III. Exegeze
Anastasia Fuioagă
Integrare asimetrică și tranzacții matrimoniale în Mara de Ioan Slavici
În cunoscuta organizare tripartită a romanului românesc din Arca lui Noe, Nicolae Manolescu încadrează Mara lui Slavici în secțiunea romanului doric. Particulară acestei categorii romanești ar fi omologia dintre conflictul individ – comunitate și raportul dintre narator și personaje. Astfel, în cazul romanului lui Slavici, după cum Persida și Națl sunt reintegrați în instanța colectivă, tot astfel o voce narativă supraindividuală absoarbe vocile personajelor, care își făceau simțită prezența prin stilul indirect liber (1). Manolescu notează faptul că Mara e „mai curând un roman burghez decât unul țărănesc” (2). Faptul că Mara ar fi prima businesswoman a literaturii române a devenit deja un loc comun în critica literară. Mai interesantă ar fi afirmația lui Manolescu conform căreia în Mara se găsește o „lume pestriță și totuși omogenă de târg transilvănean” (3), „o lume solidă și în progres” (4), în care ambițiile personajelor se materializează, iar munca e răsplătită. Cu toate că, într-adevăr, Slavici reface la finalul romanului, chiar artificial, unitatea comunității, în care sunt incluși acum și Persida cu Națl, drept cuplu legitim, omogenitatea acestei lumi e mai degrabă o iluzie a colaborării pe care Slavici o trasează între personaje. În fapt, romanul cartografiază un spațiu semi-periferic marcat de conflicte interetnice, confesionale și de gen, acela al Transilvaniei inter-imperiale din perioada dominației habsburgice de după 1848, așa cum se modifică el odată cu integrarea în sistemul-lume modern în mod asimetric. Mara ca businesswoman marchează, mai curând, procesul de „integrare-ca-periferalizare” (5) în urma extinderii capitalismului mondial, care înghite și adâncește inegalitățile și, implicit, tensiunile generate de diferențele de statut ale diferitelor populații într-un cadru inter-imperial.
Warwick Research Collective avansează teza deja cunoscută a înțelegerii modernității ca fiind una singulară, care implică dezvoltarea combinată și inegală în dialectica dintre centru și periferie din cadrul sistemului-lume mondial. În discutarea relației dintre realismul periferic și schimbările aduse de expansiunea capitalistă, cercetătorii observă faptul că „the form of the novel gestures to the uneven results of forced integration into the modern world-system” (6). Astfel, spațiile (semi)periferice, în care dezvoltarea capitalistă se produce în mod combinat și inegal, aglutinând forme noi cu structuri mai vechi, manifestă o anumită predilecție de a genera simptome culturale mai pronunțate ale presiunii acestui tip de dezvoltare. În acest sens, Daiana Gârdan observă că „[s]pațiile de tranziție, in-between, au metabolizat, însă, cel mai bine efectele nocive pe care dislocarea comunităților din logica arhaică și impunerea unui model economic de tip capitalist le-a avut mai ales în țările din lumea a doua sau a treia.” (7) Pentru a încadra romanele care surprind acest fenomen, Gârdan propune subgenul romanului interstițial, care are în vedere romanele plasate în zone de tranziție, la granița dintre urban și rural, „care mixează forme arhaice de viață cu […] un habitus economic dirijat de acumularea de capital și de logica de piață liberă.” (8) În cazul specific al romanului lui Slavici, Gârdan îl plasează în subcategoria romanului industrial-istoric, ce are ca fundal burgul sau târgul și care reunește încărcătura imperială cu forme de comerț regionale (9). Dacă pentru Manolescu omogenizarea era dată de legea integratoare a colectivității, exprimată prin vocea narativă supraindividuală, pentru Gârdan aceasta e activată de „practicile capitaliste” (10). De altfel, cercetătorii Warwick Research Collective atrag atenția asupra faptului că amestecul de elemente moderniste și arhaice din romanele spațiilor (semi)periferice nu reprezintă o formă consensuală de hibridizare, ci mai degrabă supunerea la o monocultură, un amestec care încorporează violența capitalismului și extinderea inegală a modernității (11).
Plasându-și demersul teoretic în siajul analizei sistemelor-lume propusă de Immanuel Wallerstein și al înțelegerii modernității ca dezvoltare combinată și inegală la nivel mondial, Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă abordează spațiul Transilvaniei, așa cum se reflectă el în romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, din perspectiva inter-imperialității sale (între Imperiul Habsburgic/ Austro-Ungar, Imperiul Otoman și Imperiul Rus), respectiv din aceea a triplei sale periferalități (în cadrul Ungariei, în cadrul Imperiului Austro-Ungar și în relație cu sistemul-lume mondial). Într-un astfel de context multistratificat, autoarele arată că „înapoierea” Transilvaniei se datorează integrării ei în sistemul-lume modern ca periferie agricolă „la intersecția dintre expansiunea capitalistă și diverse proiecte imperiale.” (12) Pârvulescu și Boatcă identifică trei modalități de integrare-ca-periferalizare: comerțul pe piața mondială, financializarea, respectiv birocratizarea imperială. Una din funcțiile acestei birocrații imperiale era aceea de a crea „populația […] ca unitate administrativă” (13), fapt realizat prin metoda colonială a recensământului, prin care „naționalitatea și religia se sedimentează în diferențe ireconciliabile.” (14) În Transilvania, populațiile erau delimitate de aparatul birocratic imperial în funcție de limba maternă, ceea ce a „consolidat etnicizarea și rasializarea identității” (15). Birocrația imperială creează, așadar, identități stabile și singulare, care etnicizează adesea religia, contribuind la integrarea asimetrică a populațiilor din regiune în sistemul-lume capitalist.
Aceste observații sunt relevante în egală măsură pentru contextul politic și socio-economic surprins în romanul lui Slavici. Acțiunea din Mara este plasată în perioada dominației habsburgice, undeva între 1850 și 1860, în regiunea Banatului, între Radna și Lipova, mici burguri de târgoveți și meșteșugari, respectiv Arad, orașul de referință al regiunii. Alte spații pe care personajele le traversează sunt Timișoara, respectiv Viena, care împlinesc funcția de centru cultural și economic. Populația regiunii e definită în roman mai ales din punct de vedere etnic și confesional, numărând șvabi, maghiari, români, sârbi și, probabil, romi, care rămân însă invizibili. Deși există o multitudine de confesiuni surprinse în roman mai ales în funcție de tipurile de biserici pe care fiecare oraș le are, principale rămân în economia acțiunii cea romano-catolică, a familiei Hubăr, respectiv cea ortodoxă, a Marei și a copiilor săi. Conflictul principal al romanului, al cuplului format din Persida și Națl,e în cea mai mare măsură unul interetnic și confesional.
Immanuel Wallerstein identifică o serie de instituții fundamentale ale economiei-lume capitaliste, dintre care gospodăriile și grupurile de statut social sau identitar au o relevanță aparte pentru conflictul matrimonial din romanul lui Slavici. În timp ce grupurile de statut social se referă la naționalitate, rasă, etnie, religie, gen sau orientare sexuală, gospodăriile sunt membrii ale acestor grupuri. De altfel, Wallerstein observă că „[a] fi membru al unui grup de statut social e o trăsătură esențială a modernității.” (16) Dată fiind această organizare, Wallerstein susține că există o presiune considerabilă în cadrul unei gospodării ca aceasta să conserve o identitate comună și unitară, care să o aloce unui singur grup de statut social (17). O atare presiune planează mai ales asupra căsătoriei, care de regulă trebuie să se producă în interiorul aceluiași grup identitar. Importanța gospodăriilor stă mai ales în faptul că ele reprezintă „principalele instituții de integrare socială ale sistemului-lume.” (18) Având în vedere acest rol crucial în reproducerea sistemului-lume capitalist, Wallerstein notează faptul că „[p]entru o gospodărie care ar permite în mod explicit o scindare a identității în interiorul ei, funcția socializării e aproape imposibilă, iar supraviețuirea ca grup va fi dificilă.” (19)
Conflictul matrimonial dintre Persida și Națl e adesea pus în roman fie pe seama unui discurs vag despre destin, în care „soarta” e mereu invocată drept cauză totală, fie integrat într-un discurs religios despre păcat și ispășire. În genere, Slavici plasează adesea conflictul interetnic din roman pe seama unui discurs despre destin, format din forțe exterioare indivizilor, aflate deasupra lor, care nu permit accesul sau controlul. În fapt, ideea unui destin implacabil care împinge personajele către suferință înaintea restabilirii echilibrului comunitar reprezintă mai degrabă o fațadă pentru o serie de forțe contradictorii ce țin de contextul inter-imperial al romanului și care creează o schemă de relații ce depășește adesea agentivitatea personajelor individuale. Problema statutului social și a identificării în context inter-imperial amplasează adesea indivizii în noduri de interese divergente care necesită o navigare complexă. Nevoia populației românești de a obține drepturi în cadrul imperiului și de a avea acces la structurile acestuia poate implica mai degrabă o colaborare interetnică, care se traduce prin convertire sau asimilare în alte comunități etnice. Este cazul copilului născut de Persida la finalul romanului, al cărui botez chiar ea îl alege în confesiunea catolică și asupra al cărui statut Hubăr se pronunță ca fiind „al nostru, numai al nostru” (20), adică al comunității germane.
