Teatrul de Nord din Satu Mare, Trupa „Harag György” a găzduit, pentru a treia oară din seria celor unsprezece ediții, în perioada 14-24 noiembrie 2024, Festivalul de Teatru Interetnic. Startul întâlnirii l-a dat Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara cu Doctorul de Robert Icke, după textul lui Arthur Schnitzler, Profesorul Bernardi în regia lui Andrei Șerban. De la data premierei (16 decembrie 2022) spectacolul a câștigat în profunzime și în subtilitatea relațiilor dintre personaje. La baza poveștii stă conflictul iscat între specialista în medicină, Ruth Wolf și un preot catolic, căruia i se interzice  accesul în salonul unei tinere de 14 ani, aflată pe moarte, din pricina unui avort provocat. Cazul este intens mediatizat, doctorița fiind acuzată nu doar de bruscarea preotului (de culoare), ci și de promovarea pe motive etnice a unor persoane din institut, fiind adusă în discuție originea ei evreiască. Diferendul devine atât de grav încât, în cele din urmă, Ruth Wolf, eminent om de știință care a pus bazele institutului, este înlăturată de la conducere, ba chiar i se interzice, pentru o perioadă de zece ani, profesarea medicinei. De astă dată am văzut spectacolul cu Eder Enikő în rolul lui Ruth Wolf (premiera a fost jucată de Fülöp Erzsébet), care a reușit să imprime spectacolului o energie așezată, calmă, și în același timp alertă, un omenesc profund, dar și o exactitate, o directețe, un firesc al atitudinilor în scena filmată a dezbaterii din studio. Reacția publicului sătmărean a fost pe măsura spectacolului: atent la cele mai mici detalii, manifestând o profundă implicare emoțională la lucrurile de o problematică acută, de pe scenă. (Întrucât am scris despre spectacol la data premierei, nu voi mai adăuga aici echipa de realizatori.)

De la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiul Secuiesc a venit 10 de Székely Csaba în regia lui Rusznyák Gábor, semnatar și al decorului. Autorul textului face referire la cele Zece Porunci biblice și felul în care funcționează ele azi, într-o societate în care păcatul este, de cele mai multe ori, privit ca ceva minor, insesizabil. Zece destine, care se intersectează, arătând în ce mod, cu totul neașteptat, se întrepătrund drumurile oamenilor. Greșeala se inserează, se cuibărește, se insinuează, devine parte din viață. În scurte secvențe cinematografice, cele zece persoane – Wagner Áron, Jakab Tamás, Albert Orsolya, Nagy Xénia-Abigél, Esti Norbert, Veres Orsolya, Pál-Varga Márta, Szücs-Olcsváry Gellért, Dunkler Róbert, Mezei Gabriella – ieșind fiecare din căsuța lui numerotată, intră în iureșul existenței, stabilesc contacte, intră în diferite conflicte cu semenii lor. Viețile li se încrucișează surprinzător, din urzeala de fire rezultând o țesătură viu colorată. Ritmul alert menține o tensiune ce se transmite cu ușurință spectatorilor, prinzându-i în iureșul întâmplărilor și îndemnându-i la reflecție.

