Cele mai importante scrieri în proză, aparținând lui George Topîrceanu, sunt cele memorialistice, cu caracter autobiografic.Aminitirea „cumplitelor suferințe pricinuite de Primul Război Mondial”¹ (Mircea Handoca) a dat naștere a două opere: „Amintiri din luptele de la Turtucaia” și „Pirin-Planina”. Nicolae Manolescu ne semnalează faptul că scriitorul Camil Petrescu „n-a putut avea, eventual, cunoștință, înainte de a scrie partea a doua a romanului «Ultima noapte», decât de «Amintiri din luptele de la Turtucaia.»”² Așadar, experiențele de pe front și din perioada de captivitate ale scriitorului George Topîrceanu, au reprezentat adevărate izvoare de inspirație. „Însemnările de la Turtucaia și din captivitate, sunt mai întâi documente umane, care acuză autenticitatea reportajului”³, după cum afirmă Alexandru Săndulescu.

În „Amintiri din luptele de la Turtucaia”, scriitorul își exprimă compasiunea, solidaritatea pentru semenii săi: „De la o vreme, chipurile lor pământii, roase de același gând îndărătnic, începeau să-mi strecoare în suflet o teamă nelămurită, o dezamăgire surdă: vor fi oamenii aceștia necăjiți în stare să înfrunte războiul?” și în același timp, dezaprobarea față de cei care au stârnit sângerosul război: „Dar, ma gândeam: de unde să aibă ei, în sufletul lor întunecat și amărât, lumina iubirii de țară”…

Imaginea eroică a „ostașului român” era contrazisă de realitatea sfidătoare. Țăranul de rând, transformat peste noapte în soldat, suferea de frig, de foame și trăia cu incertitudinea zilei de mâine. În aceste condiții, speranța, visul și calitățile scriitorului, de om iubitor de natură, care îndrăgește făpturile mici, s-au transformat în resurse care l-au ajutat să supraviețuiască: „Murmur de iubire, plângere sfioasă din umbră, preludiu al întunecoasei tragedii terestre saurugă arzătoare, în care tremurau de pe atunci presimțirile viitorului fatal – cine ar putea săspună?Cântecul greierului se ridica și atunci în zadar spre stele din sânul pământului, pe când planeta noastră, ca un ghem de suferinți, se rostogolea izolată în nemărginire…Visam cu ochii deschiși.”

Un aspect care l-a marcat profund pe scriitor a fost primirea ordinului de a incendia două sate bulgărești. A asistat la distrugerea ținuturilor, sub puterea flăcărilor „care se înalță pâlpâind” și a văzut „roiuri” de oameni, care au fugit la marginea satului pentru a-și salva viața. Acest spectacol sumbru a devenit motiv de reflecție: satul distrus era casa, universul unor oameni, univers devenit o amintire: „Acum ulițele sunt pustii, nu se mai aude niciun glas, prin curți nu se mai vede nicio mișcare. Focul singur își mistuie prada în liniște.”

Focul „mistuia” și sufletele vinovaților, ce-i drept, constrânși de împrejurări: „Într-un târziu, locotenentul se întoarce spre mine: – Mare ticăloșie e războiul!…șoptește el, cuvocea sugrumată.”

Deși existența pe front era nesigură, scriitorul nu își pierduse înclinația către elementele comice. O amintire din copilărie îl înveselea, deși atmosfera era încărcată de groaza gloanțelor, venite din mai multe direcții: „Îmi aduceam aminte de badea Mihai, care fusese în războiul de la 1877. / – Ei, cum era războiul, nene Mihai, îl întrebam pe bancă, sub plopii de lângă poartă. / – Apoi, cum să fie?…Eram în niște porumb, și făceau gloanțele: fiiit! Pe laurechea asta, fiiit! Pe la urechea astălaltă… […] Iaca, mă gândii, am ajuns și eu ca badeaMihai, să-mi facă gloanțele fiit! Pe la urechea asta!”… Fluxul incontrolabil al amintirilordovedește dorința de a nu-și pierde identitatea, de a-și păstra simțul rațiunii pentru a evada     din iadul construit pe pământ.

