În torentul de discurs euroatlantic monocrom care se publică la noi pe chestiunea Rusiei și a spațiului (ex)sovietic, e foarte ușor să ratezi acest bijoux care e volumul lui Vladislav Zubok, Căderea. Colapsul Uniunii Sovietice, recent tradus la editura Litera¹. Cartea e cam tot ce ai putea dori de la o lucrare de istorie: relevanță actuală, oferind o explicație moyenne durée a fenomenului Putin și a conflictului din Ucraina – bifat; documentare hipersolidă, măcinând toate sursele primare posibile, de la arhive instituționale la jurnale, memorii și interviuri cu principalele personaje implicate – de-asemenea bifat; talent de povestitor care cerne avalanșa de evenimente într-un fir narativ cristalin dar cu o intensitate de thriller – mega checked; și nu în ultimul rând, ambiții teoretice și de interpretare provocatoare, care sfidează mai toate adevărurile stabilite – bifat așijderea. Din toate aceste puncte de vedere, lucrarea lui Zubok este o reconstrucție fabuloasă a ultimilor ani (1985-1991) ai Uniunii Sovietice, axată în principal pe figura lui Mihail Gorbaciov – și a dublului său nemetic Boris Elțîn.

Această focalizare pe performanțele și mai ales neperformanțele ultimului secretar general al PCUS este expresia tezei îndrăznețe a lui Zubok potrivit căreia explicația colapsului subit al Uniunii Sovietice stă nu atât în cauze structurale de termen lung – nereformabilitatea sistemului comunist de tip sovietic, pierderea competiției geopolitice cu rivalul transatlantic, inerția birocratică a sistemului totalitar, falimentul economic –, cât în acțiunile și mai ales indeciziile și inacțiunile liderului sovietic – dar și în reacțiile și contra-acțiunile pe care acesta le-a generat în sânul elitei politice, de la cercul său imediat de consilieri, la aparatul de partid și imensul sector militar și de securitate, cu inerția lor conservatoare atât în bine cât și în rău – atât ca rezistență spontană la reforme, cât și ca rezistență mai curând pasivă, timorată –, până la noile forțe democratice și naționaliste pe care reformele inițiale ale lui Gorbaciov le-a descătușat. După cum explică Zubok într-un forum dedicat cărții sale în Diplomatic History, acolo unde consensul scholarship-ului existent susține că „povestea prăbușirii Uniunii Sovietice poate fi explicată mai bine ca o poveste complexă de interacțiune a mai multor factori, inclusiv structurali, externi și interni etc. (…) eu văd în leadership-ul lui Gorbaciov pivotul tuturor acestor factori – pe care i-a dezlănțuit într-o manieră clasică de „cutie a Pandorei”. Desigur, Gorbaciov nu ar fi putut să prevină separatismul sau să îmblânzească naționalismul, nici măcar prin forță. Cu toate acestea, este remarcabil cu câtă perseverență a respins avertismentele privind naționalismul și pentru cât timp a crezut că le poate „armoniza” cu perestroika sa eșuată”².

