Prima ediție a monumentalului roman Muntele vrăjit (Der Zauberberg) al lui Thomas Mann a apărut în data de 28 Noiembrie 1924 la S. Fischer Verlag din Berlin, în două volume masive, cel dintâi terminându-se cu despărțirea Doamnei Chauchat de „prințul ei de Carnaval” la sfârșitul capitolului al cincilea, pentru ca al doilea să debuteze cu considerațiile lui Hans Castorp despre timp („Ce este timpul? O taină – ireală și puternică…”¹), ceea ce înseamnă că în transpunerea românească de referință, cea a lui Petru Manoliu din 1969, de la Editura pentru Literatură (colecția BPT), editată în trei volume, linia imaginară de demarcație a celor două blocuri de text originale poate fi trasată cu puțin dincolo de jumătatea volumului al doilea, înainte de capitolul intitulat Schimbări, unde se modifică nu numai fluxul narativ al întregului, dar și comportamentul „bunului, răbdătorului, ordonatului Joachim” (Ziemssen, vărul protagonistului Hans Castorp, ofițer în devenire în viața sa civilă), care, deși „total pătruns de statorniciile serviciului și ale disciplinei, era, de o bucată de vreme, copleșit adesea de ispita răzvrătirii” (II, 269) împotriva obligației de a mai petrece cel puțin o jumătate de an la Sanatoriul Internațional Berghof, de deasupra Davosului, unde, cum toată lumea știe, el primește, la începutul romanului, vizita de curtoazie a vărului său hamburghez Hans Castorp, viitor inginer naval, sosit doar pentru trei săptămâni scurte, care se vor face, în cele din urmă șapte ani lungi, numărul anilor petrecuți de acesta în aerul rarefiat al Berghofului fiind doar un indiciu al obsesiei pentru cifra 7, pe care Thomas Mann o va introduce în roman nu doar pentru a-i provoca pe interpreți (sunt zeci de mii de soluții furnizate până în momentul de față), ci în primul rând pentru a sugera că protagonistului său, Hans Castorp, i se furnizează un ciclu inițiatic complet de-a lungul sejurului său de șapte ani la sanatoriu, dar care leagă, în cel din urmă, într-un subtil spirit ironic, două stadii de relevanță identitară în esență similare, caracterizate prin lipsa de sens, prin anonimitate.

Privind lucrurile dintr-o perspectivă strict ritualică, în condițiile în care romanul mustește de referințe mitologice psihopompe (excelează în acest sens umanistul Lodovico Settembrini), devine limpede că eroul Muntelui vrăjit nu evoluează. Nu urmărește un țel, nu aspiră înspre o împlinire de sine și nu se realizează, participând, în cele din urmă, la tot ceea noua lui viață și boala atașată de ea îi oferă în spiritul unei corectitudini burgheze flexibile, lipsite însă de convulsiile lăuntrice modelatoare pe care le-ar fi presupus o transformare. Ecuația de bază a Muntelui vrăjit e orizontală, nu ascensională. E logica spațiului care anulează timpul, adică distilarea calitativă a inițierii. Se poate chiar afirma că între dl. C din Muntele vrăjit și dl. K al lui Kafka nu există decât diferențe contextuale, ambii reprezentând variante ale individualismului neutral cu care opera epistema intelectuală a începutului de secol XX, la confluența dintre impersonalitatea burgheză și anonimismul colectiv al „omului de masă”.

Atât personajele marcate cu K, ale lui Kafka, cât și Hans Castorp al lui Thomas Mann, sunt provocați să existe, puși în anumite situații, scoși, prin diferite scenarii de viață, din inerția existențială în care se complac și în care, dacă nu li s-ar fi întâmplat ceea ce li se întâmplă, ar fi zăcut, mulțumiți de ei înșiși și de relațiile cu cei din jur, până în clipa tristă a extincției. La trei ani după lansarea spre glorie a Muntelui vrăjit, în Sein un Zeit, Martin Heidegger va numi această stare Dasein, dar ne ferim să intrăm în prea multe detalii referitoare la această analogie, de teamă să nu ducem interpretarea spre nisipuri și mai mișcătoare decât cele pe care ea încearcă să-și mențină echilibrul precar acum. Oricum, Hans Castorp e, structural, lipsit de voință, el fiind totuși, paradoxal, protagonistul unui roman suprasaturat de referințe daimonice, nietzscheene. Thomas Mann l-a dorit să fie așa și nu altfel: a fost o construcție premeditată, nu un rezultat aleatoriu.

