Regizorul și dramaturgul Robert Icke a adaptat tragedia lui Friedrich Schiller, Maria Stuart (apărută în 1800) și a pus-o în scenă la Teatrul Almeida din Londra în urmă cu opt ani. Andrei Șerban, entuziasmat de adaptările făcute de Icke, se află, cu Mary Stuart la a treia montare a unui text scris de englez, după ce a realizat la Teatrul Maghiar din Cluj (2022) și Teatrul Bulandra din București (2023) Oedip (după Sofocle) și la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara (2022), Doctorul (după Profesorul Bernardi de Arthur Schnitzler) .             Premiera cu Mary Stuart a avut loc în Sala Studio a Naționalului bucureștean în zilele de 12 și 13 decembrie 2024, fiind precedată de mai multe repetiții generale cu public. Daniela Dima semnează o versiune scenică remarcabilă, fiind și regizor asociat, dar și naratorul din off al spectacolului, comentînd și analizînd, cu o voce egală și profundă situații, gînduri, trăiri ale personajelor.

Scenograful Helmut Stürmer a conceput un decor auster, de mare impact vizual compus  dintr-un grup de patru scări în formă de cruce, ce urcă spre un piedestal, nu doar loc al tronului reginei, ci și al pedepsei, al ghilotei. Așa încît Regina-stăpînă și Regina al cărei cap va cădea nu sînt decît două fețe ale aceleiași monezi. (Figura încremenită din final a Elizabethei seamănă foarte bine cu o mască mortuară, nu se deosebește prea mult de capul decapitat al scoțiencei.) Unul din brațele crucii, cel din față se continuă pînă în sală, prelungindu-se în dreapta-stînga, cu două punți-cărări pe care actorii circulă pe parcursul spectacolului. Fundul scenei – loc și pentru proiecții – este un zid de cărămidă ce-și schimbă culoarea pe parcursul reprezentației (video-design: Cristian Niculescu). Acest decor stilizat se regăsește în prima imagine: o cruce rotitoare – pandant al turnantei folosită adesea în timpul spectacolului –  încadrată într-un cerc și inscripționată cu anul morții reginei Scoției 1587, anul nașterii lui Icke – 1986 și anul nostru – 2024.

Opt bărbați intră în scenă  la începutul spectacolului, dar doar în reprezentațiile în care aruncarea monedei hotărăște cine o joacă pe Elizabeth și cine pe Mary. (Sînt două regine Elizabeth – Raluca Aprodu și Ofelia Popii și trei Mary Stuart – Raluca Aprodu, Ofelia Popii și Nicoleta Lefter. Remarcabilă este disponibilitatea cu care actrițele se supun  hazardului ce hotărăște printr-o simplă aruncare de monedă cine va juca pe cine în chiar seara spectacolului, în fața noastră.) 