Relatarea morții tragice a tovarășului său, Mieluș, exprimă revolta omului care, doar datorită norocului, a scăpat cu viață: „Dar în aceeași clipă, c-un trăznet grozav, simții ca o izbitură în obraz și rămăsei câteva clipe cu ochii strâns închiși. Urechile îmi țiuiau. Îmi dusei mâna la obraz, la tâmple – eram întreg…Abia acum mi-am dat seama că un obuz se spărsese lângă noi. Căutai cu ochii pe Mieluș. Stătea ghemuit, la câțiva pași, cu barba în genunchi.”

Un alt episod care reliefează absurditatea evenimentelor și lipsa profesionalismului este cel în care românii au început să tragă în semenii lor: „Dădui peste câțiva soldați răzleți care strigau și făceau semne cu capela. / Ce e? / Trag ai noștri, tot în noi! Îmi strigă unul.”

Momentul trecerii Dunării înot este, de asemenea, impresionant. Cu ajutorul a doi snopi de nuiele, scriitorul a vâslit pe mijlocul apei; văzând pe mal doi oameni  în uniformă, le-a făcutsemn să îl ajute, dar a observat cu spaimă, că de fapt, aceștia trag în direcția lui. A reușit să ajungă pe uscat, dar a fost luat prizonier.

Experiențele celor șaisprezece luni de prizonierat în Bulgaria sunt relatate in volumul „Pirin-Planina”, apărut în anul 1936⁴ (Mircea Handoca).

Începutul operei prezintă un colț de lume lipsit de orice speranță, în care degradarea și dezumanizarea ating cel mai înalt nivel: „Moartea se plimbă printre noi cu mâinile la spate; se distrează după ospățul cel mare ca o curtezană sătulă, apucând ici-colo câte o nouă victimă,  pe ales. De la grămada de cadavre zdrobite în picioare lângă pontonul de sus, unde soldații în panică au dat năvală omorând în câteva minute toți răniții aduși acolo pe targă – și până aici, spre Kosui-Bulgar, tot malul apei e semănat cu morți și răniți în agonie. Și valurile Dunării poartă mereu la vale tot alte cadavre, aduse de sus, dinspre oraș.”

Timpul obiectiv, al derulării faptelor și cel subiectiv, al evocărilor, se completează, oferind impresia de armonie compozițională. Spațiul exterior este reprezentat de fronturile bulgărești și de cele macedonene, iar cel interior, de umbra conștiinței rămase, unde gravitatea întâmplărilor este sporită de teamă.

Dezumanizarea se produce treptat, dar sigur. Nu mai contează nimic și nimeni din ceea ce este in jur: copac, animal sau om, ci doar propria viață. Crima a ajuns un fapt obișnuit, ce nu are nevoie de justificări. În lumea războiului, ecourile ei sunt întâlnite la tot pasul.

Scriitorul nu s-a sfiit să recurgă la tot felul de vicleșuguri pentru a scăpa cu bine. Când nu a vrut să fie recunoscut, „s-a camuflat”, folosind haine găsite într-o căruță. Așadar, putem spune că inventivitatea creatorului de versuri, a salvat prizonierul de război.

Momentul în care au fost verificați pentru a nu avea arme asupra lor este prezentat cu haz, atenuând prima impresie creată, de supraviețuire într-un univers apocaliptic. Deși gravitatea situației este evidentă, umorul are puterea de a alina suferințele.

Atunci când un soldat român s-a adresat unui soldat bulgar, în franceză, întrebându-l dacă este fericit să căștige bătălia, acesta i-a răspuns cu greutate, in aceeași limbă, că motivul veseliei sale este reprezentat de faptul că a „scăpat iar cu viață”. Prin urmare, sentimentul victoriei pălește în fața bucuriei de a trăi.