Problema tranzacției e unul din motoarele principale ale acestei navigări între diferențele identitare și de statut social. În ce o privește pe Mara, în efortul său continuu de acumulare de capital, ea nu poate tranzacționa în minus; Persida, prin problema zestrei, dar și a educației, e obiectul unei tranzacții care ar aduce o pierdere în calea acumulării neîntrerupte întreprinse de Mara. Cu toată aversiunea sa față de populația germană și de „papistași”, Mara asigură educația Persidei la mănăstirea catolică de maici de la Lipova, sub protecția Maicii Aegidia, tocmai pentru că astfel reușește să evite cheltuielile aferente creșterii ei, mecanism care funcționează în egală măsură și pentru Trică. Faptul că Mara găsește modalități de a externaliza cheltuielile aferente întreținerii copiilor, modalități ce transgresează bariera etnică și confesională, indică forța de uniformizare pe care pătrunderea structurilor capitaliste o are asupra regiunii. Mara se află într-o competiție în care tranzacționează mereu câte ceva: podul, pădurea, propriii copii și mai ales pe fiica sa. Mai mult decât acumularea brută de capital, Mara urmărește creșterea constantă a valorii sale, indiferent dacă e vorba de negoț, investiții sau camătă. În privința lui Trică, Mara efectuează tot o tranzacție, din care iese, în fond, dublu câștigată: obține atât răscumpărarea fiului său, cât și zestrea Sultanei, fiica lui Bocioacă, chiar dacă aceasta rămâne la nivelul de capital virtual. Sistemul birocratic al imperiului e identificat în roman ca o structură individuală personificată – „împărăția” – un agent economic cu care Mara tranzacționează de asemenea. Bucuria subită a Marei din momentul în care Trică se duce totuși la Verbonc se datorează câștigului sumei de răscumpărare, pe care oricum nu o plătise ea. Dat fiind că cei doi copii sunt, pentru Mara, proprietatea sa și extindere a propriei persoane, ceea ce ei câștigă e calculat de Mara drept capital propriu. Atunci când cei doi nu îi aduc Marei un câștig, aceasta îi abandonează temporar, până când relația tranzacțională profitabilă poate fi reluată – e cazul Persidei la întoarcerea de la Viena, pe care Mara o lasă singură la cârciumă, deși știe că aceasta e victimă a violenței domestice.
Puterea de tranzacție a Marei modelează considerabil problema conflictului marțial dintre Persida și Națl, întrucât el presupune negocierea unor tranzacții interetnice și interconfesionale, pe care Mara le amână până când profitul obținut de pe urma lor e cât mai mare. Gayle Rubin vorbește despre un sistem de sex/gen (sex/gender system) care creează identitățile de gen ale subiecților și în interiorul căruia sunt tranzacționate femeile între bărbați în crearea sistemelor de rudenie. Pe urmele lui Lévi-Strauss, Rubin aduce în discuție faptul că mariajul este una din formele elementare de schimb de daruri, ceea ce înseamnă că femeile sunt darul cel mai însemnat (21). De altfel, Bourdieu atrage atenția asupra ambiguității tranzacției matrimoniale a schimbului de femei: „orientată fiind spre acumularea de capital simbolic (onoarea), această economie transformă diferite materiale brute, femeia în primul rând, dar și orice fel de obiecte susceptibile de a fi schimbate cu forme în regulă, în daruri (și nu în produse), adică în semne de comunicare care sunt, în același timp, și instrumente de dominație.” (22) Rubin constată că darurile stabilesc relații sociale puternice între partenerii acestui tip de schimb, în care, dacă femeile sunt darurile, bărbații sunt partenerii care iau parte la tranzacție (23). Dată fiind această organizare a sistemului de sex/gen, „it is the partners, not the presents, upon whom reciprocal exchange confers its quasi-mystical power of social linkage.” (24)
E interesant că Slavici alege să reprezinte capitalizarea și îmburghezirea prin intermediul unui personaj feminin al cărui statut inițial e unul vulnerabil, acela de văduvă cu doi copii (în ciuda averii rămase de la soțul decedat). Mara devine, într-adevăr, un partener egal în tranzacția matrimonială a fiicei sale, tocmai în virtutea capitalului acumulat, care îi oferă și din ce în ce mai mult capital simbolic în comunitate. Persida, pe de altă parte, rămâne la nivelul unui bun tranzacționat, la nivelul de dar, motiv pentru care e printre singurele personaje din roman care nu tranzacționează propriu-zis ceva: ea își oferă statutul, zestrea (despre care nu știe cât valorează) și munca în dar. Conflictul resimțit de Persida provine în bună măsură (printre alte motive) din interesele contradictorii de care e conștientă că se intersectează în statutul ei: pe de o parte, știe că trebuie să își împlinească „datoria”, adică rolul de bun de schimb, în timp ce, pe de altă parte, aspiră la un statut emancipat, acela al alegerii partenerului din iubire. Pârvulescu și Boatcă observă că textul lui Rebreanu „consemnează o mutație a discursului rural asupra iubirii”, prin iubirea Anei față de Ion, care dovedește „aspirații moderne la căsătoria din dragoste” (25). Valoarea Persidei ca dar vine, pe lângă zestrea ei în continuă acumulare, și din atributele sale, pe care naratorul lui Slavici le subliniază recurent, ele referindu-se mai ales la forța de muncă a Persidei, dublată de frumusețe și înțelepciune. Prin munca domestică și inclusiv financiară pe care Persida o prestează, ea devine un soi de mijloc de producție care revine ca dar în tranzacția matrimonială.
Revenind la organizarea gospodăriilor, Wallerstein observă că acestea „își socializează membrii și în direcția rebeliunii, a retragerii și a devierii.” (26) Într-un context inter-imperial, asta se traduce prin dezvoltarea unor forme de rezistență față de structurile imperiale care încearcă să normeze comportamentele și practicile indivizilor. În cazul Persidei, această rezistență devine vizibilă mai ales în episodul fugii cu Națl la Viena, nu întâmplător în centrul Imperiului Habsburgic. Deși nu transgresează obligația ultimă, aceea religioasă, a cununiei, Persida consimte totuși la efectuarea acesteia în secret și la fuga cu Națl la Viena într-un efort de a evada din schema de forțe inter-imperiale, forțe economice, sociale și politice care modelează și impun viața și ordinea comunităților. Textul lui Slavici surprinde migrarea din mediul micului burg încă relativ rural în cel al centrului urban și legăturile care se mențin între aceste spații co-existente în procesul de modernizare a statului-lume capitalist. În centrul urban care e Viena, Persida prestează un tip de muncă domestică ușor diferit decât cel de la Lipova, ce presupune întreținerea gospodăriei și gestionarea cheltuielilor. Integrarea Persidei în mediul vienez e una asimetrică – pe de o parte, textul consemnează adaptarea ei la formele de muncă specifice acelui spațiu, subliniind că vorbirea limbii germane îi oferă acces măcar parțial la aparatul birocratic imperial (Persida merge singură la un avocat vienez pentru a verifica în ce condiții ar putea fi cununia sa recunoscută oficial); pe de altă parte, ea e percepută în continuare ca fiind străină de către slugile austriece care o ajută și, în genere, e mai degrabă singură.
