Clujul era un oraș dezolant ca toate orașele românești în ceaușismul ultim din anii 1980-1989. Frigul ne intrase în oase, aproape că eram făcuți din gheață ori din carton cerat. De mâncat nu era ofertă grozavă, așa că ne obișnuisem cu cartofi; când erau prăjiți ni se păreau cei mai gustoși din lume. Fasole și mazăre mâncam în tocănițe improvizate, linte la fel, orezul era nobil și rar, mâncam chiar și cuscus, deși bobii de cuscus erau trufandale pentru pești, când tatăl meu Domițian, pescar de plăcere, punea în cârlig câte-o biluță albă. Dar nici peștii nu mai prea erau decât la conservă, iar uneori nici aceștia nu aveau gust, căci putreziseră excesiv în uleiul lor bolhăit. Salată de vinete, sarmale cu te miri ce carne improvizată ori cu soia sau ciuperci, salată orientală sau de boeuf, până la urmă se mai adunau de-ale gurii, nu crăpa nimeni complet de foame.

Maman, profesoară de franceză, făcea și scoici cu usturoi, din niște conserve chinezești, ori șampinioane cu smântână și usturoi, tot chinezești. E drept că pâinea nu mai avea gust, dar dacă o nimereai fierbinte, mâncai cât puteai până ți se lipea de mațe și te făceai clisos. Borș de pește putea fi improvizat din animăluțe cât degetul mic, mie îmi plăceau mai ales fierți în ulei cu ceapă și piper, până li se topeau oasele. Saramura din peștișori, oltenească, întrucât maman era craioveancă, însoțită de mămăligă, nu era de lepădat. Dar ciocolată, ioc, fructe altele decât mere, pere, prune și struguri nu erau. Gutuiele zăceau pe dulapuri, mai mult ca să aromeze odăile decât ca să fie mâncate: erau ațoase și îți stăteau în gât, merita doar să le razi și să faci ceai iernatic din ele ori să le folosești ca pe niște bețișoare parfumate.

***

În anul trei de facultate, la un chef, l-am întâlnit fugitiv pe Huri, fost coleg și prieten din liceu cu care discutasem mereu despre literatură. Ne plăcusem unul pe altul într-un fel tandru, dar nerostit, de-a lungul ultimului an de liceu. Seara târziu, pe când mă aflam încă la chef, am primit un telefon în casa gazdei, cu care eram prietenă bună: era Huri care mă ruga să recuperez o mapă pe care și-o uitase în casa cu pricina. Iar, dacă doresc, pot chiar să citesc ce se afla în mapă, îmi precizase el. Ceea ce am și făcut a doua zi, recuperând mapa respectivă. Aceasta conținea o povestire, în stilul lui Mateiu Caragiale, simili-decadentă. Dar era o povestire cu substrat politic, o alegorie ori parabolă despre Ceaușescu. Deși numele nu îi era rostit, era limpede despre cine e vorba. Era o proză împotriva dictaturii și a figurii Conducătorului. Stilul era, cum am zis, simili-decadent, totul se petrecea într-o cârciumă unde oamenii discutau, mai exact comentau vremurile. Era o proză de atmosferă în același timp, care punea accent pe mizeria din țară, dar și pe spiritele marginale răzvrătite împotriva a tot ce se întâmpla în România ceaușistă. Îmi plăcuse stilul acestei povestiri, era învăluitoare spiritual și avea șarm. Am hotărât să o propun spre publicare revistei studențești Echinox, unde povestirea a fost citită de redactorul-șef de atunci și de câțiva colegi. Nu putea fi publicată, era prea riscant, cu atât mai mult cu cât Huri era fratele unui poet care ajunsese să lucreze la Radio Europa Liberă. Deși au citit textul mai mulți echinoxiști, niciunul nu m-a turnat, nimeni nu a aflat de încercarea mea de a publica în revistă acest text. Apoi mi-a venit ideea să mă duc în altă parte, la o revistă oficială de cultură și să îi prezint proza lui Huri unui redactor de acolo care era responsabil