În consecință, câteva explicații ilustrative devin necesare, mai cu seamă dacă ținem cont de faptul că marea majoritate a comentatorilor interpretează romanul ca pe un scenariu inițiatic, acesta fiind și stereotipul dominant al manualelor și lexicoanelor de literatură. Autorul însuși, într-o scrisoare către Félix Bertaux, datată 1 Martie 1923, îl caracterizează ca pe „o încercare de a reînnoi Bildungsromanul”², numai că aici trebuie să ținem cont, ca de fiecare dată de altminteri, de antifrazele ludice pe care autorul le strecoară în textele pe care le semnează. În cazul de față, în prima parte a epistolei către Bertaux, el îi prezintă acestuia Lübeckul natal („Lumea mea e, socialmente vorbind, cea a burgheziei patriciene, iar, pe plan spiritual, cea a unui individualism al interiorizării de tip protestant”³), precizând că aceasta e „o lume care oferea odinioară un teren propice pentru dezvoltarea Bildungsromanului”. Odinioară, dar nu acum; în consecință, „reînnoirea Bildungsromanului” din Muntele vrăjit aparține unui alt timp, unei alte tipologii. Ulterior, într-o scrisoare către Ernst Fischer, expediată din Arosa (25 Mai 1926), sugerarea unei alternative, a unei tipologii diferite e radicală: „Chiar și înnoirea «Bildungsroman-ului» german pe temeiul și sub semnul tuberculozei e o parodie”⁴.   

Vom demara demonstrația noastră cu o propoziție care se află chiar pe ultima pagină a romanului, la puține rânduri înainte să ne despărțim de el. Sună așa: „Adio, Hans Castorp, brav copil răsfățat al vieții! Povestea ta s-a sfârșit. Am isprăvit cu povestitul ei; n-a fost nici amuzantă, nici plictisitoare, ci rămâne doar o povestire ermetică. Am povestit-o pentru ea însăși, nu de dragul tău, căci ai fost un nătărău, dar, în definitiv, a fost povestea ta, numai a ta.” (III, 454) E destul de neobișnuit ca un romancier să-și declaseze eroul pe fila concluzivă a operei sale. Neîndoios, sunt cititori care s-au atașat de el, iar unii, probabil, chiar l-au iubit sau au socotit că, măcar pe baza evenimentelor extraordinare în care a fost așezat, el e îndreptățit să fie scos din categoria „nătărăilor” și să fie așezat, cu repect, pe un palier superior al rasei umane. Nemilos, autorul său n-o face. În germană e „du warst simpel”, traducerea fiind fidelă.

Nici „povestirea ermetică” („hermetische Geschichte”) nu sugerează ceea ce am putea crede că este, și anume o transsubstanțiere spirituală realizată în cele șapte etape clasice, din mithraism sau alchimie, întrucât, în privința zeului grec, Settembrini s-a dovedit a fi mereu inflexibil, vorbind despre el exclusiv ca despre o călăuză a sufletelor înspre tărâmurile triste, nivelatoare ale lui Hades. O singură dată schimbă umanistul registrul său de percepție, atunci când sugerează că Hans Castorp ar putea fi conceput și ca un Orfeu eșuat în încercarea sa de a o recupera pe Eurydike (Doamna Chauchat) de pe câmpiile elizeene. Dar nu e mai mult decât o analogie, menită să scoată în evidență statutul de vizitator temporar al lui Hans Castorp, Settembrini repetând formula atunci când își aseamănă interlocutorul hamburghez cu Ulise (Odysseus), care nu intră în Hades (în cartea a XI-a a Odiseei), ci rămâne cu sacrificiul în pragul tărâmului de dincolo, așteptând aici umbra profetului Tiresias pentru a afla care este drumul de întoarcere înspre Ithaca.