În ceea ce-l privește pe Națl, acesta are intuiția integrării lor asimetrice în sistemul-lume datorată felului în care inter-imperialitatea le modelează statutul și agentivitatea, intuiție care se accentuează odată cu sosirea lor la Viena, un spațiu central căruia cei doi îi rămân totuși periferici. Națl, spre deosebire de Persida, are o cunoștință în Viena, pe Burdea, care provine dintr-un mediu burghez, intelectual, universitar. Națl are acces mai facil la structurile imperiale centrale și, cu toate acestea, se simte înstrăinat de ele; deși se întâlnește cu Burdea, nu vorbește de fapt cu el despre situația sa. Discursul lui Burdea, atât față de Persida, cât și față de Națl, ilustrează o formă de modernitate referitoare la viziunea asupra căsătoriei și a iubirii; e vorba de căsătoria din iubire, care nu ține cont de responsabilitățile și seturile de relații ce determină poziția fiecăruia într-o rețea socială inter-imperială. Dată fiind asimetria integrării lor în spațiul vienez, Națl e speriat că Persida se va întoarce la acele datorii pe care statutul său inter-imperial i le impune, anume la rolul de dar într-o tranzacție matrimonială care trebuie efectuată oficial, cu implicarea familiilor și a birocrației imperiale. Anticipând întoarcerea Persidei, Națl încearcă să acopere diferența de statut dintre ei prin folosirea limbii române în conversație, deși Persida vorbește cu el de regulă în germană. Slavici subliniază faptul că în momentele de tensiune în cuplu, Națl folosește limba română, în timp ce Persida persistă în folosirea limbii germane, pentru a-și demonstra capacitatea de a-i face față lui și întregului set de presiuni care vine cu diferența interetnică dintre cei doi. Un moment-cheie dintre cei doi, de pildă, e acela în care, după cearta dintre Națl și tatăl său, Persida i se adresează pe numele latinizat, Ignatiu – gest care marchează felul în care își negociază aceasta statutul într-un context interetnic și multiconfesional, anume printr-o asimilare gratuită, care ignoră, fie și temporar, responsabilitățile tranzacției matrimoniale în care Persida e un obiect de schimb.
Națl pune intuiția acestei integrări asimetrice pe seama unei potențiale aventuri sau fugi a Persidei cu un alt bărbat. Slavici redirecționează în mod curent problemele inter-imperialității înspre alte tipuri de discursuri, desprinse de imediat: Dumnezeu, păcatul, datoria, soarta sunt responsabile de dificultățile pe care cuplul le traversează. În fapt, frica lui Națl față de o potențială fugă a Persidei traduce frica în fața perturbării unui sistem social care îi formase pe amândoi și le direcționase clar agentivitatea. Integrarea inegală și combinată în modernitate într-un context inter-imperial ridică o serie de probleme și diferențe pe care cei doi nu știu încă să le gestioneze, de unde și frica, dublată de agitație și răzgândirea perpetuă de la fiecare plan alcătuit. În orice spațiu ar merge și oricare ar fi tipul de muncă prestat, implicațiile diferenței interetnice dintre cei doi își fac simțită prezența și destabilizează cuplul atâta timp cât el nu este legitimat în mod oficial și unificat din punct de vedere al statutului social sub semnul unei singure gospodării.
Preotul Codreanu, fostul pețitor al Persidei, fiind român ortodox, efectuează cununia religioasă a celor doi în secret, pentru a preveni eventuala convertire a Persidei și transformarea ei în „călugăriță nemțească” (27), expresie care marchează etnicizarea religiei într-un context inter-imperial. Pârvulescu și Boatcă atrag atenția asupra faptului că practicile de convertire „au constituit o strategie (agency) care le-a permis actorilor inter-imperiali să se poziționeze și să-și negocieze opțiunile pe un teren schimbător.” (28) Căsătoria Persidei cu Națl reprezintă un teren de negociere a statului său și implică un gest simbolic referitor la populația de români din acel spațiu, în care integrarea și tranzacționarea capitalului economic și social al zestrei ei implică o asumarea unei poziții într-o ierarhie confesională care oferă tipuri diferite de acces la structurile imperiale (29). Dacă Persida își păstrează identitatea de româncă ortodoxă, asta oferă mai multă putere simbolică populației de români; asimilarea ei în rândul populației germane de confesiune catolică schimbă dinamica de forțe a comunității. În final, asimilarea Persidei prin botezarea copilului catolic se produce, pe de o parte, relativ artificial, reflectând viziunea lui Slavici asupra dezideratului unei conviețuiri armonice a diferitelor comunități în cadrul imperiului (30); pe de altă parte, ea devine posibilă în virtutea zestrei considerabile care, chiar dacă rămâne în proprietatea Marei, sugerează puterea capitalului de a reorganiza câmpul de forțe sociale care determină pozițiile fiecăruia.
Strategia lui Codreanu e una dublă, sugestivă pentru mecanismele de negociere a statului social. Pe de o parte, integrează problema interetnică și confesională a cuplului Persida-Națl într-un discurs religios care trage un văl peste problema reală și o ambiguizează, punând-o în seama unor forțe exterioare impalpabile, ce nu pot fi controlate sau schimbate, și care traduc, de fapt, rețeaua inter-imperială care condiționează acțiunile tuturor cetățenilor imperiului. Pe de altă parte, Codreanu se întoarce la dimensiunea factuală a problemei: există o pedeapsă oficială pentru efectuarea unor căsătorii interetnice fără acordul părinților celor doi miri: „Trebuie să știi că e pusă o pedeapsă grea, până la 20 de ani de temniță, pe capul preotului care cunună când sunt pedeci la mijloc.” (31) „Piedica” acordului părinților există pentru a previne scăparea de sub control a dimensiunii tranzacționale; căsătoriile reprezintă tranzacții de capital și de statut într-un context inter-imperial. Mai mult, încheierea unei căsătorii care scapă aparatului birocratic imperial de monitorizare și identificare a populației din punct de vedere social și identitar (consemnată, adesea, printr-o singură caracteristică) este interzisă, prevenită, pedepsită sau împiedicată.
Conflictul interior al Persidei este legat de nesiguranța statutului social al lui Națl și al cuplului pe care cei doi îl pot forma. Înainte de plecarea la Viena, Persida nu poate alege să-l iubească pe Națl până când acesta nu își îndeplinește toate datoriile pentru a deveni maestru în măcelărie – cu alte cuvinte, până când poziția lui în economia socială a comunității nu e stabilă. Adiacent criteriului etnic, căsătoria lor nu e posibilă dacă pozițiile de statut social ale celor doi nu sunt egale. În aceeași ordine de idei, dezechilibrul familial dintre Națl și Hubăr destabilizează o ordine pe care comunitatea o cere a fi respectată pentru a accepta integrarea gospodăriei pe care Persida și Națl ar urma să o întemeieze. Drept dovadă, la momentul întoarcerii de la Viena, deși destui oameni frecventează cârciuma pe care Persida o administrează singură, cuplul nu e cu adevărat integrat în comunitate, atâta timp cât nici Persida și nici Națl nu refac legăturile cu familiile lor. Dezechilibrul matrimonial se traduce prin violența domestică la care Națl o supune pe Persida și la care Mara consimte într-un soi de strategie tranzacțională, în care urmărește anularea eventualei cheltuieli a zestrei. Apariția copilului precipitează acest proces de integrare, întrucât se constituie ca un fapt împlinit pe care cele două familii trebuie să îl gestioneze.
Asumarea excesivă a unei presupuse vinovății în fața destinului din partea Persidei e mai degrabă o transfigurare a întoarcerii ei la ordinea socială inter-imperială pe care o cunoaște și în interiorul căreia a crescut. Persida își acceptă și încorporează funcția de dar, chemând-o astfel și pe Mara să își împlinească funcția de agent care tranzacționează, în ciuda rezistenței pe care Mara o opune față căsătoria interetnică. Apariția copilului demonstrează capacitatea de adaptare a Marei ca agent capitalist, care, odată ce vede câmpul de forțe schimbat (anume că familia Hubăr o acceptă pe Persida ca noră și oferă daruri în bani copilului), își modifică atitudinea pentru a-și păstra capitalul simbolic acumulat (Mara decide să dea și ea un dar în bani copilului, chiar și zestrea Persidei, chiar dacă în final tranzacția rămâne la nivelul unei promisiuni, deci virtuală). Tranzacția matrimonială se transferă asupra tranzacției presupuse de botezul copilului, care e negociată până la urmă în favoarea asimilării în populația germană, catolică. Dacă Mara pierde nepotul ca un bun tranzacționabil, în schimb păstrează zestrea Persidei, astfel încât tranzacția sa finală e una profitabilă.
