literatura ficțională, iar cel de-al doilea literatura gri, adică cercetările științifice. Lumea literară are nevoie de un al treilea continent care să înglobeze operele care combină creația și cercetarea, iar aici putem discuta despre diverse povești, biografii, mărturii, reportaje, jurnale intime și anchete literare. Numele pe care Jablonka îl conferă acestui al treilea continent este literatura realului, fiind vorba, cum spuneam, despre o literatură care combină creația și cercetarea. În același timp, aici se pune problema reconcilierii unor câmpuri disciplinare divergente. Jablonka, încă de la apariția operei Lʼhistoire est une littérature contemporaine – Manifeste pour les sciences sociales,3 apărută în anul 2014, pregătește terenul pentru iminenta conexiune dintre literatură și științele sociale, iar în cartea de față acest lucru este prezentat mai în detaliu și exemplificat.

 Cartea este formată din patru capitole, anume: „Les nouveaux territoires de la littérature”, „Moderniser les sciences humaines”, „La présence des disparus” și „Témoins et arpenteurs”. Primele două capitole se concentrează asupra teoretizării celui de-al treilea continent, iar ultimele două vizează literatura Shoah-ului, fiind inclusă aici și analiza unor autori precum: Primo Levi, Georges Perec, Annie Ernaux și Daniel Mendelsohn. Mai mult, de-a lungul textului, autorul introduce și analize asupra propriilor texte, punându-se accentul pe Histoire des grands-parents que je nʼai pas eus4și Laëtitia ou la Fin des hommes.5

Textele care s-ar încadra în literatura realului sunt înrădăcinate în realitate, reflectând-o, explicând-o, dar și rememorând anumite evenimente sau persoane. Aceste texte, care combină cercetarea științifică și creația literară, sunt descrise de autor drept anchete datorită faptului că își îndreaptă atenția către locuri și persoane care nu se încadrează în categoria celor centrale sau a eroilor din istorie. Autorii lor practică o socio-istorie a indivizilor, dat fiind că textul este rezultatul unei cercetări, unei munci de teren care cuprinde colectarea datelor din arhive, întâlnirea cu martorii, călătoriile sau vizitele. Autorul inițial nu considera că cercetarea și creația se pot îmbina, însă, după ce a scris Histoire des grands-parents que je n’ai pas eus a ajuns să înțeleagă că cele două sunt departe de a se opune. Astfel, operele sale prezintă dorința autorului de a face atât literatură, cât și științe sociale. 

Jablonka îmbină discuția despre noul teritoriu al literaturii cu o analiză asupra propriului statut de scriitor, dar și a operelor sale. Motivul pentru care scrie este acela de a produce cunoaștere, iar operele sale au la bază un concept care include demersuri ale științelor sociale și care țin de creația literară. Cu toate acestea, el nu se consideră romancier, dat fiind că nu scrie romane și nu inventează personaje, ci creează noi forme care îmbină științele umaniste, dorința de a înțelege, dovezile găsite și înscrierea lor în creația literară. Cel de-al treilea continent este reprezentat de înscrierea anchetelor – sau de transformarea lor – în operă. Textele prezintă fapte adevărate nu pentru că ele înglobează evenimente care au avut loc în realitate, ci datorită faptului că enunțurile care le alcătuiesc au fost făcute în urma unei munci de cercetare și are la bază niște dovezi. În consecință, nu poate fi vorba despre ficțiune. Totuși, putem întâlni ficțiuni de metodă, care au rolul de a mobiliza faptele, evenimentele și cuvintele lăsate pe dinafară de narațiunile istorice dominante pentru a explica mai bine realitatea. Astfel, Jablonka crede că datoria lui este aceea de a reda vocea oamenilor care nu au fost ascultați de-a lungul vieții. Mai mult, susține că astfel el face științe sociale, iar textele sale reprezintă niște texte-cercetare. Atât Histoire des grands-parents que je nʼai pas eus, câtși Laëtitia ou la Fin des hommes sunt niște anchete.

Jablonka pledează pentru reconcilierea științelor umane și a creației literare, considerând că primele contribuie la reînnoirea non-ficțiunii, dar și a literaturii în general. În sens invers, literatura ajută la mărirea vizibilității științelor sociale. Autorii de non-ficțiune împart cu cercetătorii pasiunea pentru adevăr și unele instrumente, iar pentru enunțarea adevărului este necesară folosirea unor instrumente de lucru raționalizabile. Ancheta, care este prezentă în majoritatea operelor, transcende meseriile; diviziunea care împarte disciplinele are sens doar pe plan instituțional. Autorul este pentru inventarea de noi forme de expresie și pentru modernizarea științelor sociale, dat fiind că munca cercetătorilor nu ar trebui să se reducă la crearea de conținut pentru studenți, dar și deoarece cunoașterea are nevoie și de emoție, nu doar de argument – iar aici intervine literatura. Astfel, el vorbește despre o combinație interesantă dintre creația literară și cercetare, anume benzile desenate. Acestea pot fi în același timp povești și anchete – desenul fiind cel care animă povestea și care declanșează emoțiile.