În același timp, acest focus pe agency-ul istoric al lui Gorbaciov, ca explicație ultimă a colapsului URSS, sfidează celălalt mare adevăr consfințit al cercetărilor din domeniu, cu care aparent converge: și anume, figura eroică, eminamente pozitivă, de eliberator al popoarelor și gropar al totalitarismului cu care este identificat Gorbaciov, în special în istoriografia și memoria publică occidentale. La Zubok în schimb, deși gradul de răspundere ce-i revine lui Gorbaciov în această mare transformare istorică este la fel de mare pe cât cel presupus de glorificarea și eroizarea sa din cultul occidental al lui Gorby, valorizarea – judecata moral-istorică – e una preponderent negativă: rezultatele acțiunilor sale au fost în cele din urmă dezastruoase, și ele erau perfect evitabile, cel puțin până la un anumit moment. Combinația abruptă de reforme politice democratizante („glasnost”) și reforme economice liberalizante („perestroika”), oricât de nobil liberale ca principii conducătoare, s-a dovedit în practică fatală pentru ordinea statală și socială existente: eșecul tragic al reformelor lui Gorbaciov e cel care l-a făcut posibil pe Ielțîn, care avea să-l facă necesar pe Putin. Așa cum rezuma abrupt Zubok în același forum din H-Diplo, „Gorbaciov s-a dovedit a fi un constructor de stat incapabil care a alienat elitele cheie pe care s-ar fi putut baza. Sarcina de reasamblare a statului a rămas neîndeplinită până la… Vladimir Putin. Pentru admiratorii lui Gorbaciov, putinismul este o răzbunare a trecutului rusesc, o negare a tot ceea ce a făcut Gorbaciov. Cu toate acestea, se poate vedea putinismul ca o reacție autoritară la haosul produs de guvernarea lui Gorbaciov (și a lui Elțîn)”³. Combinația de intenții nobile pe care le radiază și dezastre pe care le împrăștie în jur face din Gorbaciov un exemplu neașteptat de quiet American a la Greene acționând coroziv direct din inima Kremlinului.

Ceea ce surprinde poate cel mai mult în această monografie asumat centrată pe figura lui Gorbaciov este de fapt bogăția de voci și perspective care sunt reconstruite aici, din galeria tuturor actorilor istorici majori cu care a interacționat liderul sovietic – figuri și perspective reconstruite nu doar din exterior, prin acțiunile lor, ci și din interior, prin propriile lor memorii, jurnale și interviuri. Această amplă distribuție de roluri s-ar sintetiza cam așa: mai întâi, măcar în ordine alfabetică, actorul statal străin – liderii occidentali și în principal administrațiile americane, de la Reagan la Bush senior, cu accent pe aceasta din urmă, gamă de instituții și personaje care e redată aici în toate nuanțele sale complexe, de la prietenia și încrederea sincere, reciproce dintre Bush și Gorbaciov (și dintre primii lor consilieri pe probleme externe, James Baker și Eduard Șevarnadze) la suspiciunea inerțială a aparatului american față de proclamatele reforme democratizante ale rivalului de Război Rece, suspiciune susținută activ și de facțiunea neoconservatoare, belicoasă a partidului republican, aflată atunci într-un prim moment de ieșire la rampa istoriei recente. Faptul că prima specializare a lui Zubok a fost politica externă americană⁴ își spune aici cuvântul, în această reconstrucție atentă a tuturor acestor nuanțe și forțe care au definit raportarea americană la politicile lui Gorbaciov. O raportare care, una peste alta, poate fi rezumată în strategia, într-adevăr smart, de a accepta toate concesiile puse pe tavă de liderul sovietic (de la acordul pentru reunificarea Germaniei, oferit practic fără nici o condiție cu excepția celebrei promisiuni informale, non-binding, a lui Bush de non-extindere a NATO; la destrămarea pactului de la Varșovia, la independența țărilor baltice, dacă e să le enumerăm doar pe cele mai încărcate de semnificații geopolitice) fără a oferi nimic în schimb, altceva decât laude, premii și onoruri pentru Gorbaciov (Premiul Nobel pentru pace în 1990), și oricum în nici un caz bani – asistența financiară pe care Gorbaciov o va cere tot mai insistent pe parcursul acestor ani, și din care avea să primească doar de la Kohl câteva miliarde, oricum insuficiente, în schimbul binecuvântării pentru reunificarea Germaniei.