Botezul copilului Persidei cu Națl încorporează, astfel, negocierea unor poziții de statut social într-un cadru inter-imperial complex și adesea contradictoriu. Conflictul matrimonial care animă toată intriga romanului lui Slavici își are rădăcinile în tensiunile interetnice și problemele pe care multiconfesionalismul regiunii Banatului le ridică în contextul unei căsătorii mixte plasate într-un cadru inter-imperial. Cu toate că Slavici redirecționează constant discursul către o dimensiune religioasă împletită cu forțele implacabile ale destinului și ale interiorității subiecților umani, romanul surprinde, de fapt, tocmai confruntarea dintre formarea acestei subiectivități și imperativul de a naviga într-o rețea complexă de relații, obligații, datorii și roluri pe care statutul periferic îl implică asupra cetățenilor de la marginea Imperiului Habsburgic. În acest sens, Mara consemnează integrarea-ca-periferalizare a diferitelor populații din regiune în sistemul-lume modern, marcat de extinderea capitalismului global. Tot astfel, traseul geografic și economic pe care Mara îl parcurge neostenit în roman ilustrează mecanismele de transformare a unei ordini sociale moștenite sub presiunea capitalismului. Revenind la punctul de plecare, Mara lui Slavici se constituie ca un roman care surprinde o zonă de tranziție, în care dezvoltarea combinată și inegală efectuată sub acțiunea modernității se traduce printr-o integrare asimetrică și anevoioasă a indivizilor în sistemul-lume, în care capitalul virtual și violența își lasă deopotrivă amprenta asupra acestora.
Note
(1) Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, București, Gramar, 2004, p. 24.
(2) Ibidem, p. 126.
(3) Ibidem, p. 125.
(4) Ibidem, p. 130.
(5) Anca Pârvulescu, Manuela Boatcă, Creolizarea modernului: Transilvania la răscrucea imperiilor, traducere de Ciprian Șiulea, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2024, p. 31.
(6) Warwick Research Collective, Combined and Uneven Development. Towards a New Theory of World-Literature, Liverpool, Liverpool University Press, 2015, p. 54.
(7) Daiana Gârdan, Între lumi: romanul românesc în sistemul literar modern, Cluj-Napoca, Casa cărții de știință, 2023, p. 200.
(8) Ibidem.
(9) Ibidem, p. 201.
(10) Ibidem, p. 217.
(11) WReC, Op. cit., p. 54.
(12) Pârvulescu, Boatcă, Op. cit., p. 29.
(13) Ibidem, p. 33.
(14) Ibidem.
(15) Ibidem.
(16) Immanuel Wallerstein, Pentru a înțelege lumea. O introducere în analiza sistemelor-lume, traducere de Ovidiu Țichindeleanu, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2013, p. 50.
(17) Ibidem.
(18) Ibidem, p. 51.
(19) Ibidem.
(20) Ioan Slavici, Opere. III, București, Editura Academiei Române, 2003, p. 288.
(21) Gayle Rubin, „The Traffic in Women: Notes on the «Political Economy» of Sex”, în Toward and Anthropology of Women, editat de Rayna R. Riter, New York and London, Monthly Review Press, 1975, p. 173.
(22) Pierre Bourdieu, Dominația masculină, traducere de Bogdan Ghiu, București, Editura Meridiane, 2003, p. 44.
(23) Rubin, Op. cit., p. 174.
(24) Ibidem.
(25) Pârvulescu, Boatcă, Op. cit., p. 110.
(26) Wallerstein, Op. cit., 52.
(27) Slavici¸ Op. cit., p. 189.
(28) Pârvulescu, Boatcă, Op. cit., pp. 150-151.
(29) Pârvulescu și Boatcă observă acest fenomen: „[…] catolicismul nu era doar o opțiune confesională, ci forma «civilizată» de religie în ordinea interimperială. […] Departe de a fi neutru, statul secular gestiona o ierarhie religioasă și participa la producerea ei […].” Ibidem, p. 157.
(30) Cornel Ungureanu consemnează evoluția de viziune politică a lui Slavici asupra statutului românilor, care rămâne fidelă integrării în formațiunea imperială austriacă. Vezi Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iași, Polirom, 2002.
(31) Slavici, Op. cit., p. 190.
Bibliografie
Bourdieu, Pierre. Dominația masculină, traducere de Bogdan Ghiu, București, Editura Meridiane, 2003.
Gârdan, Daiana. Între lumi: romanul românesc în sistemul literar modern, Cluj-Napoca, Casa cărții de știință, 2023.
Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe, București, Gramar, 2004.
Pârvulescu, Anca, Boatcă, Manuela. Creolizarea modernului: Transilvania la răscrucea imperiilor, traducere de Ciprian Șiulea, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2024.
Rubin, Gayle. „The Traffic in Women: Notes on the «Political Economy» of Sex”, în Toward and Anthropology of Women, editat de Rayna R. Riter, New York and London, Monthly Review Press, 1975, pp. 157-210.
Slavici, Ioan. Opere. III, București, Editura Academiei Române, 2003.
Ungureanu, Cornel. Mitteleuropa periferiilor, Iași, Polirom, 2002.
Wallerstein, Immanuel. Pentru a înțelege lumea. O introducere în analiza sistemelor-lume, traducere de Ovidiu Țichindeleanu, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2013.
Warwick Research Collective. Combined and Uneven Development. Towards a New Theory of World-Literature, Liverpool, Liverpool University Press, 2015.
*
Laura Popan
Moara cu noroc prin grila sistemului mondial capitalist
În ultimele decenii, discursurile privind capitalismul sau anti-capitalismul au căpătat o amploare semnificativă în spațiul cultural românesc, reflectând dinamica transformărilor economice și sociale postcomuniste, precum și nevoia unei reevaluări epistemologice a valorilor tradiționale în raport cu logica pieței globale. Această tendință subliniază importanța unor grile hermeneutice inovatoare, care să depășească paradigma estetico-morală tradițională (1) și să permită reconceptualizarea literaturii în termeni de interacțiuni economice, structură a relațiilor de producție și mecanisme de acumulare a capitalului.
În acest context, nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici reprezintă un obiect de studiu extrem de relevant pentru o analiză din perspectiva sistemului capitalist mondial, având în vedere că romanul ilustrează tranziția de la un sistem economic arhaic, bazat pe autosuficiență și reciprocitate comunitară, la unul proto-capitalist, în care inițiativa privată, maximizarea profitului și concurența devin factori determinanți. Tradițional, critica literară s-a concentrat asupra dimensiunii etice a nuvelei, accentuând conflictul dintre ethosul comunitar și impulsul de acumulare economică al protagonistului. O lectură prin grila anunțată permite însă o reevaluare a acestei problematici prin prisma economiei de piață, subliniind aspecte precum ascensiunea antreprenorială, mecanismele de piață și efectele psihosociale ale competiției economice.
Obiectivul acestei cercetări este de a identifica în Moara cu noroc structuri narative și configurații discursive care reflectă logica emergentă a acumulării de capital. În acest sens, studiul se va concentra asupra a trei direcții principale: în primul rând, analiza protagonistului Ghiță ca agent economic și antreprenor incipient, preocupat de optimizarea resurselor și de maximizarea beneficiului; în al doilea rând, evaluarea funcției banului în structura narativă și a modului în care acesta redefinește relațiile interpersonale, generând noi dinamici de putere; și, în al treilea rând, investigarea opoziției dintre mentalitatea colectivistă tradițională și ethosul capitalist individualist, bazat pe pragmatism și competiție. Această perspectivă oferă o recontextualizare necesară a textului lui Slavici. Totodată, studiul subliniază necesitatea revizitării canonului literar național prin prisma unor metodologii inter- și transdisciplinare, care să permită o integrare mai organică a literaturii române în circuitul global al teoriilor economice și culturale contemporane.
