Jocuri lingvistice

1. Duelgiu/ duduielgiu.

 Unuia care are mania duelului îi zicem duelgiu (D’Artagnan și confrații lui). Lui Carol al II-lea, care avea mania Duduii (Elena Lupescu), îi putem spune duduelgiu.

2. Pilangiu/ compilagiu/ compilangiu.

Anecdotic, am avea trei categorii de scriitori: pilangiul, compilagiul și compilangiul. (Las la o parte anti-alcoolicii ca pe o minoritate, gen Doinaș.) Pilangii avem mulți, poeți și prozatori. Poeții sunt, totuși, cei mai mulți, de la Nichita Stănescu la Virgil Mazilescu, Tudor George și toată gruparea lui Ahoe, ajungând la solitari ca Mircea Ivănescu. Prozatorii sunt mai puțini, de la Marin Preda la Fănuș Neagu și Nicolae Velea, pentru că ei trebuie să stea mai mult la masa de scris decât poeții.

Marea meteahnă a criticilor e compilația, când au ambiția să scrie mari sinteze ca Alexandru Piru sau mari monografii inspirate din surse străine ca Mircea Mihăieș, admirate de monumentaliști. Aria exemplelor poate fi mult lărgită. Tipul lor generic-ilustrativ e compilagiul. Azi, o asemenea muncă ar fi putea fi rezervată inteligenței artificiale. Să ne gândim la vituozitatea excepțională a lui Marian Popa din Comicologia. (Cine mai știe această carte minunată, făcută din cel mai inteligent și cel mai inventiv croșetaj bibliografic?)

Cea mai interesantă și mai rară e combinația dintre pilangiu și compilagiu, care dă a treia categorie: compilangiul, cea mai rară. Pentru ea nu știu decât un singur exemplu: Romul Munteanu.

*

Expresii amuzante

Pentru înțelesul de „a nu face nimic” sau „a lenevi”, mi se pare amuzantă sinonimia a două expresii, ce pun pisica și câinele nu în contrastul tradițional, ci ca „instrumente” metaforice echivalente: a trage mâța de coadă și a tăia frunze la câini.

*

Muzicuța, xilofonul și chitara

Muzicuța, absentă astăzi din recuzita divertismentului, era foarte la modă în copilăria mea, cam la paritate cu xilofonul de jucărie, în ascensiune după muzicuță, intrată în eclipsă, nu știu de ce; poate pentru că necesita mai mult efort și mai multă artă. Când eram în liceu și apoi la facultate, chitara era la modă pentru amatori. Ziceam duios colegilor cu instrumentul la purtător: hai, cântă ceva greieraș! În auditoriu, trebuia să fie obligatoriu fetele; ele erau publicul-țintă, dar nu cântau niciodată la chitară. Azi, virtuozitatea Adei Milea îmi aduce aminte de studenție și-i văd întotdeauna secondând-o pe scenă pe colegii mei.

Acum, youtube, mult mai comod de manevrat, este substitut de orice improvizație muzicală la un instrument, pentru o mică petrecere între tineri. Pentru marile petreceri, altele sunt năravurile.

Dar (și) altceva voiam să spun. Odată cu dispariția muzicuței, s-au pierdut și expresii ca „a o atinge/ a o arde la muzicuță” (pentru înțelesul de a lovi pe cineva peste gură) sau „oprește muzicuța!” (cu înțelesul de a opri turuiala, sporovăiala, gălăgia verbală).

Fără legătură cu instrumentul muzical, îmi amintesc de o expresie regională, cu același înțeles: „tacă-ți fleanca!” (adică: nu mai flecări). E în fondul pasiv și expresia „a da una peste fleancă” (= a da o palmă peste gură).

Consultând dicționarele de limbă, constat cu oarecare surprindere că „fleancă” nu este nici pe departe un cuvânt regional, ci, dimpotrivă, are o mare răspândire. Nu știu care o fi originea lui („etimologie necunoscută” – se precizează în unele dicționare), dar văd că deprecierea organului vorbirii (gura) se transformă peste tot în ironie la adresa emițătorului oricărui discurs neplăcut sau prea insistent.

*

Barzi cumularzi

Cei din generațiile mai vechi, care au făcut școală ca lumea, își amintesc versurile lui Eminescu din Scrisoarea II:

„Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,

Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi”.

Barzii de secol XIX cântau puternicii zilei sau încântau cucoane influente, pe acelea care le puteau oferi „protecție de fuste” (dacă erau soții de politicieni în vogă). Prima îndeletnicire (odele politice) s-a practicat și în perioada comunistă, s-a perpetuat în secolul XX. A doua a rămas specifică epocii eminesciene. Dar astăzi, în secolul XXI, barzii cumularzi procedează altfel. E un fenomen interesant. L-am mai semnalat, dar am uitat să spun că e formă de adaptare a poeților la lumea capitalistă.

Prozatorii scriu romane comerciale, criticii caută catedre universitare, dar poeții de unde să câștige bani? Din cumularea mai multor surse de venit: pensie, indemnizație de merit, șef de revistă sau adjunct, șef de Uniune sau secund, șef de filială USR, plus drepturi de autor de la revistele prietene, în serviciu de reciprocitate. Nimic rău sau ilegal în această abilitate. O remarc numai ca pe un simptom. Dacă barzii reușesc să-și apere reduta cumulurilor până la adânci bătrâneți, cu atât mai bine țării și lor cu-atât mai bine! Vreau să spun că eu îi prețuiesc pe acești scriitori (unii sunt critici, prozatori parcă nu prea sunt pe rol), îi admir fără nicio excepție. Nu le vreau răul (adică retragerea). Se descurcă cum pot în acest capitalism sălbatic. E o performanță ca un biet poet de provincie (sau critic) să câștige, din trei-patru surse, cât pensia unui magistrat. E o curiozitate a vremurilor noastre. Nu dau nume, că, oricum, și așa, prin sesizarea speței, se vor supăra pe mine. Degeaba spun că eu îi iubesc și îi admir, pentru că la 75-80 de ani poartă grijile altora, în loc să-și poarte numai lor de grijă. Că mai obțin câte un premiu sau câte o indemnizație de jurizare – oameni suntem și înțelegem: omul câștigă de la locul lui de muncă. Bravo lui!

