Receptarea recentă nu e deloc generoasă cu opera critică a lui Lucian Raicu, una dintre cauze fiind, poate, temperamentul rezervat, echilibrul, măsura unui critic important al literaturii române contemporane. Cărţile lui Lucian Raicu (Liviu Rebreanu, Structuri literare, Gogol sau fantasticul banalităţii, Reflecţii asupra spiritului creator, Printre contemporani, Calea de acces, Critica – o formă de viaţă, Fragmente de timp, Scene din romanul literaturii, Journal en miettes cu Eugène Ionesco, Scene, fragmente, reflecții, O sută de scrisori din Paris) sunt predispuse la confesiune, dialog cu cititorii, multe dintre ele adoptând forma expresiv-afectivă a jurnalului de idei. În acelaşi timp, scriitura în sine nu e rigidă, crispată, austeră, excesiv de metodică, ea mizând, mai degrabă pe dezinvoltură, disponibilitate, spontaneitate, căci Raicu refuză aderenţa la modele sau la metode suficiente lor însele, pledând, dimpotrivă, pentru un inconfort creator, pentru revizuirea opiniilor proprii, pentru mobilitatea exerciţiului hermeneutic. 

Pe de altă parte, criticul resimte, uneori cu asupra de măsură, voluptăţile şi supliciile interogaţiilor acute, neconcesive, asupra lumii, asupra literaturii, asupra fiinţei umane şi a destinului ei, discursul critic eliberându-se de tutela prea strânsă a textului analizat, interpretat fără servituţi, fără complexe, fără patimă. S-ar putea spune că opera literară este un pretext al meditaţiei critice, interpretarea nuanţând reverberaţii estetice şi emoţii prezente în operă în stare latentă, difuză. Aderenţa la ceremoniile empatiei, „spiritul de fineţe”, predispoziţia confesivă, scriitura interiorizată, entropică, se îmbină cu o retorică a reveriei în marginea textului: „Critica lui Lucian Raicu e de natura «simpatiei», a «fraternizării» cu autorii, discret triaţi în vederea acestui scop. Pasiunea simpatetică, contactul liminar cu textul nu exclud însă exigenţele unor criterii estetice ferme, după cum contopirea cu opera – înfăţişată ca un ritual al emoţiei descoperirii, ca o înscenare ceremonioasă a unei iniţiatice ridicări a vălurilor, implică şi privirea detaşată, viziunea de ansamblu, perspectiva «departelui»” (Gheorghe Grigurcu). În fond, Lucian Raicu se abandonează imaginarului operei, convertindu-l în trăire, asumându-l ca experienţă personală revelatoare, resorturile psiho-estetice de acest tip angajând discursul critic într-o dimensiune a confesiunii asumate, a rememorării edificatoare şi ordonatoare de sine.

Un procedeu predilect, liant al reflecţiilor critice, este întoarcerea în trecut, care amorsează încărcătura afectivă, interogativă şi gradul de indeterminare, tehnică ce amplifică naturaleţea, efectul de spontaneitate al discursului critic al lui Lucian Raicu. Meditaţia hermeneutică înglobează, de altfel, şi o acută conştiinţă a scrisului, o încadrare sugestivă a datelor existenţiale în neliniştitul ritual scriptural. Atent la vibraţia omenescului, la emoţia estetică şi la istorie, criticul concentrează în textul critic o perspectivă morală gravă, referitoare la locul omului în lume, la dinamica procesului de creaţie, la nuanţele inefabile ale operei, din care se naşte reveria asupra actului creator, modalitate de a explica resorturile operei, prin revelarea simbolisticii creaţiei în dinamica unor structuri metaforice şi simbolice purificatoare.