cu proza și care era un scriitor cunoscut și apreciat în urbe. I-am dat-o acestuia, după o conferință a Anei Blandiana la Filologia clujeană, am căutat anume să nu merg în redacție, ci să îi dau textul lui Huri, în afara redacției, dar prozatorul respectiv s-a panicat. Ani mai târziu mi-a precizat că a crezut că e o provocare, că i se păruse că gestul meu fusese intenționat ca să îi facă lui rău. De aici mi s-a tras o întreagă poveste dizgrațioasă, căci respectivul redactor l-a anunțat pe responsabilul de la Securitatea clujeană care se ocupa de scriitori, iar acesta a umblat luni de zile după tatăl meu Domițian, redactor la revista Tribuna, ca să îl someze să mă duc la o discuție, la Securitate, despre proza lui Huri. Părinții mei citiseră și ei proza lui Huri, știau despre ce e vorba, știau că gestul meu de a încerca să public acea proză fusese nesăbuit. Inclusiv lui Corin îi dădusem proza lui Huri să o citească. Tatăl meu era excedat de vizitele în redacția tribunistă ale angajatului Securității care îl toca mereu la cap să mă duc la sediul de pe strada Traian, la o scurtă discuție. Dar eu nu voiam să mă duc, îmi era frică în mod firesc, așa că am hotărât că, dacă nu voi fi dusă cu forța acolo, la Securitate, nu am ce căuta. Până când, la vreo zece luni după toată povestea asta, am primit o carte poștală, pe adresa de acasă, tipărită la mașina de scris, în care mi se preciza că la început de decembrie 1984, în ziua cutare, la ora cutare, să fiu la sediul Securității. Nu voiam în ruptul capului să mă duc. Am stat, în ceas de noapte, la sfat cu părinții mei Aurora și Domițian, în zilele următoare aveam fixată și nunta cu Corin, la care urmau să participe aproape o sută de musafiri. Iar tatăl meu Domițian mi-a dat următorul sfat, pentru că înțelesesem cu toții că va trebui totuși să mă duc la acea convocare la Securitate: indiferent ce sunt întrebată, să nu îi dau anchetatorului niciun nume al celor care mă ajutaseră la dactilografierea și difuzarea parțială a prozei lui Huri. Să nu cumva să spun că au citit și alții povestirea cu pricina. Să refuz să dau vreun nume, să mă prefac că nu îmi amintesc. Orice fel de nume vei da, persoana respectivă va fi chemată și ea la anchetă, de aceea nu trebuie le să dai niciun nume, m-a sfătuit tatăl meu. Așa aveam să fac. M-am dus cu tulburare la Securitate, în ziua în care fusesem convocată. Mai întâi am fost lăsată să aștept într-un hol mare, cred că am stat vreun ceas. Eram timorată. Apoi am fost purtată pe tot felul de coridoare, vreo zece minute, poate și mai mult, apoi în sfârșit am ajuns într-o cămăruță care nu avea mai mult de cinci metri pătrați, unde se găsea o masă pătrată, cu două scaune la un capăt și la celălalt. Ambianța era austeră. Anchetatorul mă aștepta, era responsabilul cu scriitorii din orașul Cluj. Era un tip calm, politicos și părea chiar bonom, îmbrăcat la costum, așa cum erau toți securiștii. Brunet, cu părul dat peste tigvă, tuns regulamentar, la vreo 50 de ani. M-a întrebat cum a fost cu proza lui Huri, cum am ajuns să o citesc, unde am găsit-o, cum a ajuns în mâinile mele, cine a dactilografiat-o. Era limpede că știa deja totul. Am insistat pe ideea că inițiativa de a o publica îmi aparținea, că eu o dactilografiasem (deși nu era adevărat, căci mă ajutase o liceancă), că nu o mai citise nimeni în afara mea, ceea ce iar nu era adevărat, căci o citiseră atât părinții mei și Corin, cât și câțiva echinoxiști. Cred că mi se înroșiseră nasul și urechile, așa cum mi se întâmplă când mint, era clar că nu spuneam