În al doilea rând, în această distribuție a actorilor în scenă avem aparatul de partid și de stat al Uniunii Sovietice, ale căror eșaloane superioare – cu perspectivele, intențiile și interesele principalilor șefi – sunt redate de Zubok la fel de nuanțat. Un partid și un aparat de apărare și securitate într-adevăr osificate, inerțiale, dar care nu sunt nicidecum opuse vehement oricărei încercări de schimbare și reformă. Dimpotrivă, tendința spontană a acestui aparat de partid și de stat e acel reformism conservator, de reforme care să reînsuflețească sistemul permițându-i astfel reproducerea, încercate inițial de Andropov în scurta sa perioadă ca lider al Uniunii. În același timp, acest aparat politic și administrativ este deja de o generație profund dezideologizat, cu totul străin de acel leninism încrezător, asertiv, care își face ultima dată apariția cu Hrușciov, fiind totodată, după fiascoul din Afganistan, tot mai refractar față de utilizarea violenței în politica internă sau externă – aspect ce avea să își spună cuvântul în farsa loviturii de stat din august 91. Astfel, contrar imaginii încetățenite potrivit căreia acest aparat de partid și de stat ar fi fost un imens behemot stalinist și rău intenționat cu care Gorbaciov a trebuit să se ia la trântă, în realitate, arată Zubok, nu a prea existat o opoziție activă și articulată la reformele sale din partea acestuia, iar atunci când s-a configurat așa ceva – în august 1991 – aceasta a venit mult prea târziu și s-a manifestat în mod de-a dreptul penibil.

În fine, în al treilea și ultimul rând, celălalt mare actor istoric pe care îl reconstruiește aici Zubok este frontul pestriț al reformiștilor din afara PCUS, toți acei oameni politici și intelectuali care descind pe scena mare grație glasnost-ului de la finele anilor 80, și printre care regăsim cele mai diverse personaje: de la intelighenția radical democratică și liberală, care intră pe scenă în trena și anturajul lui Gorbaciov în anii 80, pentru a-l părăsi și contesta apoi pe acesta de pe umerii lui Elțîn la cumpăna dintre decenii; la Elțîn însuși și ceilalți lideri comuniști ai secțiunilor republicilor sovietice, cu toții aflați în acest interval în curs de reconversie în primi președinți post-comuniști ai fostelor republici sovietice – proces cu care unii din ei se identifică de la bun început și îl grăbesc activ, ca Elțîn, sau pe care alții îl înțeleg abia din mers și pe care-l asumă abia după mai multe ezitări, precum Kravciuc, președintele viitoarei noi Ucraine⁵. 

Acestea sunt așadar personajele care populează și însuflețesc povestea destrămării URSS în cartea lui Zubok. Cât privește cauzele eficiente care pun în mișcare acest proces, acestea sunt – chiar și ținând cont de importanța circumstanțelor: stagnarea economică prelungită instalată sub Brejnev, prețurile minime la petrol și gaze, fiascoul costisitor din Afganistan, reintensificarea cursei înarmării sub Reagan, începutul dezmembrării și decomunizării blocului socialismului de stat – în principal două: reformele economice și reformele politice implementate în a doua jumătate a anilor 80, ambele ținând direct de inițiativa și răspunderea lui Gorbaciov. Reformele economice, în special noua lege privind cooperativele, care le permitea practic acestora privatizarea activităților de export și import și dezlegarea lor de constrângerile alocărilor bugetare de la centru, cuplată cu campania anti-alcool, care a văduvit de una singură bugetul sovietic de una din resursele sale majore (taxele pe vânzarea de vodcă), au subminat practic în foarte scurt timp baza fiscală, materială a imensului aparat de colectare și redistribuire care era statul sovietic, în același timp în care au făcut posibilă apariția primilor oligarhi. Reformele democratice – încurajarea dezbaterilor deschise atât în interiorul partidului cât și în afara sa, în cultură și societate at large – în loc să acționeze centripet și să reînsuflețească în spirit leninist sistemul socialist, a dat frâu – dat fiind și contextul economic de picaj liber – unor forțe centrifuge naționaliste, liberal-libertariene, sau pur și simplu cinic autointeresate.