Dacă aveam pe vremea lui Dej sau Ceaușescu poeți căpătuiți din poezie, de ce să n-avem în capitalism poeți îmburgheziți din poezie? Ce e rău în asta? Și câți sunt? Merită atâta tevatură? Dar tocmai faptul că sunt puțini intrigă: de ce alții pot și eu nu pot să profit? – se întreabă sute de poeți. Ghinion! – ar răspunde cutare privilegiat.

E ăsta un simptom? Un simptom a ce? Judecata e greșită. Oamenii câștigă din munca de conducere, nu din poezie. Unde ați văzut barzi cumularzi, azi? Aiurea!

Reiau. Ziceam că nu dau nume, dar o să dau, oricum sunt la îndemâna oricui. Eu nu acuz, constat existența unui fenomen interesant: rezistența unei gerontocrații în administrația USR (conduceri de reviste și filiale), care îl avea în frunte până de curând pe Nicolae Manolescu. Dacă bine îmi amintesc, nu am avut decât o singură retragere decentă: a lui Adrian Popescu de la conducerea revistei „Steaua”. Au rămas pe baricade, conducători venerabili de reviste: Dan Cristea și Alex Ștefănescu la revista „Luceafărul” (până la moartea lor, anul trecut), Nicolae Prelipceanu și Liviu Ioan Stoiciu la revista „Viața românească”, aproape septuagenara Marta Petreu la revista „Apostrof” (care a renunțat anul trecut în favoarea octogenarului Ion Vartic), triumviratul redutabil Mircea Mihăieș, Adriana Babeți și Cornel Ungureanu la revista „Orizont” (ai impresia că fără ei s-ar prăbuși Banatul cultural!), întreprinzătorul Cassian Maria Spiridon la revista „Convorbiri literare” (înconjurat de o echipă redutabilă); Gabriel Chifu moștenește „România literară” de la Nicolae Manolescu.

Toți sunt conservatori într-un spirit înalt al tradiției culturale, pe care îl admir și care este și al meu. Nu-i mai evoc și pe cei câțiva șefi de filiale, aproape sau dincolo de 80 de ani, care au mai rămas în funcție. Cel mai simpatic e Vasile Dan, mereu prezent la panoul de onoare al „României literare”. Perpetuările s-au petrecut firesc: nu erau alți doritori sau nu păreau să existe sau nu au câștigat alegerile. Cu cât această schimbare de generații se produce mai greu și mai lent, cu atât slăbește dorința altora de a le lua locul. În unel locuri chiar nu se poate: nu vine nimeni din urmă!

Pozițiile menținute decenii la rând de vârstnici și foarte vârstnici nu mai sunt râvnite de alții, sunt supuse unei uzuri morale în fața unui posibil succesor. Așa încât revistele, filialele și însăși USR par moșiile definitive ale seniorilor, instituții demodate care par sortite să moară o dată cu ei. Instituții care, cel puțin în formele lor tradiționale, vor dispărea odată cu ei (pot zice: odată cu noi, pentru că mă identific cu această stare de declin conservator, stil „toamna patriarhului”).

Nici nu știu de ce mai scriu despre un fenomen atât de cunoscut! Probabil pentru a-mi mai potoli tristețea și nostalgiile. Sau, poate, pentru a-mi fi potrivnic mie însumi. Pentru a-mi brusca propriul conservatorism prea inerțial. Îl denunț când îl văd la alții, dar uit că sufăr eu însumi din cauza lui.

E mecanismul unui bovarism intelectual/psihologic, caracterizat de aspirația de a fi altfel de cum ești. E. Lovinescu s-a analizat foarte bine în Memorii prin prisma acestui reflex ficțional flaubertian. De unde am pornit și unde am ajuns?! De la barzii cumularzi la bovarism!

Dar, totuși, nu sunt un bard cumulard (cum nu era nici Lovinescu). Dacă nu s-a înțeles, repet: bard cumulard înseamnă posesor de pensie, plus indemnizație de merit, plus un pic de șefie seniorială (condiția obligatorie nu e aceea de poet). Mă absolv măcar de această vină. Că, altfel, păcatele pe care le văd la alții sunt, de multe ori, și păcatele mele. Însă nu întotdeauna. Să nu jubileze împricinații!

*

Poezie cu pălărie

Cel mai prestigios și mai elegant poet cu pălărie a fost Coșbuc. Au mai fost câțiva purtători de pălărie, dar toți (după părerea mea) poeți minori. Dintre ei, Dimitrie Anghel și Șt.O. Iosif sunt cei mai cunoscuți. Macedonski în prima tinerețe purta pălărie, apoi a renunțat, așa a devenit poet important. Nu mi-i pot imagina pe Eminescu, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu purtând pălărie. Știți ce vreau să zic, deși nu zic. Sau hai să zic altfel decât mă gândeam inițial: din respect pentru Blaga, jos pălăria!

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 20-21]