adevărul, iar anchetatorul se arăta relativ amuzat, căci, așa cum am precizat, știa totul. Nu am dat nume, sfatul tatălui meu a fost esențial. Am asumat tot ce era legat de proza lui Huri doar în numele meu. Anchetatorul m-a mai întrebat cine erau prietenii din liceu ai lui Huri, dar i-am zis că nu îmi amintesc. Nici colegii de bancă nu mi-i aminteam. Zâmbea constant, pentru că știa că mint. Iar eu am înțeles perfect atunci că să minți un securist, fie el chiar bonom, nu era un păcat, ci o soluție potrivită, singura soluție de fapt. Securistul știa deja toată povestea de la Huri însuși, care fusese anchetat, deși eu aveam să aflu lucrul acesta ceva mai târziu, chiar de la Huri. Huri fusese interogat și recunoscuse mândru toată istoria prozei respective, fără să îi fie frică. Cred că discuția cu mine a durat vreo oră și jumătate, poate chiar două. Îl luasem pe NU în brațe, asta era singura soluție. La sfârșit, anchetatorul m-a întrebat dacă Huri era întreg la cap. Știam ce însemna asta, probabil voiau să îi confecționeze un dosar psihiatric. Am replicat că Huri era inteligent și rațional, bașca talentat literar. Și asta a fost, am fost lăsată să plec. Alte consecințe nu au fost decât că am mai primit niște telefoane gâfâite și confuze în noapte, la care nu vorbea nimeni din partea cealaltă a firului, dar nici astăzi nu sunt sigură că acele telefoane erau neapărat gestionate de Securitate. Povestea telefoanelor a durat vreo lună, cred că au fost vreo patru-cinci în total, apoi s-a încheiat și ea. La urma urmei, nu mi se întâmplase mare lucru la acea anchetă de la Securitate, nu are rost să fac acum pe viteaza ori pe victima. Nu m-a agresat nimeni. Cei de acolo au vrut să mă intimideze și să mă controleze psihologic, asta, da, însă alte consecințe nu au fost. Lui Huri i-am spus, la un moment dat, despre povestea asta, într-o seară în care am ajuns la el acasă datorită unei vizite pe care i-o făcuse Ioan Groșan, pe care voiam să-l cunosc și eu. A fost enigmatic, căci era prudent, nu mai știa cine îi e prieten și cine nu. Am discutat despre toată istoria micii proze și a anchetei mele (blânde) la Securitate -în comparație cu a lui, căci pe el intenționau să îl interneze într-un spital psihiatric-, foarte mulți ani mai târziu, în postcomunism, după ce Huri, care emigrase în America, a revenit în țară. L-am revăzut, când și când, și pe prozatorul care îl informase pe anchetator despre gestul meu de a intermedia publicarea prozei lui Huri. O vreme a fost evaziv, apoi mi-a precizat de vreo două ori că gestul meu putea fi provocator, că aș fi putut fi o provocatoare. Ce să-i fi spus? În mod cert gestul meu a fost nesăbuit, nebunesc chiar, închipuindu-mi că o proză parabolică despre Ceaușescu ar fi putut fi publicată în 1983. Dar, iată, că la revista Echinox nu mă turnase nimeni, deși mai mulți citiseră proza lui Huri, în timp ce prozatorul respectiv căruia îi dădusem textul lui Huri se grăbise să raporteze la Securitate.

Foarte mulți ani mai târziu, când am citit jurnalul și corespondența lui Bulgakov, văzându-l atât de deprimat și hărțuit pe magistrul meu, m-am întrebat cum a rezistat el. Din jurnalul său reieșea că a fost oribilă atmosfera psihică în care a trăit, neputând să publice ceea ce voia. Dar Maestrul și Margareta a fost un roman citit, pe fragmente, underground, într-un fel de samizdat oral, măcar Bulgakov a avut satisfacția asta și a știut că romanul lui e o capodoperă care va vedea cândva lumina tiparului. Și așa a fost.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 22-23]