Cei care au fost găsiți cu arme, au fost uciși. Scriitorul a trăit aceste momente cu groază, pentru că ar fi putut avea același sfârșit dacă s-ar fi descoperit că  ascunde sub haine, un pistol.

Venirea nopții aducea cu sine o aparentă liniște. Tovarășul lui Topîrceanu din acea seară era un medic. Întrebat de un ofițer bulgar cât este ora, medicul a scos ceasul lui, dar brusc      bulgarul i l-a luat din mână. Paguba adusă l-a enervat la culme pe medicul român, care l-aîntrebat pe amicul său de împrejurări, dacă el nu avea un ceas pe care să îl scoată. Răspunsulnu poate decât să stârnească un râs voios, care să atenueze mâhnirea: „ – Daꞌ d-ta n-aveai ceas? Pentru ce nu l-ai scos? / – Ba am două, nu unul. Dar am avut impresia că ții să-l servești pe al d-tale, înaintea mea…”

Purtați pe drumuri, fară hrană sau mâncare, mulți soldați au pierit pe drum. În plus, la aceste experiențe îngrozitoare se adăuga faptul că soldații bulgari, numiți „ciasovoi”, își jefuiau prizonierii: „În pădurea de la Balbunar, starșii ciasovoilor acelei etape au organizat un jaf în stil mare, neobișnuit până atunci. Au întins la picioarele lor o foaie de cort, unde fiecare prizonier trebuia să arunce din trecere tot ce are maide preț asupra lui. Vai de cel ce era prins că ascunde ceva.”

Spre mirarea povestitorului, printre ciasovoi se numărau și băieți tineri, în uniforme școlare. După un scurt schimb de replici, el află că și profesorul lor de limba franceză se afla printre ei. Acesta s-a arătat profund afectat de ororile suferite de soldații români, purtați pe drumuri și răniți pe câmpurile de bătălie.Din nou descoperim faptul că oamenii obișnuiți au fost nevoiți să renunțe la viețile lor și să intre în nemilosul univers al războiului.  

Odată ce românii au ajuns în satele bulgărești, sătenii au devenit ostili, strigând cu ură către ei, deși erau osteniți și lihniți: „Populația ne face manifestație ostilă. Grupuri tot mai compacte ne ațin calea și, pe alocurea ne întâmpină cu o larmă stridentă de huiduieli, șuierături, invective…”

Înainte de despărțire, profesorul i-a oferit scriitorului o pâine adusă de acasă. În astfel de clipe, ieșirea la suprafață a tot ceea ce a rămas uman în oameni, reprezintă o resursă nebănuită ce alimentează dorința de a trăi, în ciuda incertitudinii aduse de timpul ce se scurge.

Lupta nu era îndreptată numai spre inamicul bulgar, ci și împotriva foamei și a lipsurilor materiale, luptă purtată în deplină singurătate, fiindcă fiecare era singur în încercarea de a supraviețui.

Înghesuiți în vagoanele trenurilor, prizonierii români au ajuns în ținuturile macedonene. Așa cum ne-a obișnuit, povestitorul realizează o scurtă descriere a acestor locuri, utilizând fără ocolișuri ironia, o ironie acidă: „Macedonie, țară muntoasă, de păstori și zarzavagii războinici, zugrăvită în cafeniu de sepie pe harta luminoasă a Europei; geografie încâlcită și monstruoasă care-mi dădea fiori de groază pe băncile școalei și nota 4 în cataloage…Ținut binecuvântat de Dumnezeu, numai spini și piatră seacă, unde nici în visurile mele cele mai urâte nu mi-am închipuit că voi ajunge să trăiesc vreodată…”

După această descriere în nuanțe mohorâte, autorul se distanțează de momentul relatărilor, schimbă perspectiva oferită cititorilor până la acel moment și recunoaște că viziunea sa este una subiectivă, marcată de suferințele îndurate pe acele meleaguri.