De la teorie la practică
Immanuel Wallerstein, unul dintre cei mai influenți sociologi ai secolului XX, a dezvoltat teoria sistemului mondial pentru a explica funcționarea capitalismului la scară globală. În lucrarea sa The Capitalist World-Economy (1979) (1), el susține că economia capitalistă nu poate fi înțeleasă doar prin analiza economiilor naționale, ci trebuie privită ca un sistem global interconectat. Această teorie evidențiază existența unui sistem economic ierarhizat, format din trei categorii distincte de state – centru, semiperiferie și periferie – în cadrul căruia resursele și bogăția sunt distribuite inegal. În contextul teoriei lui Immanuel Wallerstein despre sistemul mondial capitalist, care subliniază ierarhiile economice globale, este important să analizăm și fenomenul de creolizare a modernului, concept propus de Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă.(3) Creolizarea, în această viziune, reprezintă un proces de hibridizare și adaptare a culturilor periferice la modelele economice și sociale ale centrelor de putere globală, fără a renunța complet la propriile tradiții și structuri. Astfel, în cazul Moara cu noroc, acțiunile personajului Ghiță pot fi interpretate și din această perspectivă, ca un exemplu de creolizare a modernului în Transilvania, o regiune periferică ce nu doar caută să imite metodele celor din centrele economice, dar le și adaptează propriilor condiții, în încercarea de a înfrunta noile norme economice globale.
Pârvulescu și Boatcă consideră că modernitatea nu se impune într-o formă uniformă și globalizată, ci este un proces dinamic, în care regiunile periferice interacționează cu centrele economice printr-o formă de „creolizare”, în care se combină elemente din economiile centrale cu tradițiile și realitățile locale. (4) În această lumină, acțiunile lui Ghiță – care, în căutarea unei bunăstări materiale rapide, recurge la metode care reflectă un ideal economic central, precum speculațiile și afacerea cu alcoolul – pot fi văzute ca o formă de adaptare a periferiei la un model capitalist global, dar cu specificitățile și limitările proprii. Ghiță nu adoptă pasiv rolul de victimă a unui sistem capitalist, ci încearcă activ să participe la acesta, folosind metode care sunt tipice și economiilor din centrul sistemului mondial. Aderare la acest sistem activ reiese în nuvela lui Slavici încă din momentul în care Ghiță chestionează statutul său social și implicit caută alternative pentru a-și monetiza sub o formă mai profitabilă munca. În acest fel, Ghiță, fostul cizmar devenit factor activ și implicat în comerț și afaceri reflectă procesul de creolizare al modernității: nu doar preia din modelele economice ale lumii dezvoltate, dar le îmbogățește și le transformă într-un context propriu.
În viziunea Ancăi Pârvulescu și a Manuelei Boatcă, faptul că Transilvania nu era regiune independentă și ce afla sub conducerea altei puteri, are repercursiuni în modul în care sistemele economice și sociale funcționează în micro-regiune. Ideea că prin interimperialism s-au impus de la centru spre semi-periferie anumite metode de guvernare și gestionare a capitalului nu implică o simplă copiere, ci o adaptare activă și un schimb continuu între diferitele zone ale lumii, ce generează noi forme de economii și culturi hibride. Astfel, în Moara cu noroc, Transilvania nu apare ca o regiune subdezvoltată, ci ca un loc în care se caută forme de integrare în sistemul mondial capitalist, o încercare de a ajunge la aceleași scopuri economice ca și regiunile mai dezvoltate, dar printr-o adaptare locală a metodologiei. Ghiță nu este doar un om al periferiei, ci și un exemplu al capacității acestui „centru periferic” de a naviga în complexitatea unui sistem economic global dominat de centrele de putere, integrându-se în acest sistem printr-o creolizare activă a modernității economice.
Prin prisma teoriilor lui Wallerstein și a conceptului de creolizare propus de Pârvulescu și Boatcă, Moara cu noroc poate fi înțeleasă ca o poveste despre adaptarea și integrarea unei periferii într-un sistem capitalist global, despre căutarea capitalului și dorința de a se conforma normelor economice ale lumii moderne. Ghiță, ca personaj central, devine astfel un simbol al unui proces dinamic de tranziție și integrare, în care modernitatea economică nu este impusă din exterior, ci adaptată și reinterpretată în funcție de condițiile specifice ale Transilvaniei, ca parte a unui sistem mondial aflat în continuă schimbare. În siajul ideilor lui Wallerstein, Moara cu noroc redă (într-un cadru local) modul în care anumite dinamici economice și sociale reflectă și contribuie la structuri globale. În această nuvelă, procesul de integrare a unei economii locale într-un sistem mai larg, aflat sub influența unor puteri externe, este evident, iar relațiile dintre personajele din sat pot fi interpretate în contextul ierarhiilor economice și sociale propuse de Wallerstein. În completarea acestor teorii, putem adauga și ideile Ancăi Pârvulescu care vede în Transilvania de la finalul secolului al XIX și începutul celui de-al XX-lea o integrare capitalistă prin și împotriva imperiului dominant. (5) Moara cu noroc poate fi considerată în acest sens un preambul pentru viitoarele romane care pun în evidență lupta socială și explorarea îmbogățirii.
Potrivit lui Wallerstein (6) , economia capitalistă mondială este caracterizată de o diviziune internațională a muncii, care creează și menține inegalități între state. Acestea sunt împărțite în trei mari categorii: țările din centru, țările din semiperiferie și țările din periferie. Țările din centru sunt cele mai dezvoltate economic și tehnologic, având capacitatea de a impune reguli și politici economice favorabile propriilor interese. Acestea produc bunuri cu valoare adăugată ridicată și controlează fluxurile financiare globale. De-a lungul istoriei, țări precum Marea Britanie, Franța, Germania și, mai recent, Statele Unite s-au aflat în această poziție de dominanță. Țările din semiperiferie ocupă o poziție intermediară, combinând elemente ale economiilor avansate cu caracteristici ale economiilor dependente. Aceste state au un nivel moderat de dezvoltare industrială și tehnologică, având un grad mai mare de autonomie față de statele din centru, dar fără a se putea sustrage complet influenței acestora. Exemple relevante de semiperiferii includ Brazilia, China, Mexic și Turcia, state care joacă un rol de intermediere între centru și periferie. În contrast, țările din periferie sunt cele mai afectate de mecanismele exploatative ale capitalismului global. Acestea sunt dependente de exportul de materii prime și de forță de muncă ieftină către economiile centrale, având un nivel redus de industrializare și tehnologizare. De multe ori, economiile periferice sunt vulnerabile în fața fluctuațiilor pieței mondiale și a intervențiilor externe, menținându-se într-un ciclu de subdezvoltare și dependență economică. Regiunile din Africa subsahariană, America Latină și Asia de Sud-Est sunt exemple clasice de zone periferice în economia mondială capitalistă.
Sistemul mondial capitalist, așa cum este descris de Wallerstein, funcționează pe baza unor mecanisme economice și politice menite să mențină inegalitățile între state și să asigure acumularea continuă de capital în țările din centru. Unul dintre principiile fundamentale ale acestui sistem este acumularea constantă de capital, care reprezintă scopul principal al economiei capitaliste. Pentru a maximiza profiturile, statele și corporațiile caută să își extindă piețele, să reducă costurile de producție și să obțină acces la resurse ieftine. Acest proces este facilitat de globalizare și de dezvoltarea unor instituții financiare internaționale care sprijină interesele economiilor centrale. Un alt mecanism esențial este diviziunea internațională a muncii, prin care țările din centru se specializează în producerea de bunuri cu valoare adăugată mare, în timp ce țările din periferie sunt forțate să rămână dependente de exportul de materii prime și de forță de muncă ieftină. Această diviziune asigură menținerea controlului economic de către statele din centru și limitează posibilitățile de dezvoltare ale țărilor periferice. În plus, Wallerstein subliniază rolul hegemoniei politice și militare în menținerea ordinii economice globale. Puterile centrale folosesc mijloace diplomatice, economice și, uneori, intervenții militare pentru a se impune.
Cum ar arăta lumea văzută din perspectiva unui sat mic din Transilvania? Privind din unghiul ruralității, percepția asupra lumii contrazice adesea concepția tradițională despre capitalism, care este adesea înțeles ca un proces continuu și inevitabil de urbanizare și industrializare, în care sate tradiționale sunt lăsate în urmă în favoarea dezvoltării orașelor. În această viziune, orașele sunt văzute ca motoare ale modernității, fiind asociate cu comerțul, inovațiile tehnologice și schimburile rapide de informație. Orașul devine astfel simbolul progresului, al civilizației și al dezvoltării economice.