Așadar, romanul nu exprimă un scenariu inițiatic de tip hermetic, ezoteric. Unii s-au încăpățânat să-l interpreteze în acest fel, dar textul nu îi susține. Sosit ca „simpel” la Berghof, Castorp rămâne egal cu sine până la sfârșitul evenimentelor. Apoi, se pierde fără eroism în pasta umană nivelatoare generată de carnagiul Primei Conflagrații Mondiale. De ce a fost așa și nu altfel exprimă un paradox subtil, dorit de Thomas Mann: omul mărunt tot mărunt rămâne și atunci când el e literalmente bombardat cu evenimente ieșite din comun. Aceasta e cheia personajului, chiar din clipa coborârii sale din tren pe micul peron al gării de la Davos. Dar, pentru a înțelege definitiv, mai e și o chestiune legată de orizontalizarea Timpului, de transformarea lui în spațiu, despre care vom vorbi, alături de altele, mai încolo.    

 Ca tipologie, Thomas Mann a dorit cu tot dinadinsul ca Hans Castorp să-i apară cititorului ca un antierou lipsit de relief, neieșind prin nimic în evidență. E o performanță să reușești așa ceva într-o operă de peste o mie de pagini, unde simpla cantitate a paginilor scrise e suficientă pentru a sugera monumentalitate. Dar, în aceeași scrisoare, deja citată, către Ernst Fischer, Thomas Mann precizează că profilul tipologic al personajului a fost în așa fel conceput încât să exprime golul postromantic de după Nietzsche, mai precis: „experiența autoînvingerii romantismului în Nietzsche”, care, pentru a înțelege corect filiația, nu ne poate duce decât dincolo de dionisiacul exacerbat pe care îl reprezintă zarathustrianismul, adică înspre un personaj definibil doar prin confruntarea lui cu partea corporală din el, fatalmente perisabilă, deci cu moartea. Din această perspectivă privind lucrurile, epistema intelectuală a primelor decenii ale secolului al XX-lea, pe care, în mod inevitabil, o exprimă și Muntele vrăjit, a decantat individualismul apoteotic zarathustrian (un narcotic la vremea respectivă) pe două filiere, distincte ca textură, dar asemănătoare ca finalitate: cea politică și cea apolitică. Asemănarea e dată de faptul că ambele au ca rezultat un om neînsemnat, virtual anonim, numai că în primul caz e vorba de aneantizarea lui de către un sistem autocratic, politic, pe când în cazul celuilalt, procesul de uniformizare, infinit mai bogat ca spectru motivațional decât cel dintâi, se datorează, pur și simplu, instinctului de adecvare, dorinței cuiva de a nu transgresa media de comportament a grupului extins (familie, pătură socială, profesie, rasă etc.) din care el face parte.