În lagăre, alături de români, erau și „reprezentanți” ai altor popoare, așa cum precizează autorul: „Erau acolo multe nații de prizonieri- franțuji, italieni, greci, muntenegreni și mai cu seamă sârbi […]. Și, ca să întregească aspectul cosmopolit al acestei tabere pestrițe, se găseau și vreo patru engleji rătăciți acolo…”

Prin urmare, indiferent de țara din care proveneau sau de limba pe care o vorbeau, toți căpătaseră același statut, acela de prizonier de război. Tocmai din acest motiv, pe măsură cetimpultrecea, învățau să conviețuiască: „Italienii cântau, franțujii se țineau de conversații, rușii […] pălăvrăgeau ziua întreagă, făcând politică și punând omenirea la cale.”

Timpul scurs departe de civilizație, îi făcea să creeze o altă lume, asemănătoare celei din care s-au desprins. În zilele de duminică, organizau un „bazar”, cu haine sau cu obiecte realizatemanual, cum ar fi linguri, furculițe sau chiar inele. Nu aveau bani, așa că apelau la schimburi. Acestea se numeau „trampa”.

După un timp, monotonia a pus stăpânire pe acel colț închis de univers. Doar cântecul viorii unui prizonier a trezit la viață întreaga comunitate, reunindu-i pe toți sub puterea unei emoții general umane, o emoție care trece peste barierele urii și ale dezbinării: „Lemnul a țipat în mâna lui, prelung, cu glas de durere, aproape omenesc. Și un cântec de jale aprigă, o doină de-ale noastre a-nceput să înfioare văzduhul, răsunând poate întâia oară pe acele meleaguri străine. […] Încet-încet, s-a adunat în jurul lui tot lagărul să-l asculte. Până și ciasovoii bulgari, în frunte cu starșul lor cel bătăuș, s-au coborât din mal, de la cortul lor și s-au oprit la spatele nostru cu gâturile întinse, trăgând cu urechea.” Cântecul sincer al viorii a adus un crâmpei din pacea mult așteptată, chiar dacă sfârșitul luptelor era departe.

Dacă sunetul muzicii poate fi înțeles de toți oamenii, limba vorbită creează multedificultăți. De aceea, poetul nostru a încercat să învețe limba bulgară, lăsând la o parte aversiunea față de ținuturile care i-au răpit libertatea. Cu ajutorul camaradului său sârb, Branco și al unui starș bulgar, care i-a devenit, de asemenea, prieten, primele sunete în această limbă au fost rostite: „crâc, mâc, țfâc, care seamănă mai mult a sughiț decât a vorbă omenească și supără grozav, pe cât se pare, urechea delicată a profesorilor mei.” Momentele grele ale existenței în captivitate sunt transformate în clipe de veselie, fapt care denotă o perspectivă optimistă asupra vieții, remediu necesar împotriva suferinței.

Dacă dăm la o parte „problemele filologice”, în fața pericolului, la fel ca în fața bucuriei, omul se arată sensibil, fragil. Într-o noapte ploioasă, lagărul a fost inundat. În aceste condiții aspre, în mod surprinzător, scriitorul realizează o descriere plastică a celor întâmplate: „A fost un răcnet și-o învălmășeală de limbi amestecate, ca-n vremea potopului. Tot lagărul a sărit în picioare, ca un singur om.” O latură pozitivă a acestui eveniment nefavorabil este că îi unește pe oameni și dizovă barierele create de societate: „bulgarii păreau și ei destul de necăjiți. Dar cu prizonierii se purtau mai prietenos decât înainte. Primejdia comună prin care am trecut le muiase parcă sufletul…”

Profitând de dezastrul creat de natură, șase prizonieri români au fugit. În ciuda vremii nefavorabile, au continuat drumul, dar un camarad tânăr s-a îmbolnăvit și au fost nevoiți să îl ajute. După scurt timp, ei au fost zăriți de inamicii bulgari, care au tras un foc de armă în aer. 

