Există mai multe remedii pentru deochi, cel mai eficient dintre ele dovedindu-se acela de a fi scuipat, în copilărie, de cât mai multe dintre rudele și cunoștințele părinților. Dacă, de îndată ce se apropie de tine, un adult te scuipă și exclamă: să nu fie de deochi! înseamnă că el îți transmite o vibrație pozitivă care te va proteja de vampirismul energetic, dar numai pentru o perioadă limitată. De aceea procedura trebuie repetată ori de câte ori se ivește ocazia. 

Ce se întâmplă însă atunci când, de ziua lui aniversară, în loc să fie scuipat, copilul primește în dar de la bunicul său un adorabil pui de Golden Retriever, de numai câteva săptămâni? Mai bine să nu știm. Fiindcă, pe lângă acel cățel, bunicul îi mai oferă și câteva sfaturi folositoare în viață. „Dacă mă iubești, vei avea grijă de el. Să nu mă dezamăgești!”, îi spune băiețelului, iar adulților le explică pe larg modul în care acest cadou îi va dezvolta sentimentul responsabilității și dragostea de semeni. Din nefericire, cățelul acela atât de drăgălaș și cu blana aurie e deja purtător de parvovirus și va muri în chinuri peste numai două săptămâni. Iar peste un număr de ani, din cauza unei dereglări emoționale, nepotul va ajunge rezidentul Fundației Evghenia, fiind supus Terapiei Arienilor, pentru a-și controla impulsivitatea și hiperactivitatea și după ce constatase că nu are deloc răbdare să aștepte la cozi, semn clar de ADHD. Îmi dau seama că nu e ușor de înțeles cum, dar măcar străduiți-vă. 

Mie personal mi se pare evident că, urmare a acelei terapii și folosindu-se de puterea minții, bărbatul care vorbea în șoaptă vorbea așa ca să nu țipe. Potrivit experților, creierul lui era stăpânit de un cimpanzeu ascuns în sistemul limbic și care acționa haotic, iar din acest motiv nu trebuia lăsat să-și facă de cap. Totuși, uneori trebuia, în caz contrar bietul om riscând să înnebunească de-a binelea. Metoda, cunoscută sub numele de Paradoxul Cimpanzeului, a fost descoperită și aplicată cu succes în ciclismul sportiv de psihiatrul englez Steve Peters. 

Printre altele, Paradoxul Cimpanzeului confirmă că, oricât de bun prieten ți-ar fi cineva, există și momente mai delicate, care te obligă să-ți reconsideri interesele. În cazul domnului Gaby și al Profesorului, această dinamică devenea evidentă ori de câte ori se întâlneau – dar în special atunci când era vorba despre bani. Deși se respectau și colaborau în multe privințe, exista între ei o competiție subînțeleasă, care îi motiva să își îmbunătățească abilitățile, iar această interacțiune complexă îi ajuta să evolueze, revizuindu-le relația și îmbogățind-o cu noi dimensiuni. În acele momente Profesorul ghicea, sub muchia zâmbetului afabil, totuși ascuțit și ușor crispat al partenerului său, un ticălos de mare rafinament. Ochii de un albastru metalic ai domnului Gaby deveneau și mai iscoditori, iar din limpezimea lor tăioasă venea ceva cu frig, care îi provoca Profesorului un fior rece pe șira spinării. 

Chiar în momentele când emitem aceste considerații cu oarecare grad de generalitate, Profesorul Gurdiev se întreba îngrijorat ce motive îl vor fi determinat pe domnul Gaby să-l viziteze la spital. Căci, potrivit unei înțelegeri mai vechi, astfel de vizite trebuiau evitate, pentru a nu da loc la interpretări neconvenabile. Din același motiv, nu foloseau telefonul mobil decât în situații de maximă urgență. Mai ales după ce aflase că domnul Gaby era membru  al Societății Zorilor Aurii, cu gradul de Adeptus Exemptus, iar pe bunica Evghenia a acestuia o chema de fapt Elvira. Astfel că numele inițial al fundației caritabile și de sănătate mintală se dovedea o ingenioasă diversiune, provenind de fapt de la numele celuilalt partener al domnului Gaby. Era un expat bulgar, hacker de geniu și membru proeminent al mafiei rakeților din țara vecină, uneori și prietenă, de la care domnul Gaby învățase cum să intri în telefoanele fraierilor atrăgându-i la cursuri de dezvoltare spirituală, cum să-ți pierzi urma rezervând camere la cinci hoteluri simultan, dar locuind la al șaselea, și cum să absolvi o facultate fără să faci măcar o zi de curs. La iahtul de douăzeci de milioane de euro al lui Evgheni, înregistrat în Malta din motive de discreție, dar navigând în largul coastei românești a Mării Negre, domnul Gaby ajungea cu o șalupă ori de câte ori avea probleme importante de rezolvat. 