Paulet, temnicerul lui Mary (Mihai Călin izbutește să treacă cu suplețe prin stări contradictorii – de la atitudinea acuzatoare la îngăduința miloasă) răsfoiește dosarul voluminos cu numeroasele capete de acuzare. Este însoțit de nepotul lui, Mortimer (Florin Aioane / Tudor Cucu-Dumitrescu / Ștefan Mihai – trei chipuri diferite ale atașamentului dus pînă la fanatism. Am văzut spectacolul cu Florin Aioane și Ștefan Mihai, la actorul constănțean remarcîndu-se justețea relației stabilită cu regina captivă și arderea interioară în încercarea de salvare a ei). Judecătorul ei constant, cel ce o acuză de la început pînă la sfîrșit este lordul Burleigh, consilierul Elizabethei (Conrad Mericoffer într-un rol dur și pătimaș, reușește cu asupra de măsură să-și conducă personajul prin noianul de înflăcărat justițiarism). Devenit paznicul lui Mary, Mortimer se îndrăgostește de ea, jurîndu-i că o va salva. Dar pentru asta are nevoie de ajutorul contelui de Leicester (Emilian Oprea creează un personaj ambiguu, o canalie care știe cum să se facă iubită/adorată de ambele regine sau chiar simpatizată de martorii tăcuți din sală), unul din iubiții lui Mary, care, în cele din urmă, pentru a-și salva pielea, îl trădează pe tînărul fanatic. Aflată după gratii de nouăsprezece ani, Mary nu renunță la credința ei catolică, dar nici la cuvintele grele „bastardă, trișoare, impostoare” pe care i le aruncă în față Elizabethei. De o fantastică tensiune dramatică (amintind de episodul de o insuportabilă tensiune în care Iocasta îl acuză pe Laios în Oedip-ul aceluiași Icke)este această întîlnire a verișoarelor, cînd cele două rivale, pentru a-și ascunde tumultul sufletesc, poartă ochelari negri. La început Mary este speriată, nehotărîtă, devenind supusă și subjugată de cinismul Elizabethei – care se apleacă spre ea într-un gest de maximă indiferență, șoptindu-i: „Gata? Ai terminat?” (scena magistral jucată de Ofelia Popii, cameleonismul actriței ducînd cu gîndul la acel fantastic Mefisto). Atitudinea sfidătoare o scoate din minți pe Mary, care urlă pe un ton formidabil: „Curvo!” (în această scenă, ochii ambelor actrițe – Nicoleta Lefter și Raluca Aprodu – aruncau flăcări, pîrjolind, parcă, totul în jur). Devine clar pentru toți cei prezenți – pentru Paulet, pentru Talbot (Marius Bodochi într-un rol de o intensitate dramatică ieșită din comun, susținut printr-o rostire impecabilă, din ce în ce mai greu de auzit azi pe scenele țării), pentru Leicester, pentru secretarul lui Elizabeth, William Davison, dar mai ales pentru Burleigh – că Mary, prin această izbucnire vulcanică, tocmai și-a semnat condamnarea la moarte. Chiar și așa  Mortimer nu-și pierde speranța de a o scăpa, dar este conștient de faptul că „cine vrea să vă salveze e nevoie să iubească moartea”. Leicester face un joc dublu, arătîndu-se amorezat de Elizabeth, dar declarîndu-se iremediabil îndrăgostit de Mary, însă el, de fapt, iubind viața;  Leicester nu are veleități de martir, ci de netrebnic. Poporul cere moartea lui Mary, dar Talbot, chiar dacă acuzat de Elizabeth că la vîrsta lui înaintată „se lasă excitat de Mary”, cu înțelepciunea maturității, îi atrage atenția reginei că folosind forța va fi acuzată că i-a fost frică de justiție, căzînd în capcana tiraniei. Ezitarea hamletiană a reginei este depășită. La baza hotărîrii de a semna actul de condamnare la moarte stă gelozia înnebunitoare – citirea scrisorii trimisă de Mary lui Leicester și interceptată de Burleigh din care iese la lumină adevărata față a contelui, cel „iubit de ambele regine”. Sentința îi este înmînată lui Davison (Ciprian Nicula surprinde foarte bine impulsul de nesiguranță, de teamă, de teroare al personajului) acesta, conștientizînd gravitatea sarcinii ce i se cere a fi dusă la îndeplinire, ezită să ia hîrtia ucigașă. Dar nu are de ales. Iar Burleigh așteaptă încordat, ca o felină la pîndă, să-i smulgă înscrisul și să-l ducă la îndeplinire. Din Franța sosește fostul șef de cabinet al lui Mary, Melvil (Florin Călbăjos se achită impecabil de însărcinarea de a duce povestea mai departe). Are loc sacramentul spovezii și al iertării păcatelor. Urcarea pe eșafod – precedată de o sfîșietoare îmbrățișare între Mary și Leicester, cînd el îi scoate veșmîntul negru lăsînd-o într-o cămașă roșu-intens; fața îi este acoperită de o mască, iar părul are culoarea flăcării – se face pe vuiet de vînt (sound-design: Liviu Stoica). Însoțită de acuzatori ea pășește regește printre spectatori, făcîndu-ne  martori ai martiriului ei. Și ca în tragedia antică, nici aici uciderea nu se petrece la vedere. O cortină cade.

În toată această atmosferă apăsătoare există un moment de un comic incert – vizita ambasadorului Franței, Aubespine (Mihai Calotă schițează un portret plin de umor în tot acest vîrtej al crimei), la curtea reginei Angliei cu sarcina de a-i cere mîna, lucru în fața căruia suverana ezită (Ofelia Popii surprinde cu finețe și multiple nuanțe nehotărîrea, ezitarea, tărăgănarea), ca în cele din urmă să rupă înțelegerea în urma atentatului la viața ei, de care este acuzat statul francez. Fapt ce-l face pe Leicester să schițeze pași ușori de dans pe o muzică de bossa-nova (compozitor: Alexei Turcan). 

Elizabeth nu își acceptă vinovăția pentru uciderea lui Mary, așa încît îl condamnă la moarte pe Davidson pentru îndeplinirea ordinului, pe Burleigh îl alungă de la curte, iar Talbot pleacă, lăsînd-o singură, prăbușită în remușcare.

Asumîndu-și acum pe deplin maiestatea, ea va intra în scena finală înveșmîntată în rochia grea de brocart (costumele puternic caracterizante: Cristina Grămoșteanu), cu fața pudrată intens în alb și cu peruca roșcată, parcă aceeași cu cea a lui Mary: granița dintre regină și proscrisă este foarte subțire. De aceea locul execuției devine acum locul înălțării, al puterii regești, pentru care cele două s-au luptat pe viață și pe moarte, una cîștigînd viața, cealaltă plecînd în moarte. Această încleștare a reverberat puternic în sufletele noastre, confruntați cu bătălia acerbă pentru putere.

Andrei Șerban, în urmă cu treizeci și doi de ani a zguduit din temelii prima scenă a țării cu Trilogia greacă ce a intrat în toate istoriile teatrale ale lumii. Cercul deschis de Trilogie, realizată în vremuri tulburi, sub ochii minerilor „salvatori ai libertății”, se închide (oarecum) cu Mary Stuart, realizată acum sub tirul încrucișat al mașinațiilor internautice, demostrînd clarvederea unui regizor profund spiritualizat, puternic preocupat și legat de acea lume greu de perceput pentru cei mai mulți dintre noi, dar care lui îi este foarte la îndemînă.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 124-125]