În esență, deși această perspectivă e mai dificil de acceptat, ea fiind contracarată de aparențe, Hans Castorp e un erou generic, de tip impersonal, definitoriu pentru un grup, pentru o categorie umană și civilizațională, înainte de a deveni o individualitate cu însușiri particulare, pronunțate. Într-o scrisoare către Ernst Fischer, din data de 25 Mai 1926 (Scrisori, ed. cit., pp. 87-88), autorul ține să atragă atenția asupra faptului „că acțiunea se petrece înainte de război, deci într-o epocă eminamente estetică și estetizantă” a „capitalismului antebelic”, „în care alternativa «artă sau socialism» nu exista”, fiind, în consecință, apolitică, neangajantă. Formula desemnează burghezul corect, egal cu sine, funcțional, asumat ca idealul civilizațional al unei lumi perfect organizate, reglate de uniformizare și de logica repetitivă a ceasornicului, de dinainte ca el să fie contestat de proletariat și de artiști. Așa se face că, exceptând câteva colaterale ale polemicilor învrăjbite dintre Settembrini și Naphta, politicul nu colorează lumea pacienților de la Berghof, deși ziarele se citesc regulat, mai mult ca distracție, ca fapt divers, și nu ca ideologie. Nici Thomas Mann nu insistă pe analize mai fluctuante, ceea ce e oarecum surprinzător dacă ținem cont de sintaxa burgheză degenerescentă abordată de el anterior în Buddenbrooks sau de remanența burgheză a artisticului, abordată în Tonio Kröger, într-o manieră devenită clasică pentru el: artisticul e ca o clepsidră, cu cât e mai mult nisip în jumătatea sa de sus, adică substanță remanentă burgheză, cu atât mai puțin cristalin devine ceea ce se prelinge în jumătatea de jos. În consecință, componenta burgheză e un dat în Muntele vrăjit, nu o virtualitate supusă transformării. Ea nu se decantează, nu suferă transsubstanțieri sau metamorfoze. Pentru medicul și Consilierul Aulic Behrens, Castorp e „omul de formație burgheză”, nu o individualitate de sine stătătoare, particulară, susceptibilă de „evoluție”. Pentru Clavdia Chauchat, el rămâne mic-burghezul prin excelență: „Petit bourgeois! Joli bourgeois à la petite tache humide.” (II, 264) Nici mai puțin, dar în nici un caz mai mult: o entitate inerțială, stagnantă.

Așadar, sub aspectul dihotomizării de care vorbeam mai sus, Absurdul aparține primei filiere, victimare: nu întâmplător, Camus a optat pentru Sisif, și nu pentru altcineva, pentru a-i fi simbol. Chintesența celei de-a doua filiere o reprezintă burghezul: conformistul exemplar, îmbrăcat în uniformă necazonă, mereu exact și previzibil, ghidat și controlat de timpul încarcerat în ceasornic sau în pendula atârnată pe perete. Kafkianismul reprezintă consecința directă a acestui moralism responsabil, civic, profesional și monocolor. După ce i se oferă un serviciu, agrimensorul din Castelul lasă intempestiv totul în urmă, inclusiv familia, și se grăbește să onoreze chemarea. În Procesul, Josef K parcurge cuminte, îndatoritor, întreg ritualul incriminării sale. Răspunde de fiecare dată atunci când este înștiințat, merge acolo unde i se indică. Prin analogie, Hans Castorp dă glas unui impuls etic similar la începutul romanului: aflat într-un moment de interludiu biografic – terminase studii pentru care nu simțise nici o chemare, urma să se prezinte, ca stagiar, la un șantier naval unde, de fapt, nu-l așteaptă nimeni –, el hotărește, dintr-un impuls de corectitudine mondenă, fără să existe vreun alt sentiment la mijloc, că s-ar cuveni să-și viziteze vărul bolnav aflat într-un sanatoriu, deși relațiile dintre ei nu fuseseră nicicând foarte apropiate, mama lui Joachim Ziemssen nefiind decât mătușa prin alianță a viitorului constructor de vapoare.

  Așa cum va spune ulterior iezuitul Leo Naphta, Hans Castorp e un demn reprezentant al „modului burghez de a înțelege viața”. Autorul îl descrie, inevitabil, în culori antieroice. „Om mediocru, deși într-un înțeles dintre cele mai vrednice de cinste” (I, 51), fusese departe de a excela la școală, unde „fusese silit să repete uneori câte o clasă”. (Ibid.) Diagnosticat de timpuriu cu „o ușoară anemie” cronicizată, manifestă „obiceiul de a rămâne cu gura căscată și fără nici un gând serios” (I, 46), pe care cei din jur o cataloghează, eufemistic, drept „visătorie”, facultate nedemnă de stimă în economia de valori a unei genealogii de oameni pragmatici, implicați civic, economic și social. Pentru prima meteahnă i se prescrie, „la dejun, când se întorcea de la școală […] un pahar mare de Porter”, asociat cu grijă celorlaltor tabieturi zilnice, cum e consumul matinal de „preparate reci, crabi și somoni, țipari, piept de gâscă și tomato ketchup la rosbif” (I, 46), cărora li se adaugă „untul aranjat sub formă de melci” pe care „l-ar fi mâncat în silă dacă i s-ar fi prezentat într-o singură bucată…” (I, 49). Toate câte i se întâmplă lui Hans Castorp se decantează potolit în firea lui și „nu-i trezeau decât impresii plăcute și intime”, el devenind însă „autentic” – precizează grijuliu autorul – doar în momentele de „mare bucurie” „când i se întâmpla să ia o gustare, duminica, la pavilionul lui Alster […], consumând o bucată bună de biftec cu slănină, un pahar de Porto vechi și apoi să se lase pe spate în jeț trăgând cu poftă un fum de țigară.” (I, 48)