Spre uimirea acestora, niciunul dintre evadați nu a făcut vreo mișcare. După ce s-au apropiat, au descoperit cu mirare care era cauza lipsei lor de reacție: un tovarăș român își dădea ultima suflare. În acel moment, bulgarii au făcut și ei semnul crucii și au ținut un moment de reculegere în cinstea celui plecat.Am putea spune că de-abia atunci când viața ne pune în ipostaze inedite, descoperim multiplele laturi ale personalității care până la acel moment au existat în stare latentă, într-uncolț ascuns al minții noastre.

După ce au finalizat lucrările unei linii ferate, prizonierii au fost nevoiți să plece iar la drum, spre Pirin-Planina.Traiul pe aceste meleaguri părea și mai dificil decât înainte. Păziți de doar doi ciasovoi, la fel de înfometați ca prizonierii, visau împreună „râuri de lapte și munți de pilaf”. Doar natura, cu flori, cu brazi și cu ape limpezi, care îi potoleau setea, îl făceau pe captiv să se simtă „acasă”. În aceste momente de singurătate, prietenii necuvântători ai poetului, nu îl părăsesc, ci îi alină tristețea: „Când m-am ridicat să plec, o pitulice cu codița răsfirată pe spate, ca un curcan a ieșit tocmai atunci dintr-o încâlcitură de rădăcini, la capătul unui buștean putred, ca să vadă ce mai e pe lume; dând cu ochii de mine, a început deodată să țipe cu gura până la urechi”.

Noua condiție pe care a dobândit-o aduce cu sine nevoia de integrare, de contopire cu mediul înconjurător, privit cu aceeași admirație cu care ai privi un seamăn care îți oferă ajutor în momentele de cumpănă: „M-am alăturat de trunchiul unui brad tânăr […] și l-am simțit lângă mine trăind, străbătut de un șuvoi de viață intensă până-n vârful crengilor. Aceeași voință dârză de a trăi era și-n mine, împrăștiată-n trup și-n văpaia sângelui…”

Bradul tânăr cu care se identifică scriitorul sugerează puterea și hotărârea, trăsături necesare pentru ca un om  să iasă victorios pe câmpul de bătălie. În plus, el reprezintăveșnicia și nu putem uita dorința poetului de a atinge existența eternă prin intermediul operei sale.

Pentru a-și potoli foamea, prizonierii români au furat o capră din stâna ciobanilor. Mirosul de carne friptă, după atâta timp de „post” forțat, a devenit o binecuvântare; până și ciasovoii au fost recunoscători pentru prânzul copios pe care l-au primit. În acest mod, niciunul dintre ei nu a mai fost nevoit să sufere din cauza lipsei de hrană.

După  un  timp  în  care  viața  îți  scoate  în  cale  numai  primejdii,  înveți  să  recunoști oportunitățile; așa că în ziua în care un soldat bulgar a ajuns  pe acele meleaguri, căutând un mecanic, povestitorul nostru s-a oferit voluntar. Sub acest pretext, el a părăsit pentru totdeauna lagărul de la Pirin-Planina.

Ajuns în sudul Macedoniei, aproape de capitală, speranța într-o existență mai bună s-a spulberat. Bulgarii îi urau în continuare pe români, care duceau o existență deosebitde grea în lagăre. Povestitorul își propune să redea detaliile și evenimentele în manieră obiectivă: „Nu, de data asta nu pot, nu vreau, nu trebuie să fac literatură. Voi arăta simplu lucrurile, așa cum le-am văzut.”