Teatrul „Tamási Áron” din Sfîntu Gheorghe a venit cu Furtuna lui Shakespeare, în regia lui Viktor Bodó și dramatizarea lui Veress Anna. Erős Hanna a creat un decor dezbrăcat de orice artificiu, cu alte cuvinte, un spațiu gol, cu publicul așezat pe gradene, unde se aflau trei ventilatoare de mari dimensiuni așezate de-o parte și de alta a scenei și în ușa deschisă spre magazia de decoruri. Pasarela de acces la ștăngi era puntea vaporului, de pe care marinarii, încovoiați sub puternicele rafale de vânt au coborât în scenă pe scara de fier în spirală. În mâinile lui Prospero (Pálffy Tibor), înveșmântat într-un amplu halat de baie cu trenă (costume: Zatykó Bori) a venit în jos din înălțimea podului scenei, pe un fir subțire, Cartea. La chemarea lui își face apariția Ariel (Korodi Janka), „însoțit” de o mașină de spălat și o sticlă de detergent cu același nume. Costumul (de baie), șlapi argintii și pielea acoperită de o pulbere de stele sunt tot atâtea semne că lumea căreia îi aparține nu este de aici. De altfel și mișcarea aeriană a actriței, trădează același lucru. Din mașina de spălat va fi extrasă pânza corabiei, înfoiată peste măsură prin pornirea ventilatoarelor. Miranda (Vass Zsuzsanna) își însoțește tatăl, îi ascultă povestea exilului și a naufragiului pe insula misterioasă, iar apoi se îndrăgostește de tânărul Ferdinand (Nagy-Kopeczky Kirstóf). Pe scaunele din spatele scenei, se vor așeza actorii. Ei nu vor părăsi locul decât arareori, întreținând atmosfera de mister prin sunete, șuierături, șoapte, muzici (compozitor: Klaus Von Heydenaber) – interpretate la instrumente -, dar și prin comentarii comice onomatopeice la ceea ce se întâmplă pe scenă. Furtuna capătă o imagine cu totul surprinzătoare. O folie din plastic răsucită este desfășurată de actori pe întreaga suprafață a scenei. Pe sub ea se disting, ca în ceață, luminițe de la felinare pâlpâitoare, ca la un moment dat, prin spărtura de la mijloc să răsară la suprafață trupurile, ieșind din apele învolburate, a celor prinși în urgie. Pe țărmul necunoscut eșuează Francisco (Varsányi Szabolcs), căpitanul Adrian (Pignitzky Gellért), credinciosul Gonzalo (Albu Annamária), ducele Neapolelui, Alonso (Szakács László), fratele intrigant al lui Prospero, Antonio (Kolcsár József), fratele lui Alonso, Sebastian (Derzsi Desző). Din scena petrecută, într-o penumbră de taină, între Sebastian și Antonio devine clar un lucru – ei au urzit comploturi și vor continua să o facă. Fiul lui Sicorax, Caliban (Kónya Ütő Bence), supusul lui Prospero este o ființă îngălată, nici om nici animal, cu un ochi fix, ca de ciclop, cu un mers șontâcăit, șchiopătat, scoțând sunete ce înspăimântă, și vorbind, parcă, pe inspirație, el intră în cârdășie cu cei doi cheflii Stefano (Erdei Gábor) și Trinculo (Márton Lóránt-László). Aceștia își fac apariția din întunericul negru, decupat prin spoturi de lumini. Dintr-un recipient-urnă plin de nisip, lăsat din podul scenei, pe același fir subțire la capătul căruia se aflase Cartea, în jurul lui Prospero se desenează cercuri concentrice, ca pentru a închide magia și renunțarea la vrajă. Când Prospero declară că va îngropa Cartea, nisipul căzut din abundență, o acoperă. La fel și bagheta ruptă. A fost această Furtună o montare fermecătoare, de un comic flamboaiant cu momente de o profunzime abisală.

Dragonul de Evgheni Schwartz, în regia lui Yuri Kordonsky a venit de la  Teatrul German de Stat din Timișoara. Dragonul, ce subjugă timp de mai multe secole un oraș pretinde sacrificii animale și umane, pretenția lui fiind privită cu resemnare de comunitate. Ba chiar acceptată ca un fel de pavăză în fața altor rele ce s-ar putea abate peste așezare. De mare impact vizual este imaginea filmată în care se vede venind de departe un om pe o cărare în pantă ce se continuă, de pe pânză în pantă, în scenă (video-design: Cristian Ienciu), creând o senzație stranie de trecere din spațiul virtual în cel real. Este cavalerul Lancelot (Harald Weisz), care din iubire pentru  Elsa, tânără ce urmează a fi sacrificată (Isa Berger) pornește lupta împotriva Dragonului (Ioana Iacob). Locuitorii orașului, în frunte cu tatăl Elsei, arhivarul Charlemagne (Robert Bogdanov-Schein) sunt total subjugați de Răul intrat în lume, pericolul fiind simțit cu asupra de măsură, cu agitație grozavă de Motan (Alma Diaconu), care-i dă târcoale cu mare fereală. Între supuși și stăpân se creează o complicitate ucigașă prin acceptarea sorții vitrege. Dragonul este ucis de Lancelot, rănit grav în luptă. Primarul (Alexandru Mihăescu), însoțit de logodnicul Elsei, Heinrich (Marc Illich) se autoproclamă învingător al fiarei, cerând, la rându-i, tributuri. Cu alte cuvinte tirania se reinstaurează cu acordul tacit al comunității. Ochiul de apă, pământul reavăn, podurile-cărărui ce străbat spațiul mocirlos, oamenii îmbrăcați în zdrențe creează o atmosfera sumbră, apăsătoare (decorul și costumele: Ioana Popescu). Muzica live (live original music: Sorina Savii, Lucas Kohl) potențează dramatismul scenelor. Întrebarea care ne dă (mi-a dat) târcoale este: alegerea unei actrițe în rolul monstrului, nu este oare un semn al primejdiei reprezentată de dragonul cu chip plăcut, locuindu-ne pe fiecare și ieșind la suprafață atunci când îi dăm ocazia? Scriitorul rus Evgheni Schwartz a scris mai multe piese adaptate după basme. Două dintre ele, Umbra și Dragonul au fost interzise în Uniunea Sovietică, ultima fiind unul dintre cele mai dure proteste împotriva totalitarismului care schilodește sufletele oamenilor, transformându-i în complici la propria oprimare, părtași la crime.

Această manifestare a fost un dialog intercultural de înalt nivel artistic cu spectacole interesante – din cele douăzeci și șapte de spectacole a douăzeci și cinci de trupe am văzut doar patru –, selectate cu mare grijă de directorul festivalului Besseney István, așa încât cei prezenți au avut bucuria de a vedea un teatru de calitate, o adevărată încântare pentru suflet și un prilej de îmbogățire spirituală.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 131-132]