Predispus la insignifianță, Hans Castorp „avea prea mult bun simț ca să aibă vreun orgoliu personal” – conchide scriitorul. (I, 226) Din seria pretins pragmatică, lucrativă a familiei sale el pare să fie cel din urmă capabil de o vocație menită să-l îndreptățească să aleagă vreo meserie. Nutrea, ca orice protestant cuminte, „un mare respect pentru muncă”, dar i se dedica cu o anumită circumspecție, medical justificată, fiindcă „pe el munca îl cam obosea” (I, 53), tot așa cum îl epuizase și școala, faptul de a fi fost obligat să repete unele clase nesurprinzându-i pe membrii familiei. Dintre aceștia, unchiul Tienappel nu întârzie să-i atragă atenția că fondul lui financiar, deși bine investit și controlat, nu va ține o veșnicie, motiv pentru care va trebui să-și caute o profesie: „…dacă râvnești să fii cineva în oraș, și să trăiești cum ești obișnuit, atunci trebuie să cauți să câștigi binișor, lucrul ăsta să-ți intre bine în cap, băiețaș.” (I, 52) Numai că pe Hans Castorp perspectiva de a lăsa în urmă untul în formă melcișori și biftecul cu slănină de la Alster pentru o carieră de constructor de nave la firma Tunder&Wilms îl debusolează: „O muncă încordată îi ațâța nervii, îl obosea repede și recunoștea fățiș că, în definitiv, îl plăcea mai mult timpul liber, timpul asupra căruia nu apăsa nici una dintre greutățile de plumb ale unei munci trudnice, timpul ce s-ar fi întins liber în fața lui, nu jalonat de piedici pe care trebuia să le învingă scrâșnind din dinți.” (I, 53) De altfel, decizia sa de a opta pentru un șantier naval a rămas un mister în economia de înțelegere a familiei; se pare că a făcut-o fiindcă îi plăcea să deseneze și să picteze ambarcațiuni. Dincolo de toate acestea, însă, devine limpede faptul că sejurul său de șapte ani de la sanatoriu i-a oferit protagonistului chiar indolența „somnoroasă” pe care n-ar fi putut-o găsi nicăieri altundeva. Settembrini va face eforturi susținute, îngrijorate, să-l țină de partea bună a indolenței, cea constructivă, nedispersivă. Nu-i va reuși întotdeauna.

Există, în Muntele vrăjit, și un alt personaj expus în raport cu celelalte, unul de esență cazon burgheză, și anume vărul lui Hans Castorp, Joachim Ziemssen, peste care majoritatea comentatorilor trec grăbiți, socotindu-l monocrom și neinteresant, cel mult un element de fundal. E la fel de adevărat că nici bravul Joachim, născut pentru a deveni ofițer,  nu întreprinde aparent nimic pentru a-i ajuta să-și formeze o părere mai nuanțată. El își respectă, cu o neclintită pedanterie și precizie de metronom, programul medical, își scurtează militărește plimbările ca să ajungă la timp la cura de odihnă din șezlongul de pe balcon, nu experimentează vicii nevinovate și abateri de la comportamentul burghez, deși o colegă de suferință, îmbujorata Marusia, „cea cu piepul voluptuos” (II, 391), îi tulbură nițel inima împietrită de datorie, și-n cele din urmă moare demn, dar neîmpăcat cu destinul, în camera lui de la Berghof, după ce în prealabil petrecuse o vreme la șes pentru a-și depune jurământul sub drapel. Motivul pentru care pleacă pe nepusă-masă acasă, nesocotind recomandările lui Behrens de a mai rămâne, exprimă, într-un chip surprinzător, însăși esența personajului, fiindcă el recurge la un gest atipic, pe care Hans Castorp nu l-ar fi făcut niciodată.