Cel care a înțeles și articulat în modul cel mai oportun aceste noi forțe și nouă conjunctură istorice a fost Boris Elțîn, nemesis-ul nelipsit al lui Gorbaciov pe parcursul acestor pagini și ani. Obișnuiți fiind cu imaginea de alcoolic terminal, cvasi-nefuncțional, cu care ne-au lăsat anii săi de mandat ca prim președinte al Rusiei, e cu totul surprinzător să-l descoperim aici pe Elțin înotând în vâltoarea istoriei ca peștele în apă, prinzând mereu momentul și scena oportune, și lăsându-l mereu în offside pe reticentul, ticăitul și ezitantul Gorbaciov, în vreme ce-i trăgea covorul sovietic de sub picioare. Dacă Gorbaciov e cel care, apud Zubok, pune în mișcare această mare transformare istorică, Elțîn e cu siguranță cel care o accelerează la tot pasul: el e cel care se retrage cu pompă din PCUS deja din 1987, îmbrățișând și articulând astfel poziția pentru independența și decomunizarea Rusiei și încurajând celelalte republici să facă la fel – „luați câtă suveranitate puteți digera” – subminând astfel imperiul sovietic din chiar inima sa moscovită. Tot el va fi cel care, după lovitura de stat din august 1991, într-o supremă ironie a istoriei, îl va salva pe Gorbaciov de propriul său aparat de putere și va putea astfel definitiva destrămarea URSS și desființarea PCUS cu binecuvântarea, sau cel puțin sub privirea neputincioasă a vechiului său rival.

Pe scena internă și în această tensiune dinamică dintre cei doi – Gorbaciov și Elțîn – se poate spune că, în mare, desfășurarea evenimentelor respectă tiparul din politica externă: același ageamism strategic al lui Gorbaciov, și același oportunism pragmatic al rivalilor săi. Toate încercările lui Gorbaciov de a-i coopta pe Elțîn și ceilalți lideri republicani în proiectul său de reformă a URSS s-au tradus într-o serie de concesii acceptate bucuros de partenerii săi doar pentru a fi imediat întoarse împotriva sa și pentru a grăbi demantelarea Uniunii și a sistemului său socialist. Când, în sfârșit, la capătul tuturor concesiilor, Gorbaciov îi va convinge pe liderii republicani să semneze noul Tratat al Uniunii, în august 1991, care consfințea practic devoluția totală a autorității sovietice în mâinile aparatelor naționale ale fostelor republici, păstrând din toată structura sovietică doar poziția ornamentală a lui Gorbaciov ca șef peste un vid de putere, partida era practic jucată – dar marea dramă a sfârșitului imperiului sovietic a mai avut răgaz pentru o ultimă, apoteotică farsă.