Lucruri despre care Profesorul a aflat, din păcate, foarte târziu, adică prea târziu. Mai precis, în momentul când a trebuit să hotărască dacă participă sau nu la proiectul ultrasecret, propus de Evgheni la îndemnurile unei voci interioare și legat de colonizarea spațiului extraterestru. 

– Îți dai seama? În primul rând, asta ar rezolva problema subnutriției în țările sărace și nu numai…, îi argumentase atunci domnul Gaby. 

Dacă tot am ajuns până aici, dar și din motivul că miza lui era de o temeritate pur și simplu amețitoare, merită să insistăm puțin asupra obiectivelor acestui proiect. Alcătuită din niște insule cilindrice rotative și având la bază proiectul fizicianului american Gerry O’Neill, cu câteva idei preluate dintr-un roman al scriitorului Robert A. Heinlein, stația FRO plasată între Pământ și Marte urma să adăpostească trupurile criogenate ale unor voluntari selectați dintre pacienții Profesorului, sau măcar părți din ele. În eventualitatea unui cataclism terestru incompatibil cu viața, acestea ar fi oferit generațiilor viitoare resursele necesare backup-ului genetic și reinventării umanității. Cum, în cele din urmă, însăși titulatura fundației domnului Gaby o afirma explicit. Nu se știa deocamdată cine și cu ce tehnologie va reuși această recuperare, de vreme ce generațiile viitoare vor fi dispărut cu totul în urma cataclismului, iar în Fermă nu s-ar mai afla decât niște cadavre congelate sau doar resturi ale acestora, dar marile idei se încurcă arareori în mici detalii. Să presupunem că o civilizație intergalactică va recupera ADN-ul lor și pe urmă le va readuce la viață într-o altă galaxie, echivalentă lumii de apoi. De pe acum e plin internetul de astfel de oferte. 

Până atunci, Evgheni îi făcu domnului Gaby legătura cu un tip din Arad care, inspirat de literatura psihedelică, inventase motorul cu apă și după aceea se mutase în Austria, unde înființase un grup secret pe Facebook pentru convertirea la veganism. Deocamdată, pentru a-și finanța invenția, vindea facultăților de medicină din Italia corpuri umane pentru studiu, aduse din România. Ceea ce dovedește, o dată în plus, că nu doar traficul de carne vie este profitabil. Deși Profesorul Gurdiev avea serioase rezerve față de astfel de practici, faptul că un simplu cap uman costa până la două mii de euro, iar un corp întreg ajungea uneori și la șase mii de euro, adică mai mult decât valorase pe vremea când era viu, furniza argumente greu de contrazis. Mai ales dacă ținem cont că, înainte de livrare, unii dintre rezidenții care se înfruptau din baloanele colorate și din plăcinta cu brânză erau îndopați cu Ritalin și niște suplimente alimentare învelite în folie de plastic și cunoscute, în jargonul intern al Fundației, sub denumirea de „peleți”. Ritalinul este un stimulent al sistemului nervos central, recomandat în tratamentul celor diagnosticați cu ADHD, iar despre suplimentele alimentare nu are rost să vă spun ceva, fiindcă toată lumea știe ce sunt, deși nimeni nu știe ce conțin – bineînțeles, cu excepția celor care le produc. Sau, cum spune o vorbă populară, numai bucătarul știe ce a pus în ciorbă. De ce li se mai zicea și „peleți”, vă spun mai încolo, dacă nu uit, dar presupun că veți înțelege și singuri. Ulterior, Krasnik recupera acești „peleți” din stomacul așa-zișilor pacienți, înainte de a-i îmbălsăma și a-i expedia la Universitatea din Bologna unde, în treacăt fie spus, studiază și o nepoată de-a mea. 