Semnificativ este şi faptul că Lucian Raicu repudiază, în dinamica generării operei, ponderea excesivă care se acordă inspiraţiei: „Fericita inspiraţie şi nefericita lipsă de inspiraţie participă cu drepturi egale la constituirea operei. Nici una nici cealaltă nu deţin un cuvânt hotărâtor, decisivă este doar ciudata înţelegere dintre una şi cealaltă. Colaborarea şi complicitatea lor. Lipsa de avânt nu doar corectează excesele avântului, se întâmplă ca tocmai ea atât de rău primită altfel, atât de îngrijorătoare şi de temută să-i dea greutate şi adâncime”. E adevărat că unor excursuri critice de acest tip li s-ar putea imputa o ţinută eticizantă, prezentă mai ales în reflecţiile despre condiţia creatorului, ce are un timbru existenţial aparte, solicitând în mod constant reflecţiile lui Lucian Raicu, fie din unghiul raportului creator/ timp, căci, pentru a-şi configura opera autorul recurge la o suspendare a timpului linear, cronologic, aşezându-l între parantezele fluxului propriei creativităţi estetice, fie din perspectiva dihotomiei eu biografic/ eu auctorial. Pe de altă parte, în momentul în care se criticul se întreabă cu privire la utilitatea sau inutilitatea studierii biografiei unui scriitor din perspectiva decodificării sensurilor şi simbolurilor operei, Lucian Raicu oferă exemplul particularităţii, a timbrului individual ca modalitate privilegiată de ilustrare a convergenţelor asumate sau imponderabile dintre biografie şi operă. Spirit „încrezător în operă, căutător de punţi morale” (Gh. Grigurcu), Lucian Raicu ilustrează în eseurile sale o puternică voinţa de autenticitate şi de obiectivare, un patos al adevărului, care nu e expus pur şi simplu apodictic, ci este, mai degrabă, integrat în propriul demers, ca jalon şi finalitate a judecăţii. Critica obiectivă – statura ideală a criticii – este aşadar, după Lucian Raicu, „suma adevărurilor rostite de critici”.

Pe de altă parte, în viziunea lui Lucian Raicu, criticul e cel care se străduieşte „să traducă «sentimentul» în «idee»”, dând un contur expresiv emoţiei volatile, sugestive, conferind creaţiei sensuri estetice şi etice. Resursele argumentative învăluitoare ale textelor lui Lucian Raicu integrează accente confesive, întoarceri în trecut, reverii simbolice concentrate uneori în jurul condiţiei criticului, a necesarei onestităţi a interpretării: „Există o morală absolut firească a actului critic, o probitate naturală a criticilor adevăraţi, o normă internă, nu neapărat proclamată emfatic, a acestei îndeletniciri prin excelenţă responsabilă. Adevăratul critic nu are nevoie să-şi impună o conduită responsabilă, să-şi «amintească» de îndatorirea sa de conştiinţă ca de o constrângere (fie ea şi o nobilă constrângere). Lui îi este insuportabilă (…) inexistenţa ori falsificarea criteriilor. Supralicitarea şi deopotrivă trecerea cu vederea, minimalizarea valorilor, el le resimte ca intolerabile”.

Textele lui Lucian Raicu încorporează în ele vibraţiile trăirii, având o alură autobiografică evidentă, chiar dacă, la un moment dat, criticul îşi exprimă mefienţa faţă de  confesiune, înţelegând creaţia într-o dublă valenţă semantică: ca refugiu, modalitate de a se sustrage agresivităţii realului, dar şi ca modalitate de reacţie la precarităţile realului. Refugiul în scris, eliberarea purificatoare prin creaţie reprezintă o asumarea a adevăratei condiţii umane şi artistice a creatorului. Între scepticism şi optimism al cunoaşterii, Lucian Raicu aspiră, cum observă Florin Mihăilescu, „la o filosofie a creaţiei care să fie în acelaşi timp şi una a condiţiei umane”. E foarte adevărat că în numele unei capacităţi legitime de înţelegere a operei literare, criticul îşi arogă o suspiciune rezonabilă faţă de excesele metodologiilor şi ale tehnicismului procedural în mecanismele de înţelegere şi de interpretare a operei, căci „întreagă această practică uniformizatoare se opune sensului însuşi al literaturii”, obnubilând „revelarea misterului existenţei umane şi sensului criticii, revelarea miracolului creator”. Critica lui Lucian Raicu, cu alura sa empatică şi subiectivă, deloc emfatică însă, pătrunde întreaga reţea de afinităţi, convergenţe, corespondenţe între inefabilele resorturi ale operei şi zvonurile lumii. Consonanţa dintre conştiinţa critică şi text traduce o aspiraţie legitimă spre luciditate, spre asumarea unei superioare moralităţi a actului scrisului. Alcătuită din rigori hermeneutice, rememorări, reflecţii şi problematizări asupra literaturii şi metaliteraturii, dar şi din reacţii exegetice decise, lipsite de orice echivoc, critica devine astfel documentarea unei emoţii estetice, mărturia unei conştiinţe neliniştite, interogative, care priveşte literatura ca nobilă „formă de viaţă”.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 107-108]