În text sunt prezentate două tipuri de eu: eul de filiație sau eul uman, care prezintă o serie de emoții proprii, în funcție de rolul jucat în cadrul narațiunii trăite – el, poate vorbi ca un nepot, fiu sau tată – și respectiv, eul anchetator sau eul de metodă, unde întâlnim un autor omniscient și omniprezent, dar și o persoană autorizată – care deține expertiza în a produce un anumit discurs cu valoare epistemologică. Jablonka susține că toate cercetările sunt puțin autobiografice și puțin ego-istorice, considerând că obiectul de studiu și subiectivitatea devin complementare, având astfel de-a face cu un om-istoric. Cu toate acestea, subiectivismul din istorie nu reprezintă o întoarcere a autorului, ci, invers, o criză a istoriei. Istoricul nu se îndreptă niciodată spre trecut, ci spre prezent, dat fiind că răspunde la niște întrebări din prezent. Prin urmare, se pune problema unei noi ere a mărturiei.

A face istorie înseamnă și a prezentifica absențe, iar asta se întâmplă prin intermediul literaturii Holocaustului, despre care iarăși se scrie mult.6 Autorii prezintă persoane care au dispărut, aducând la suprafață „fosforescența” – termenul trimite la un soi de hantologie – acestora. Toate operele autorului sunt legate de persoanele „dispărute” și chiar vocația sa de istoric este legată de trecut, de bunicii săi care au dispărut, lăsând foarte puține urme după moartea lor. Operele sale nu sunt legate doar de istorie și antropologie, ci și de datoria de a oferi un chip celor dispăruți. Ceea ce și-a dorit să facă Jablonka a fost o micro-istorie a Holocaustului, dat fiind că copilăria sa a fost marcată de aceasta memorie și această necesitatea de a înțelege ce a însemnat Shoah-ul. De aici, începând și dorința de a oferi această cunoaștere și altora, de a le arăta ce a însemnat acea perioadă pentru evrei și în ce mod istoria modernă a marcat comunitatea iudaică la scară mondială. Mai mult, dezbate ideea predării în școli a acestei istorii.

Ultima parte a cărții urmărește analiza operelor lui Primo Levi, Georges Perec, Annie Ernaux și Daniel Mendelsohn, continuând cu o dezvoltare a ceea a însemnat Holocaustul, cum a început, ce decizii au fost luate, care au fost etapele în procesul de distrugere a evreilor, dar sunt introduse și modurile în care persoanele „dispărute” au fost și sunt comemorate și, cum spuneam mai devreme, prezentificate.

Prin intermediul textului de față, Ivan Jablonka propune un nou gen care să includă mai multe tipuri de text asemănătoare, însă care nu au fost descrise până acum ca reprezentând o anume literatură. Spre deosebire de La non-fiction, un genre mondial?, care îl introduce pe cititor în literatura non-ficțională, prezentând perspective din mai multe câmpuri – francez, italian, anglo-saxon și nu numai –, Le Troisième Continent Ou la littérature du réel se axează doar pe operele cu o temă specifică: literatura Holocaustului. Deși, teoretizarea celui de-al „treilea continent” este argumentată cu lux de amănunte, ceea ce poate fi considerat un minus este tocmai limitarea literaturii realului prin corpusul de texte supuse analizelor, doar la literatura Shoah-ului. Este clar că în acest gen se poate încadra o întreagă literatură, despre care se vorbește prea puțin în mod omogen, desigur și din cauza limbilor diferite în care este scrisă, cea a memoriei comuniste. Autori ca Svetlana Alexievich sau Vasile Ernu sunt parte integrantă a acestei literaturi a realului produsă mai ales în Europa de Est. Totuși, opera lui Jablonka poate fi un punct de pornire pentru teoretizarea mai amănunțită a celui de-al treilea continent, unde să fie incluse și aceste texte.

Note:

 Philippe Daros, Alexandre Gefen et Alexandre Prstojević, La non-fiction, un genre mondial?. Paris : Peter Lang, 2021.

2 Ivan Jablonka, Le Troisième Continent Ou la littérature du réel. Paris: Editions du Seuil, 2024.

3 I. Jablonka, L’histoire est une littérature contemporaine – Manifeste pour les sciences sociales. Paris: Editions du Seuil, 2014.

4I. Jablonka, Histoire des grands-parents que je nʼai pas eus. Paris: Editions du Seuil, 2012.

5 I. Jablonka, Laëtitia ou la Fin des hommes. Paris: Editions du Seuil, 2016.

6 Vezi Maxime Decout, Faire trace. Les écritures de la Shoah. Paris: José Corti, coll. „Les essais”, 2023.

Bibliografie

Daros, Philippe, Alexandre Gefen et Alexandre Prstojević, La non-fiction, un genre mondial?. Paris : Peter Lang, 2021.

Decout, Maxime, Faire trace. Les écritures de la Shoah. Paris: José Corti, coll. „Les essais”, 2023.

Jablonka, Ivan, Histoire des grands-parents que je nʼai pas eus. Paris: Editions du Seuil, 2012.

Jablonka, Ivan, L’histoire est une littérature contemporaine – Manifeste pour les sciences sociales. Paris: Editions du Seuil, 2014.

Jablonka, Ivan, Laëtitia ou la Fin des hommes. Paris: Editions du Seuil, 2016.

Jablonka, Ivan, Le Troisième Continent Ou la littérature du réel. Paris: Editions du Seuil, 2024.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 121-122]