Una peste alta, o afacere destul de bună pentru toată lumea, însă și cu unele neajunsuri, la care, obligat de împrejurări, Profesorul se gândea din ce în ce mai des. Parcă citindu-i gândurile, domnul Gaby se ridică din fotoliu și făcu câțiva pași pe diagonala încăperii, către fereastră, în timp ce ultimele raze ale asfințitului se reflectau vizionar în ochii lui albaștri.

– Am, așa, o speranță că, într-o bună zi, toți oamenii se vor alimenta cu energie vibrațională, cugetă cu voce tare. 

Spunea asta pentru a-l măguli pe Profesor, sau pregătindu-se pentru următoarea mișcare?

– Doamne ajută. Amin, răspunse fără vreun motiv anume Profesorul Gurdiev, apoi, profitând de ocazie, se așeză în fotoliul lăsat liber de domnul Gaby și începu să butoneze destul de încordat telecomanda.  

Căuta ceva anume? Nicidecum. Îl enerva faptul că își simțea mâinile transpirate și încerca să-și găsească o preocupare oarecare. Dacă am fi putut intra în mintea lui – iar eu am putut – am fi văzut că ochii albaștri ai domnului Gaby străluceau acolo ca niște lame de cuțit, tăindu-i gândurile până la o liniște periculoasă. Îi era tot mai clar că stația FRO, la fel ca atâtea alte stații spațiale, colonii și nave intergalactice din filmele cu extratereștri, nu se va construi niciodată, unul dintre motive fiind că proiectul ei fusese gândit în cu totul alte scopuri. Pe de altă parte, orice ezitare ar fi suscitat suspiciuni și neîncredere din partea domnului Gaby și a partenerilor săi – cine știe câți!… Iar în combinațiile în care Profesorul se implicase aproape fără să vrea, neîncrederea reprezintă un neajuns de multe ori fatal. Încât nu-i rămânea la îndemână decât o strategie de tergiversare, prin invocarea unor circumstanțe dificil de rezolvat și care în cele din urmă ar fi condus la abandonarea proiectului. Până atunci, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, domnul Gaby continua să furnizeze spitalului materialul biologic necesar testărilor, deși de o calitate adesea îndoielnică. Hai să fim serioși, ce transplant poți face cu rinichii unui bătrân trecut de șaptezeci de ani și obsedat de moartea câinelui său, ori cu organul genital al unei femei care a depășit binișor vârsta menopauzei? 

Luând la rând imaginile video din cabinetele și saloanele de boli infecțioase, pe cele de neurologie, apoi pe cele de ortopedie, Profesorul Gurdiev se opri câteva momente în salonul șase, unde brancardierii ridicau încă un pacient cu diagnosticul de exitus. Prin contrast, în compartimentul de asistență logistică, tehnicianul IT juca Solitaire. Ajunse în sfârșit la secția ATI, unde rămase înadins mai mult timp. Pe patul din salonul numărul trei, conectat la aparate și aflat încă în stare vegetativă, trupul fetei/băiatului lui Rujatu aștepta răbdător ca știința medicală să facă un miracol pentru a-i reda funcțiile vitale…  

– Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber, declară pe neașteptate domnul Gaby, ridicând un deget către tavan.

Era un superb citat din gândirea unui filosof contemporan, adulat de gospodine și care apare frecvent la televizor. Să presupunem că văzuse pe fereastră ceva care îi stimulase apetitul metafizic. Dacă nu cumva pregătea următoarea mișcare, cu intenția sinceră de a camufla un mesaj mai subtil. Poate că din acest motiv se întoarse apoi și făcu câțiva pași de-a lungul și de-a latul biroului, oarecum mirat că fotoliul din fața Oglinzii Magice fusese între timp ocupat; privirea lui nedumerită părea că îl întreabă pe Profesor ce caută acolo. 

