Când în lumea literară tocmai se discută mai intens de o adevărată criză a editării de carte în general și, în mod special, de beletristică, fiind evidențiate aspecte cum sunt costurile materiale imense, retribuirea mai mult simbolică sau chiar deloc a scriitorilor, precum și situații, nu puține, cum sunt cele în care scriitorii înșiși își finanțează publicarea, apar totuși și întreprinderi ce se arată temerare. Un astfel de caz este și Colecția Amaterasu, lansată de editura Cartex în 2024, sub coordonarea Ramonei Boldizsar. Într-un context ce e denunțat de jucătorii cei mai importanți din piața cărții de literatură drept ostil, e de lăudat faptul că o editură încă mică și care a mers preponderent pe mâna cărții școlare, a clasicilor și a scriitorilor consacrați a trecut și la publicarea de poeți foarte tineri, și încă afișând în librării prețuri per exemplar extrem de atractive, dacă le comparăm cu cele practicate de editurile cu tradiție deja solidă în publicarea debutanților. E drept, privirea pe care o  aplic în cazul de față este una de la distanță, iar de aici totul pare roz, cu atât mai mult cu cât cartea despre care am ales să vorbesc acum, semnată de Nicoleta Șimon^*, se înscrie între debuturile pe care le consider remarcabile.

Volumul (ingrats) e deschis de o poezie care ipostaziază în bună măsură liniile generale ale întregului: „sunetul sirenelor perforează geamul/ la granița maturității/ aripile se transformă în scrum de țigară/ inspiri și expiri aerul toxic/ corpul mecanic suprasolicitat de căldură// estetica blocurilor comuniste suprascrie sistemul capitalist/ dincolo de ferestre/ corpurile se coc mult prea repede/ rămășițele lor rămân îmbibate în pături/ când vin chiriașii se minunează de umbrele ascunse// privești trecătorii/ cu picioarele cauciucate/ străinul se aruncă în ciment/ străinul e acum un monument/ când scrumul lovește asfaltul/ acesta se cutremură/ după care/ liniște” (fermata). Relevă intruziunea traumelor urbanului și ale istoriei colective în intimitatea vocii care se exprimă poetic. Privește mediul casnic atât ca aspect intim, cât și ca o generalitate, nu doar din interior, ci și din afară, denunțând ostilitatea unei lumi supuse entropiei. Pe de o parte emoție, din categoria negativului, pe de alta, invitație la meditație. E o creație care se înscrie cât se poate de firesc în linia bacoviană. Bineînțeles, e vorba de un bacovianism actualizat, unul din care au mai rămas doar elemente ca emoțiile negative, semnele impresionismului și degradarea urbanului, elemente cărora le sunt adăugate unele întâlnite în proiecțiile similipolitice ale ultimelor valuri din lirica românească, în care se împletesc rezonanțe biografice și  accente sincretice, cum sunt ritmuri aflate în sintonie cu genurile muzicale în vogă, succesiunea de imagini întâlnite și în scurtmetrajele eseistice și experimentele formale.

Nu miră atunci nicidecum că o creație ca ex machina  explorează trauma întâlnirii în copilărie cu moartea, o traumă individuală permanentizată și transformată numaidecât în generalitate, în destin universal. Din ea rezultă, deloc paradoxal, din perspectivă psihologică, un impuls al sinuciderii, astfel că lumea întreagă devine o  „aokigahara” (trimitere directă la vestita pădure a sinucigașilor). Apelul la mărci ale culturii japoneze este, de altfel, recurent în cadrul volumului. În poezia where are our monsters now, where are our friends? apare direct numele regizorului Takashi Miike, a cărui influență e vizibilă pe alocuri, prin stranietate și imagini violente. Iat-o în static, unde cea care se exprimă e o observatoare a străzii și dă consistență terifianței prin imagini ivite din fricțiunea realului cu fantasmaticul: „ ies pe stradă și uit să reglez obiectivul/ scenele se amestecă în pixeli cubici// poteci acoperite de-un crist de petrol închegat/ cu mâinile întinse pe intersecții/ umanoizi din mozaicuri/ loviți de mașini/ fac palmele să-i sângereze// imaginea blurată îmi dă migrene/ sinusurile umplute de cuie ruginite/ sunt atrase de magneții pământului”.

 Toate cele trei grupaje sunt intitulate direct în japoneză, în alfabetul corespunzător și traduse în engleză. Chiar dacă majoritatea creațiilor sunt intitulate direct în engleză, iar câteva în română, tind să cred că însuși titlul din descrierea CIP e doar o traducere din japoneză în engleză (și o transpunere în alfabetul latin, desigur) pentru a fi făcut inteligibil unui public nefamiliarizat cu limba și cu grafia japoneze. Spre o astfel de concluzie conduce faptul că parantezele în care sunt plasate titlurile în engleză apar mereu sub cuvintele scrise în limba niponilor. Faptul nu e deloc gratuit ori lipsit de semnificație, căci alături de astfel de influențe se manifestă și o jonglerie cu concepte preluate de aiurea. Integrarea referinței culturale  universale, a exoticului în grupaje care explorează Brașovul transformă acest oraș într-un fel de metonimie, de reflexie a satului global, cu câini vagabonzi, cerșetori, hoinari și depresivi, fără lumină naturală (iluminat de faruri și neoane).

Exteriorului ostil, traumatizant îi corespunde și o intimitate pe măsură. De pildă, în i shall slap the asphalt reverberează amintirea de a fi un copil care visează să devină călător ca șofer de tir. E o speranță de viitor sub așteptările părinților, semn de ruptură fundamentală între motivația personală, intimă, marcată de atracția față de mister, exotic și excepționalism, și instanța parentală, care-și convertește iubirea în impuls de modelare represivă. Sunt prezente, de asemeni, poezii încheiate prin asocieri inedite, care invită la meditație cu atât mai consistentă cu cât se înfățișează mai stranii. În altele se întrezărește o umanitate viitoare cu reminiscențe din cea veche. Astfel,  the passenger pare un jurnal de călătorie intergalactică, o reverie futuristă măcar la scara jocului în cadrul limbajului, dacă nu neapărat la nivelul derulării autentice a unei viziuni.

(ingrats) are nu de puține ori aspectul unui reportaj din Apocalipsă și al unui experiment cinepoetic reușit. Sugestia intruziunii perspectivei cinematografice în demersul poetic e scoasă mai la vedere în versuri ca „m-am dedat vieții de explorator urban după ce/ visele de cineast au fost puse pe hold”). O reușită ce rămâne în picioare chiar dacă nu am găsit un raționament estetic prezenței într-un vers a erorii lingvistice comune de a folosi formula „mi-aș fi cerut scuze”  cu sensul de „mi-aș fi cerut iertare”.

______

^* (ingrats) – București: Cartex, 2024.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 28-29]