Concepția despre viață a lui Joachim a fost dintotdeauna una rectilinie, simplă, ghidată de o rectitudine lipsită de reliefuri tulburi, interioare. „Ceea ce importă – îi spune el sec lui Hans Castorp – nu este câtuși de puțin ce părere ai, ci numai să știi dacă ești sau nu om cinstit. Cel mai sănătos este să n-ai nici un fel de păreri și să-ți faci serviciul” (II, 335), inclusiv pe cel de bolnav. Contrariat de „intelectualizarea” vărului său, care începe să se intereseze de diferite ciudățenii incompatibile cu viitoarea lui meserie, inclusiv de biologie, de microbiotică, de botanică sau de substratul astral, zodiacal al calendarului, el conchide că „suntem aici numai și numai să ne însănătoșim, nu ca să devenim mai deștepți...” (II, 334). Mama lui, la fel de inflexibilă și de tipicară, e făcută din același aluat al egalității cu sine și cu ceilalți: însoțindu-și fiul la a doua sa urcare la sanatoriu, ea e contrariată nevoie-mare că Doamna Chauchat, întâlnită pe drum într-un restaurant din München, vine la masa lor nechemată, adică groaznic de neprotocolar, ca să-l salute dezinvolt pe Joachim și să-i transmită urări de bine lui Castorp: „…are un fel de a fi cam liber și neglijent…Ne-a acostat pur și simplu, ca pe niște vechi prieteni, ne-a întrebat și ne-a povestit o sumedenie de lucruri, măcar că, de fapt, Joachim, cum mi-a spus-o chiar el, nu i-a făcut cunoștința niciodată.” (III, 111)

Sfârșitul frazei e de o pedanterie burgheză extremă; se prea poate ca Doamna Chauchat și vărul Joachim să nu se fi cunoscut niciodată protocolar, formal, însă s-au tot văzut, timp de mai multe luni, în diferitele saloane ale aceluiași sanatoriu, ca să nu mai vorbim de faptul că Joachim e ruda lui Hans Castorp, care și-a declarat iubirea pentru ea. Ca să o scuze în fața mătușii, acesta  îi pune comportamentul pe seama „Orientului” potențat de boală, dispersiv și libertin, reluând una dintre formulele predilecte ale lui Settembrini: „Asia ne devorează […] aici există multă Asie în atmosferă, că nu în zadar Berghoful mișună de tot soiul de tipi din Mongolia moscovită […]”, fiindcă lentoarea Timpului care se practică aici le este favorabilă: „Această dărnicie, această grandioasă, dar barbară întrebuințare a timpului este de stil asiatic, și fără îndoială că acesta este motivul pentru care copiii Orientului se simt aici ca la ei acasă.” (II, 97, respectiv 100)  

Dacă, însă, citim cu atenție schița de biografie pe care i-o face Thomas Mann lui Joachim, înțelegem ușor că imprevizibilul a jucat dintotdeauna un rol însemnat în economia vieții sale. Joachim „studiase dreptul, câteva semestre, după dorința alor săi” (I, 57), dar, „cedând unui impuls ne neînvins, își [schimbă] brusc direcția, se prezentase la școala militară și tocmai fusese primit”, comisiei medicale de examinare scăpându-i, se pare, amănuntul că el „era bolnav”, „într-un fel cu totul supărător”, suferind „dintotdeauna de un ușor guturai” și având „mereu febră”, disconfortul luând o întorsătură neașteptată atunci când „într-o zi scuipă sânge”, ceea ce îi determinară pe medici să-l expedieze de urgență la Davos, ca suspect de tuberculoză incipientă, dacă nu de-a dreptul luat în stăpânire de ea.