În contrast, viața în mediul rural, într-un sat din Transilvania, se bazează pe ritmuri mai lente, pe tradiții străvechi și pe o legătură profundă cu natura și pământul. Satul respinge adesea transformările rapide și agresive aduse de urbanizare, fiind un spațiu unde valorile comunității, solidaritatea și tradițiile rămân fundamentale. Astfel, satul devine un loc în care modernitatea este privită cu scepticism și chiar cu teamă, iar procesul de „de-tăranizare” – adică transformarea țăranului în urban – nu este privit ca o evoluție naturală, ci mai degrabă ca o pierdere a identității și a legăturii cu tradiția. În această viziune, progresul asociat cu orașele poate părea artificial sau incomplet, deoarece nu include aspecte fundamentale ale vieții rurale, precum legătura cu pământul, ritmurile naturii și coeziunea comunității mici.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Transilvania se afla sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, fiind parte integrantă a Regatului Ungariei, în urma compromisului austro-ungar din 1867. Această perioadă a fost una de mari transformări pentru regiune, marcând o intensificare a politicii de maghiarizare, un proces de modernizare economică, dar și adâncirea diviziunilor sociale și etnice. Transilvania, cu un peisaj rural predominant, a trecut printr-o schimbare considerabilă, în care conflictele politice și economice au avut un impact profund asupra structurilor sociale și identitare ale regiunii. După Ausgleich din 1867, Transilvania a fost integrată în Regatul Ungariei, pierzându-și autonomia pe care o avusese în perioada anterioră. Această schimbare politică a însemnat pentru românii transilvăneni o perioadă de marginalizare politică și culturală. Sub regimul dualist austro-ungar, autoritățile ungare au promovat o politică de maghiarizare agresivă, care viza impunerea limbii maghiare în instituțiile de stat, în educație și în viața cotidiană. În Creolizarea modernului Transilvania este văzută ,,drept o regiune multietnică, multilingvistică și multiconfesionala, condiție datorată poziției ei interimperiale.” (7)
În lucrarea Creolizarea modernului, Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă identifică patru modalități de integrare capitalistă: prima constă în comerțul pe o piață mondială, a doua constă în financializarea prin bancă care face legătura între țărănimea locală și sistemul internațional financiar, a treia metoda constă în birocrația de integrare, iar al patrulea mod constă în mobilitatea oamenilor. (8) În acest sens, considerăm oportună aplicarea acestei grile cantitative pentru a chestiona concret modul în care nuvela lui Slavici aderă într-un fel sau altul la integrarea capitalistă aferentă perioadei pe care o reprezintă. În continuare vom prezenta progresiv modalitățile de integrare în funcție de aplicabilitatea lor pe corpusul ales, primele modalități fiind și cele care au o justificare mai evidentă în cadrul nuvelei. Mobilitatea oamenilor se referă la mișcarea indivizilor atât din punct de vedere fizic, cât și din perspectiva schimbărilor sociale și economice. În Moara cu noroc de Ioan Slavici, această mobilitate este prezentată prin destinul lui Ghiță și al familiei sale, care trec de la un stil de viață tradițional, bazat pe muncă agricolă, la unul centrat pe activități comerciale și financiare riscante.
Din perspectiva teoriei sistemului-lume formulată de Immanuel Wallerstein, societatea descrisă în roman poate fi privită prin prisma relațiilor dintre centru, semiperiferie și periferie. Ghiță pornește dintr-un mediu rural, specific periferiei, unde economia este bazată pe auto-susținere și pe un set de valori morale tradiționale. (9) Decizia de a lua în arendă hanul Moara cu noroc reprezintă un pas spre semi-periferie, unde are posibilitatea de a intra într-un circuit economic mai complex, de tip capitalist. Această tranziție este marcată de dorința de ascensiune economică, dar și de compromisul moral pe care trebuie să-l facă prin asocierea cu Lică Sămădăul, un exponent al economiei paralele și al controlului violent al comerțului. O secvență precum ,,Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înainte sa și i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună un an, doi capul în primejdie.” (10) ilustrează, printr-o construcție narativă concentrată pe mecanismele psihologice ale protagonistului, procesul de interiorizare a ethosului capitalist, în detrimentul valorilor etico-morale tradiționale. Observăm o reconfigurare identitară a lui Ghiță, determinată de logica acumulării de capital, care devine un factor catalizator al acțiunilor sale. Din perspectivă economică, fragmentul relevă o mutație axiologică specifică tranziției către un sistem capitalist incipient. Sintagma „se gândea la câștigul pe care l-ar putea face” sugerează o raționalitate instrumentală, tipică agentului economic preocupat de maximizarea profitului și optimizarea resurselor. Viziunea sa asupra capitalului devine aproape obsesivă, fapt accentuat de imaginea hiperbolizantă – „vedea banii grămadă înaintea sa” –, care indică o proiecție anticipativă a succesului financiar. Această orientare spre acumulare pecuniară contravine principiilor economiei tradiționale, fundamentată pe reciprocitate și solidaritate comunitară. Totodată, expresia „i se împăienjeneau parcă ochii” semnalează un proces de alienare, în sens marxist, în care individul devine captiv al propriilor aspirații materiale, pierzând claritatea rațiunii morale. Determinismul economic pe care îl interiorizează Ghiță este atât de puternic, încât îl conduce la asumarea unui risc existențial major („ar fi fost gata să-și pună un an, doi capul în primejdie”), ceea ce evidențiază o logică de tip capitalist, în care rentabilitatea financiară justifică chiar și compromisul moral.
Mobilitatea fizică este vizibilă în faptul că Ghiță și familia sa părăsesc satul și se stabilesc la han, situat într-un loc izolat, dar strategic din punct de vedere comercial. Pe lângă acest aspect, deplasările frecvente ale lui Ghiță la oraș, unde încearcă să își legalizeze afacerile sau să stabilească relații cu autoritățile, reflectă încercarea de a se integra într-un sistem economic mai avansat, specific centrului. Însă, din perspectiva teoriei lui Wallerstein, semi-periferia este un spațiu instabil, în care cei care nu dețin suficientă putere economică sau politică riscă să fie absorbiți de corupție sau distruși de forțele dominante. Acest lucru se aplică și lui Ghiță, care nu poate controla influența lui Lică și sfârșește prin a fi distrus atât moral, cât și fizic. Mobilitatea socială și economică a lui Ghiță este, așadar, una iluzorie. Deși el încearcă să depășească statutul său inițial și să intre într-o zonă economică mai profitabilă, ajunge să fie prins într-un cerc vicios al corupției și violenței. Slavici, având o viziune moralistă, sancționează această încercare de îmbogățire rapidă, sugerând că încălcarea valorilor tradiționale duce inevitabil la decădere. Moartea lui Ghiță și distrugerea familiei sale arată eșecul unui individ de la periferie de a pătrunde într-un sistem economic avansat, fără a plăti un preț extrem de ridicat. Moara cu noroc reflectă ideea că mobilitatea, deși aparent posibilă, este limitată de structurile economice și sociale care determină cine poate reuși și cine este condamnat la eșec. Ghiță, în încercarea sa de ascensiune, devine victima unui sistem în care puterea este deja concentrată în mâinile unor actori mai influenți, precum Lică Sămădăul, ceea ce îl împiedică să își realizeze pe deplin aspirațiile. Mobilitatea nu este una pozitivă, deoarece moralistul Slavici o adâncește în moralitatea compromisă și în corupție, sancționând tentativele și reușitele de îmbogățire, valorile tradiționale fiind antitetice cu aspirațiile capitaliste ale lui Ghiță.