– Da, bineînțeles, confirmă Profesorul, apoi, ca și cum abia în acel moment și-ar fi amintit, adăugă: E un pacient special…

Însă domnul Gaby îl întrerupse nerăbdător, febra lui intelectuală fiind, în acele momente, imposibil de stăvilit. 

– Înţelepciunea nu e ceva care se învaţă, e ceva care se trezeşte! Este un semn de nobleţe mentală să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte.

Avea dreptate. Doar că astfel adevăruri ar fi sunat mai convingător în spectacolele de hipnoză colectivă ale lui Dan Puric. Ascultându-l, Profesorul își simți în gură saliva sărată și amară, de parcă ar fi măcinat între dinți o pastilă antialergică. Abia acum își dădea seama că n-ar fi trebuit să se grăbească să-și întâmpine musafirul la ușă, era o dovadă de slăbiciune din partea lui. Încercând cu disperare să conducă discuția într-o zonă mai confortabilă, făcu apel la un argument de natură așa-zis sentimentală. 

– Am o datorie morală… Tatăl ei, lui este un om cu influență, membru în Parlamentul European, și mi-a fost coleg de liceu… Mi-ar trebui niște donatori mai, ghm, cum să zic, mai adecvați. Ăștia pe care mi i-ai trimis… La naiba, îmi trebuie o inimă funcțională și compatibilă! aproape că strigă la urmă. 

– Nu poți lăsa un vis să te abată de la realitate! replică destul de rece domnul Gaby. Să nu uităm că omul este cea mai bolnăvicioasă dintre fiinţe, fiindcă s-a îndepărtat cel mai mult de instincte. Iar oamenii ăștia, ca să zic așa… – îndreptă degetul arătător către Oglinda Magică pe al cărei ecran se derulau acum imagini din fața cabinetelor C-1 și C-2. Noi le dăm speranță, iar speranța nu are preț, e cel mai profitabil business! De aceea s-au oferit voluntar. Dintr-un sentiment al datoriei împlinite și acceptând să se sacrifice pe altarul științei! Deși, pe de altă parte, a trăi înseamnă a fi neliber prin iubire. 

Citatele aruncate cam la întâmplare de domnul Gaby începuseră să-l neliniștească pe Profesor, întrucât discuția lor tindea să devină o bătălie de idei. 

– Dar de unde! Analizele de laborator arată că au organele contaminate cu droguri… 

            Specialiștii în teoria comunicării susțin că, prin formularea inițială a unei idei opuse, se creează un spațiu de reflecție care poate duce la o înțelegere mai clară a intențiilor și a sentimentelor celuilalt. Așa încât, parcă anume pentru a confirma că există kitsch și în filosofie, domnul Gaby cită din gândirea altui filosof, al cărui nume îmi scapă acum.

– Nu tratez oamenii pe măsura răutății lor, ci pe măsura bunătății mele. Ritalinul, împreună cu ceaiul cu ayahuasca și cu „peleții”, face legătura între suflet și starea cuantică a conștiinței, în cel mai bun caz… În cel mai puțin bun, rămâne de văzut, explică apoi, păstrându-și calmul. 

– Totuși, unora dintre ei le-am găsit stomacul plin cu săculeți de Captagon!

– Probabil o problemă de logistică. Apropo, cum stăm cu lotul pentru Austria? Krasnik mă tot întreabă de ce întârziem, schimbă abil subiectul domnul Gaby, după ce pasiunea lui pentru citate filosofice părea să se mai fi domolit.

– Au rămas câteva locuri de completat…

Căzuse în capcana speculativă întinsă de prietenul și inamicul său și, resemnat, trebui să se recunoască încă o dată învins. Deoarece, ca să-l citez și eu pe același admirabil filosof, umilirea este cel mai teribil atentat la adresa libertății. Nu-i rămânea decât să privească melancolic Oglinda Magică, pe al cărei ecran se vedea cum femeia cu batic bucovinean intra, însoțită de fetița imaginară, în cabinetul C-1. Ce urma să facă acolo, treaba ei. Probabil că între timp domnul Desiderio o convinsese că are un suflet cu o vibrație înaltă care o proteja de energia toxică și forțele întunecate, încurajându-i vindecarea, introspecția și chiar confruntarea cu propriile umbre.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 5-6]