Momentul culminant al acestui thriller al căderii URSS e fără doar și poate reconstituirea loviturii de stat din august 1991. Acesta a fost în sfârșit momentul în care aparatul de partid și de stat sovietic s-a mobilizat, greoi, reticent și poticnit, pentru a bloca șirul evenimentelor puse în mișcare de reformele lui Gorbaciov – nu doar suita de concesii necondiționate făcute occidentului, haosul economic și demantelarea aparatului de stat sovietic, ci mai ales dezmembrarea fatală a Uniunii Sovietice pe care liderii acestor aparate – în special șeful KGB, șefii armatei, și parte din guvernul lui Gorbaciov – considerau că avea să fie pecetluită odată cu iminenta semnare a noului Tratat de uniune. Doar că aceste forțe puciste au acționat în felul lor caracteristic: pe de o parte brutal și intempestiv, sechestrându-l pe Gorbaciov în vila sa de vacanță din Crimeea și trimițând tancurile să înconjoare clădirea parlamentului, focar al forțelor republicane și separatiste; pe de altă parte, neîndrăznind să facă nimic mai mult decât această etalare a forței – în nici un caz să și recurgă la ea, curățind piața și asediind parlamentul, așa cum în schimb nu avea să ezite s-o facă Elțîn în 1993 cu binecuvântarea lumii libere. Această combinație de factori – brutalitatea intempestivă și ticăiala birocrată a puciștilor, cuplate cu o total neinspirată utilizare a media, pe care în loc să o mobilizeze pentru a crea susținere în favoarea puciului, s-au mulțumit să o bruieze doar cu concerte de muzică de cameră, plus o conferință de presă întârziată și rămasă celebră pentru imaginea de diletanți timorați pe care a oferit-o lumii întregi despre puciști – a constituit kairos-ul și clue-ul pentru momentul Elțîn. Zorii puciului l-au găsit astfel pe viitorul prim președinte postcomunist al Rusiei cu o mahmureală zdravănă dar și cu o oportunitate istorică de nesperat: nu doar că nu fusese arestat de puciști, conform cutumelor, dar nici n-a fost împiedicat în vreun fel să ajungă în fața parlamentului, de unde avea să țină nestingherit, călare pe tancurile puciștilor, un discurs devenit viral înainte de viralizarea rețelelor sociale și care avea să definească narativa evenimentelor: de-o parte Elțîn și forțele democrat-republicane, ultimi salvatori ai legalității dar și ai reformelor lui Gorbaciov și ai inițiatorului său, de cealaltă parte ultima răbufnire, violentă dar neputincioasă, a aparatului sovietic și comunist de-acum vădit anacronice. Deznodământul loviturii de stat avea să fie la fel de farsesc pe cât declanșarea sa: după câteva zile de stand off, în care indecizia și incompetența puciștilor aveau să fie copleșite de mobilizarea susținătorilor republicanilor și democraților din piață și de presiunea mediatică internațională, tancurile vor fi retrase fără să fi fost folosite, iar puciștii vor porni într-un suflet spre casa de vacanță în care era sechestrat liderul sovietic pentru a-i obține iertarea. Ca într-un film, puciștii vor ajunge aici practic în același timp cu delegația salvatorilor lui Gorbaciov (și ai groparilor comunismului sovietic) condusă de Elțîn, venită cu alt avion. Trierea spontană a celor două delegații urma să pecetluiască destinul imediat al Rusiei și Uniunii Sovietice: în vreme ce delegația puciștilor spășiți a fost oprită la poartă, delegația republicanilor lui Elțîn a fost primită și astfel legitimată. Câteva zile mai târziu, Gorbaciov avea să fie nevoit să extragă ultimele consecințe ale puciului în direct, muștruluindu-și și concediindu-și ultimele suporturi instituționale de putere în stat și parafând desființarea PCUS sub privirea amuzată a lui Elțin și a celorlalți lideri republicani. Rămas fără nici un suport instituțional, mediatic sau popular, altul decât simpatia reprezentanților puterilor occidentale, oricum grăbite să recunoască sfârșitul Uniunii sovietice și legitimitatea noilor republici, Gorbaciov nici măcar nu avea să participe la sfârșitul formal al „imperiului răului”, consfințit în luna decembrie a aceluiași ani prin tratativele secrete ale principalilor lideri republicani din pădurile Belarusului, care aveau să instituie efemera Comunitate a Statelor Independente, fază intermediară în procesul ireversibil de-acum care avea să conducă în curând la independența fostelor republice sovietice.