Însă, în pragul unei toamne în care se aniversa un an de la sosirea lui Hans Castorp la sanatoriu, când Behrens se pregătește să le fixeze ambilor veri o nouă scadență de sejur, răbdarea lui Joachim explodează în cuvinte dure, exasperate, pe care nimeni nu se aștepta să le audă din gura lui: „…m-am săturat, este o porcărie. Toată această poveste este o formidabilă și dezgustătoare porcărie.” (II, 381) Consecința lor este tocmai ceea ce particularizează personajul și-l diferențiază de cumințenia vărului său: Joachim se revoltă (ceea ce vărul său n-ar fi făcut niciodată) și decide să coboare fără îngăduință în „meteorologia de a umedă voioșie a Hamburgului”, indisciplina fiindu-i fatală. Întors la sanatoriu, mai bolnav decât fusese vreodată, moare la scurt timp după sosire, prilejuindu-i vărului său, bun discipol al lui Naphta și Settembrini (în această ordine!) una dintre cele mai profunde considerații din tot romanul. Despre moarte, desigur, și despre puterea pe care ea o exercită asupra oamenilor de rând.

Lui Hans Castorp, revenirea spășită a lui Joachim la Berghof îi confirmă intuiția potrivit căreia ceea ce se întâmplă, de fapt, atunci când omul devine bolnav este o mutare a accentului de pe integralitatea ființei umane pe doar o parte a acesteia, pe corp. Settembrini, conștient în principiu de faptul că idealul dezvoltării umane armonioase îl reprezintă menținerea echilibrului dintre suflet și corp (mens sana in corpore sano), luptă cu îndârjire împotriva subminării acestui echilibru, dar se vede silit să conchidă că atunci când dezechilibrul se produce, trupul se dovedește a fi întotdeauna mai puternic decât sufletul. Altfel spus, că sufletul sau spiritul nu dispun niciodată de suficiente resurse pentru a contracara degenerescența fizică și biologică, și că, în bătălia lor cu trupul, ele vor ieși negreșit în pierdere.

Aceasta este una dintre tezele pivotale ale Muntelui vrăjit, constituind, totodată unul dintre motivele pentru care Thomas Mann a scris romanul ca pe o inițiere parodică, inversă, adică nerespectând metafizicul, ci jucându-se cu el. Într-o inițiere de tip clasic, sufletul se desprinde de corpul perisabil, îl lasă în urmă, tinzând înspre substanța pură, de lumină, a sa și a transcendentului. Dimpotrivă, în Muntele vrăjit, trupul câștigă, inexorabil, toate micile sau marile sale bătălii cu sufletul, fie că e vorba de bolnavii de rând, găzduiți în camere ca-n niște colivii ale morții, de „mărețul și exorbitantul” Mynheer Peeperkorn (III, 242) sau de marii eroi ai spiritului, cum sunt Settembrini sau Naphta. Complexul are și un nume, repetat cu satisfacție de către Hans Castorp: Rebellio carnis. Iată-l aplicat la Joachim și transformat în imperativ moral: „…trupul său n-a vrut să țină seama de nimic. […] A avut întotdeauna o înclinație firească pentru manifestările trupului, dar într-un sens loial. Trupul lui se lăsase năpădit de dezonoare, bătându-și joc de excesul lui de zel. Dar, de altfel, este mai moral să te pierzi pe tine însuți, decât să te aperi.” (III, 202)

________________________

^[1] Thomas Mann: Muntele vrăjit. Traducere de Petru Manoliu. Prefață de Ion Ianoși. Vol. I-II-III. Editura pentru Literatură, București, 1969, vol. II, p. 268. (Pentru restul eseului, vom marca fiecare citat prin paranteze inserate direct în text, cu menționarea volumului și a numărului de pagină: de ex., II, 202).

² Thomas Mann: Scrisori. Traducere, prefață și note de Mariana Șora. Ed. Univers, București, 1974, p. 61.

³ Ibid., p. 60.

⁴ Ibid., p. 88.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 109-112]