Deși nu aveau cele necesare pentru a supraviețui, prizonierii români munceau de dimineața până seara pentru realizarea instalațiilor de cale ferată. Lipsiți de haine curate, de apă și de hrană, cu o improvizație de bucătărie insalubră, ajunseseră să își piardă înfățișarea umană, părând mai degrabă, „niște cadavre”, așa cum notează povestitorul. Chiar dacă erau murdari și bolnavi, în momentul în care refuzau să muncească, erau loviți fără milă de ciasovoi. Din oameni cu stare, s-au transformat peste noapte în osândiți ai sorții, așa că au ajuns la concluzia că divinitatea i-a pedepsit sau a uitat de ei. În această manieră și-au pierdut viața mulți dintre semenii noștri, zdrobiți de gheara războiului.     

Odată cu sosirea iernii, au venit și necazuri mai mari. Scriitorul s-a îmbolnăvit, dar a avut norocul să fie trimis la spital. Descrierea acestuia nu produce mirare. Era un loc unde se vorbeau toate limbile posibile, „o amestecătură de sârbește, rusește și bulgărește.”

Deși boala a trecut ușor, pacientul a mai rămas o vreme în spital, din bunăvoința medicului, care știa în ce condiții inumane trăiau prizonierii. Pentru a prelungi „vizita”, scriitorul a găsit un plan ingenios. Împrietenindu-se cu un farmacist și cu o asistentă, au înaintat „o petiție”, în care era declarat faptul că farmacistul era medic de boli interne și dorea să rămână pentru a oferi ajutor bolnavilor. Secretarul și interpretul său nu era nimeni altuldecât scriitorul.

Cererea a fost aprobată, iar cei doi au primit în grijă etajul al patrulea. Pentru a putea „onora” noul statut, fostul prizonier studia nopți întregi, dar fără prea mare succes: „iar cândajungeam în fața bolnavului, uitam tot ce învățasem și nu mai pricepeam nimic.”

Un prieten aflat în țară a aflat unde se află camaradul său și a intervenit pentru a fi chemat acasă. În acest mod, pățaniile scriitorului au luat sfârșit.

În trenul de întoarcere, Stancio, starșul care îl însoțea, l-a îndemnat să facă un ultim popas în satul său natal, așa că au sărit împreună din vagon. În fața casei, au fost întâmpinați desoția și de tatăl acestuia.

O explicație asupra vechilor relații româno-bulgare vine de la bătrân: „— Noi cu voi, românii, n-avem nimic! […] Voi sunteți tot creștini ca noi; și, pe vremea când eram eu flăcău, ați venit cu rușii să ne scăpați din robie. Ș-apoi, – adaugă el mai încet – la România merg mulți de-ai noștri și se întorc cu parale bune…că România e țară bogată.”

Ajuns în țară, pe malul Dunării, la adăpostul nopții „fără stele”, scriitorul a avut timp să reflecteze la cele întâmplate. Scăpase cu viață din infernul creat pe pământ, așa că putea să se întoarcă la existența pe care o cunoscuse până atunci, deși el nu mai era același.

Nicolae Manolescu realizează o scurtă concluzie a memoriilor de război: „Memorialistica aceasta nu poate lipsi din nicio antologie a genului. Acuratețea și precizia amănuntelor, umorul, tonul direct al relatării, fără ifose stilistice și fără inutilă moralizare, fac din aceste pagini o literatură net superioară și mult mai modernă decât cea mai mare parte a prozei noastre din primele decenii ale secolului XX.”⁵

Note:

1 Mircea Handoca, Pe urmele lui George Topîrceanu, Editura Sport-Turism, București, 1983, p.88

2 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

3 Al.  Săndulescu, G. Topîrceanu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p.129

4 Mircea Handoca, Pe urmele lui George Topîrceanu, Editura Sport-Turism, București, 1983, p.90

5 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela  45, Pitești, 2008, p.518

Bibliografie:

 1.Handoca, Mircea, Pe urmele lui George Topîrceanu, Editura Sport-Turism, București, 1983

 2. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

 3. Topîrceanu, G., Pagini de proză, Editura Junimea, București, 1985

 4. Săndulescu, Al, G. Topîrceanu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 123-126]