Dincolo de corul de laude și aprecieri pe care volumul lui Zubok le-a primit pe bună dreptate, principalele obiecții formulate au vizat, așa cum era probabil de așteptat, ambițiile și premisele teoretice mai ample ale cărții – și mai ales pledoaria sa pentru agency-ul istoric al lui Gorbaciov, ca explicație principală pentru colapsul URSS și a socialismului sovietic, în dauna cauzalității mai structurale, complexe și de longue durée. Aceasta e critica spre care converg, de pildă, mai toate intervențiile din forumul pe marginea cărții lui Zobok găzduit de H-Diplo⁶, și e o critică pe care în general o împărtășesc și eu⁷. Aici însă sunt dispus la un compromis. Cu toate rezervele teoretice față de presupozițiile local agency-ului, nu pot să nu-i recunosc meritele naratologice – e greu să construiești o poveste doar cu structuri, fără un erou care să le pună în mișcare și facă să se ciocnească. Dar dincolo de această pură plăcere a lecturii, sunt dispus, à la Gorby, la concesii inclusiv la un nivel teoretic. Ca în celebra secvență din Seinfeld, în care la replica mirată a lui Jerry, „I thought you didn’t believe in God”, George îi răspunde „I do for the bad things”, sunt dispus să admit un rol pentru local agency în istorie – însă doar for the bad things. Cu siguranță Gorbaciov nu ar fi putut salva de unul singur Uniunea Sovietică și sistemul socialist – nu ar fi putut neutraliza și depăși, prin simpla sa „agentivitate”, marile forțe și cauzalitățile profunde ale istoriei; dar cu siguranță a putut grăbi acest proces și decide într-o anumită măsură forma relativ pașnică pe care a luat-o (cel puțin până la întoarcerea refulatului sub Elțîn și Putin). Cu acest rol al local agency-ului, nicidecum mesianic, de salvator, și nici măcar katehontic, de frânar al apocalipsei, ci doar de catalizator al ei, mă pot și eu împăca. Teoretic.

__________________________

^[1] Vladislav Zubok, Collapse. The fall of the Soviet Union, Yale University Press, 2021, traducere română Căderea. Colapsul Uniunii Sovietice, traducere de Gabriel Tudor, Litera, 2024.

² https://issforum.org/roundtables/h-diplorjissf-roundtable-on-zubok-collapse

³ Ibid.

⁴ Vezi, în acest sens, textul lui Zubok despre formarea sa intelectuală din același H-Diplo: The Making of a Russian Cold War Historian during the Last Years of the Soviet Union, https://issforum.org/essays/PDF/E386.pdf.

⁵ Cât privește figura lui Gorbaciov însuși, Zubok are grijă să-i construiască un arbore genealogic la fel de nuanțat și complex – în răspăr și el față de viziunea încetățenită din istoriografia oficială în care Gorby apare ca un meteorit reformist venind și explodând de nicăieri în fruntea unui aparat uriaș de undeads staliniști. Există în schimb, arată Zubok, în figura lui Gorbaciov câte ceva din Hrușciov (ca leninism optimist, cu ambiții la scară planetară), Brejnev (ca om al păcii, destinderii și negocierii), Andropov (ca exponent al dirijismului luminat și al reformelor conservatoare). Și mai ales, există mult Lenin – aceasta fiind figura cu care Gorbaciov însuși se identifică și în care caută adesea inspirație în agitații ani 80.

⁶ Cealaltă critică adusă cărții, strict legată de această contestare a paradigmei local agency-ului, vizează existența alternativelor pe care Gorbaciov le-ar fi avut dar pe care nu le-a fructificat, apud Zubok. În fond, un local agency non-liber, fără alternative, n-ar fi decât un releu al necesității istorice sau al cauzalităților mai ample. Or, aceste alternative, arată Zubok, au fost reale, cel puțin până la un moment dat – depășit deja în fatidicul an 1991. Și ele constau, practic, în modelul chinez: un set de reforme dirijate, în care statul să păstreze pârghiile principale ale economiei, dar și o disponibilitate de a recurge la constrângere și forță atunci când situația o cere. E de la sine înțeles că această pledoarie pentru modelul dengist ca alternativă reală la donquijotismul fatidic al lui Gorbaciov a provocat vii reacții în scholarshipul euroatlantic – vezi, în acest sens, textul lui Julie Newton din forumul deja citat pe marginea cărții. ⁷ Pentru o încercare de critică mai generală a paradigmei local agency, vezi Alex Cistelecan, „Le sujet supposé agir : assessing local agency and structural determinacy in socialist and postsocialist Europe”, Journal of Contemporary Central and Eastern Europe, December 2024 (online first), https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/25739638.2024.2440259.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 56-59]