Financializarea presupune crearea unei legături între economiile locale și sistemul financiar internațional prin intermediul instituțiilor financiare. În Moara cu noroc, deși nu sunt menționate în mod direct bănci sau instituții financiare, există o legătură indirectă între micii comercianți din sat și sistemul financiar mai larg, din moment ce relațiile economice sunt influențate de nevoia de capital și de gestionarea resurselor financiare. Aceste resurse nu se obțin prin economii proprii, ci prin credite, datorii și relații economice care pot duce la integrarea în economii mai mari. De exemplu, pentru a-și dezvolta afacerea, Ghiță ar putea fi nevoit să apeleze la împrumuturi sau la alte forme de capitalizare, ceea ce îl leagă de sistemul financiar local sau chiar mai larg. În această manieră, personajele din sat se află în interacțiune cu fluxuri financiare care depășesc granițele propriei comunități, iar traiectoriile lor economice sunt influențate de instituțiile financiare care reglează echilibrul între economiile locale și sistemul financiar global.
Comerțul pe o piață mondială implică racordul economiilor locale la rețele economice globale. În contextul nuvelei Moara cu noroc, comerțul pe o piață mondială se reflectă în activitățile economice ale personajelor implicate în tranzacții care au legături indirecte cu piețele externe. Deși acțiunea se petrece într-un sat din Transilvania, influențele pieței mondiale sunt prezente prin modul în care personajele, în special Ghiță, încearcă să profite de pe urma schimbărilor economice și comerciale. În mod direct, Ghiță, prin administrarea hanului, se află într-o relație indirectă cu comerțul și schimburile care sunt de ordin național sau chiar internațional. Hanul reprezenta un loc de tranzacții, de tranzacționare a produselor și bunurilor între diverse părți, chiar și într-un cadru mai restrâns. Așa cum vede Wallerstein sistemul capitalist, scopul principal al oricărui stat este obținerea de profit maxim cu costuri minime. În acest context, Ghiță este un exemplu relevant prin faptul că printre activitățile sale există și colectarea de resurse ieftine pe care să le pună la dispoziția clienților, iar profitul și numărul oamenilor care vin la cârciumă să crească exponențial. Fragmentul „Nu trecuse nici jumătate de an de zile de când se afla la Moara cu noroc, și trebile îi mergeau din ce în ce mai bine: avea porci la îngrășare, două vaci cu lapte, căruță pe răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă, nu prea mulți, dară destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-înșii.”(11) evidențiază procesul de capitalizare progresivă, specific unui sistem economic de tip capitalist, în care agentul economic urmărește maximizarea profitului prin optimizarea resurselor și reinvestirea capitalului în active generatoare de venit. Evoluția economică a lui Ghiță demonstrează capacitatea sa de a gestiona eficient fluxurile financiare și de a integra principiile economiei de piață. Hanul, dintr-un simplu punct de tranzit, devine un nod comercial strategic, unde oferta de bunuri și servicii este ajustată în funcție de cererea existentă. Referirea la „porcii la îngrășare” sugerează o strategie economică bazată pe achiziția de resurse la un cost minim și valorificarea acestora la un preț superior, după un proces de creștere a valorii adăugate. Prezența „vitelor cu lapte” și a „cailor buni” indică o diversificare a portofoliului economic, ceea ce contribuie la stabilitatea financiară și la sporirea capitalului circulant. Totodată, implicarea în afaceri ilegale, cum ar fi traficul de bunuri sau fapte de corupție, poate fi considerată o formă de integrare pe piețele negre care sunt legate de economiile externe. Astfel, deși nu vedem direct schimburi comerciale cu alte țări, prin intermediul activităților de la han și al relațiilor cu Lică, Ghiță devine indirect parte a unui sistem economic mai larg, în care tranzacțiile economice depășesc granițele locale.
Birocrația de integrare se referă la instituțiile și reglementările care ajută la coordonarea și integrarea diferitelor economii și societăți în structuri mai mari, fie ele naționale sau internaționale. Aceste structuri sunt formate din autorități, legi și reglementări care guvernează activitățile economice și sociale. În Moara cu noroc, birocrația apare într-un mod indirect prin intermediul personajelor care reprezintă autoritatea în sat și care impun reguli care reglementează viața socială și economică. De exemplu, Lică Sămădăul, prin influența sa asupra satului și prin relațiile cu autoritățile locale, poate fi văzut ca un agent al birocrației neoficiale care controlează fluxurile economice și sociale ale satului. Acesta nu doar că impune un tip de ordine în afaceri, dar manipulează și reglementările locale pentru a-și asigura propriile interese. Asemenea unui birocrat dintr-un sistem centralizat, Lică este capabil să dirijeze destinele unor oameni precum Ghiță, iar modul în care autoritatea se manifestă în sat reflectă acea integrare în structuri mai mari, chiar și într-un context mai puțin formal.
În acest cadru teoretic, Ghiță nu este doar un personaj prins într-un conflict moral și social, ci un simbol al încercării de integrare a unei regiuni periferice în economia capitalistă globală. Nuvela ilustrează modul în care modernitatea economică nu este adoptată pasiv, ci reinterpretată și adaptată la realitățile locale, reflectând o formă de creolizare a capitalismului în Transilvania secolului XIX. Ghiță, prin ambiția sa economică și dorința de a depăși statutul tradițional, exemplifică tensiunile dintre structurile sociale existente și noile dinamici economice impuse de globalizare. Integrarea regiunilor periferice în capitalism nu este un proces liniar, ci unul marcat de contradicții, adaptări și compromisuri, așa cum se vede și în acțiunile personajului principal. În această lumină, Moara cu noroc devine nu doar o poveste despre destin individual, ci și despre transformările sociale și economice ale unei regiuni aflate la intersecția unor influențe globale. Deși aspirațiile sale economice sunt similare cu cele ale indivizilor din economiile centrale, poziția sa în semi-periferie îl împiedică să atingă succesul dorit, demonstrând astfel limitările impuse de ordinea economică globală. În acest sens, Moara cu noroc nu este doar o nuvelă realistă despre ambiție și moralitate, ci și o ilustrare literară a mecanismelor capitalismului global descrise de Wallerstein.
Note
(1) Interpretarea de tip moralist poate continua să reprezinte o grilă hermeneutică relevantă pentru evidențierea particularităților mentalitare ale epocii, însă nu ar trebui să constituie un cadru analitic exclusiv.
(2) Immanuel Wallerstein, The Capitalist World-Economy, Cambridge, Cambridge University Press, 1979.
(3) Anca Pârvulescu, Manuela Boatcă, Creolizarea modernului: Transilvania la răscrucea imperiilor, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2024.
(4) Ibidem, pp. X-XV.
(5) Ibidem, pp. 30-34.
(6) Aici fac referire la toate ideile expuse de Wallerstein în cartea The Capitalist World-Economy. Cambridge: Cambridge University Press, 1979.
(7) Ibidem, p. II.
(8) Ibidem, pp. 30-34.
(9)Cîmpian, Bianca, Slavici – moralistul literaturii române, Editura Emma Books, Sebeș, 2021
Ipostază surprinsă și în această lucrare ceva mai contemporană.
(10) Ioan Slavici, Moara cu noroc, Editura ,,Litera Internațional”, București, 2001, p. 154.
(11) Ibidem, pp. 170 – 171.
Bibliografie
Casanova, Pascale, Republica Mondială a Literelor. Traducere de Cristina Bîzu, Editura ART, București, 2016.
Cîmpian, Bianca, Slavici – moralistul literaturii române, Editura Emma Books, Sebeș, 2021
Damrosch, David, What Is World Literature, Princeton University Press, Princeton, 2018.
Danciu, I. Maxim, Ioan Slavici în perspectiva criticii actuale, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2006.
Pamfil, Alina; Tămăian, Ioana, Studiul limbii și literaturii române în secolul XX. Paradigme didactice, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2005.
Pârvulescu, Anca, Boatcă Manuela, Creolizarea modernului: Transilvania la răscrucea imperiilor, Editura Universității ,,Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2024.
Slavici, Ioan, Moara cu noroc, Editura Litera Internațional, București, 2001.
Wallerstein, Immanuel, The Capitalist World-Economy. Cambridge: Cambridge University Press, 1979.
Wallerstein, Immanuel, World-systems analysis. Yale University, 2004.
*
Oana Cicur
Canon și posteritate. Înșir-te mărgărite față cu istoria
Că deja în 1928 Victor Eftimiu devenise un nume de referință în câmpul literar românesc o dovedește Manifestul lui Sașa Pană din „unu”, satirizarea sa împreună cu a unui contemporan, sub forma unui cuvânt-valiză – „eftimihalachisme” – ilustrând, implicit, valoarea consacrată, instituționalizată, a scriitorilor ridiculizați de avangardistul iconoclast (1). Este interesant însă modul în care s-a produs ascensiunea spre centrul canonic al Literelor românești a acestui scriitor de origine albaneză. Dacă în timpul vieții, Eftimiu, născut pe 24 ianuarie 1889, la Boboștița, în Peninsula Balcanică, a căutat să se afirme ca cetățean român, așa cum se va vedea, în posteritate, minoritatea albaneză îi va sublinia originea etnică într-o monografie (2) care se apropie mai mult de un panegiric decât de un text științific, în care, vom numi un truism, perspectiva critică este indispensabilă. În sine, gestul Uniunii culturale a albanezilor din România, sub egida căreia se publică studiul semnat de Constantin Mohanu, trădează o nevoie de compensare, de readucere în prim-plan, într-o manieră apologetică, a unui autor uitat. Căci, „scriitor cu priză la public, dar repede perimat postum” (3), Victor Eftimiu s-ar putea integra în ceea ce David Damrosch a denumit „shadow canon” (4). Înscris astăzi în versantul minor al literaturii, alunecat într-un con de umbră, scriitorul român de origine albaneză nu mai este cunoscut de generațiile tinere, care, spre deosebire de cei mai înaintați în vârstă, nu au mai studiat în școală opere aparținându-i lui Eftimiu.
Pornind de la aceste premise, în scurta reflecție de față ne propunem să trasăm parcursul către centrul canonic românesc al lui Victor Eftimiu, o ascensiune care, anticipând, putem spune, conține mize care depășesc sfera literarului. Ne interesează debutul dramatic al autorului, realizat în 1911, pe scena Teatrului Național, cu poemul feeric în versuri Înșir-te, mărgărite, piesă care va fi rejucată în mai multe stagiuni din perioadă interbelică, atât de des, încât, retrospectiv, a fost considerat „cel mai jucat titlu” (5) din istoria instituției de cultură bucureștene. Aceasta era, cel puțin, legitimarea directorului Ion Caramitru când a redeschis Sala Mare a Naționalului, în 2015, cu piesa feerică, în regia lui Dan Puric. Această „irumpere” din prezentul apropiat a „canonului din umbră” în lumea teatrului poate relativiza desuetudinea poemului feeric, stabilită de critica literară. Ce filologii însă nu au comentat sunt metamorfozele pe care le suferă piesa de teatru, de la prima publicare în 1911, ca „poem feeric în două părți” și până la ediția „definitivă”, fiindcă este ultima antumă, din 1969, cu Înșir-te, mărgărite în cinci acte. Dincolo de amplificarea materiei dramatice, piesa de teatru poate fi privită ca o hârtie de turnesol pentru schimbările politico-ideologice din societatea și lumea culturală românească. În acest sens, vom aduce în prim-plan felul cum „supraviețuiește” opera „sub vremi”, rațiunile din spatele modificărilor operate de Victor Eftimiu ținând, cel mai probabil, tot de menținerea unei poziții privilegiate în lumea literelor. Pornind de la această observație, care scoate în evidență, implicit, un posibil oportunism al scriitorului, ne putem întreba dacă aceasta nu este una dintre cauzele obnubilării memoriei lui Victor Eftimiu în conștiința colectivă. Astfel, ar fi posibilă următoarea interogație: și-a sabotat autorul dramatic perpetuarea canonică din posteritate prin nevoia de a-și asigura succesul imediat, conjunctural?
Una dintre strategiile de legitimare a scriitorului într-un câmp cultural străin, altul decât cel în care s-a născut, a fost pastișarea „poeților naționali” români. Căci, așa cum remarcam într-un alt loc (6), numele feeriei cu care debutează scriitorul pe scena teatrului, în condițiile în care publicase până atunci poezie în reviste literare precum „Luceafărul”, amintește mai întâi de poemul omonim al lui Vasile Alecsandri, așa cum și specia dramatică a fost introdusă în literatura română, pentru prima dată, de același „rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice”. De altfel, adăugăm acum, Victor Eftimiu își mărturisește într-o scriere memorialistică această primă înrâurire literară. Rememorând cum, copil fiind, și-a convins tatăl să-l ducă la teatru, unde se juca Alecsandri, autorul aflat la maturitate se întreabă: „Oare nu această reprezentație cu Sânziana și Pepelea a fost sămânța din care a răsărit, mai târziu, Înșir´te Mărgărite (…)?” (7). Dacă autorul pașoptist era referința canonică, „instituția” consfințită a literelor românești, în anii când își redacta Eftimiu poemul dramatic, poziția noului (și actualului) poet național era în curs de consacrare. Căci ceea ce critica literară a numit „eminescianism” (8) a fost un curent influent la începutul secolului al XX-lea (și ulterior) atât în rândul scriitorilor tradiționaliști, cât și al simboliștilor (9). De altminteri, feeria se construiește pe dramatizarea liricului, unul dintre autorii emblematici care s-au impus prin scenariile mizând pe miraculos fiind belgianul Maurice Maeterlinck, numărat printre cei mai de seamă reprezentanți al simbolismului în dramaturgie. Revenind la „cazul” Victor Eftimiu, în contextul în care, din anul 1902, Academia Română intrase în posesia manuscriselor lui Mihai Eminescu, scriitorul albanez este la curent cu publicarea „ineditelor” din laboratorul de creație eminescian. Drept dovadă, două dintre hipotextele, în sens genettian, care stau la baza pastișei sale reprezentate în 1911 au fost editate pentru prima dată în 1902 (Fata în grădina de aur (10), publicată în ediția Chendi, Opere complete I. Literatura populară), respectiv în 1906 (Bogdan-Dragoș (11), ediție deschisă de cuvântul-înainte al lui Iuliu Dragomirescu). Cu alte cuvinte, ceea ce am încercat să evidențiem anterior este că Victor Eftimiu caută să se legitimeze în canonul literar prin pastișarea „hipercanonului” într-un gen prin definiție social, așa cum este cel dramatic. Succesul său de public se fundamentează (și) pe intuiția sa de a ieși la rampă scriind în maniera unor „părinți fondatori” ai canonului național românesc. Marginalitatea sa etnică nu se afirmă ca subsistem în o „literatură (națională) din Lumea a Doua” (12), ci scriitorul avansează către semi-periferia țărilor române, adică spre centru, raportat la originea sa minoritară. În acest sens, cu prilejul unei vizite din 1971 în țara de baștină, Eftimiu, ovaționat ca scriitor albanez, ar fi replicat: „Nu mă consider un scriitor albanez, ci unul român” (13), Începând cu vârsta de cinci ani, România devine nu doar spațiul formării sale, ci și spațiul consacrării ca scriitor.
În canonul școlar, seriile de manuale din 1929 și 1933 îl menționează pe Victor Eftimiu printre numele de referință pentru mișcarea dramatică românească din interbelic (14), observație care va fi reiterată, ulterior, și de istoricii români de teatru. Parte din operă – foarte extinsă ca proporții, privită în ansamblu – îi supraviețuiește și într-o altă paradigmă didactică, delimitată de Alina Pamfil și Ioana Tămăian între 1947-1996. De pildă, Eftimiu este reprezentat cu actul II din poemul Înșir-te mărgărite în volumul I al Culegerii de texte literare. Manual pentru clasa a X-a, din 1957 (15). Astfel, se pune întrebarea cum supraviețuiește în (și după) anii dogmatici ai realismului socialist o mostră din canonul interbelic? Iar răspunsul este destul de previzibil: autorul dramatic rescrie piesa spre a o pune în acord cu imperativele ideologice ale vremii. Chiar dacă au fost operate modificări în text în toate edițiile succesive (antume, desigur) ale poemului feeric (1919, 1922, [1936], [1937], [1948], 1956, 1962, 1966, 1968, 1969, 1974), după publicarea primă, în foileton, în patru numere succesive din 1911 ale „Luceafărului”, ediția din 1956 schimbă concepția de ansamblu a piesei, transformând, cel puțin pe alocuri, textul într-un instrument de propagandă. Se remarcă, mai întâi, o cenzurare a valorilor neconforme (replica „Vom purta-o cu credință și cu dragoste de lege” (16) devine „Vom purta-o cu mândrie după datină și lege” (17)) și, mai apoi, orientarea marxistă a textului, cu potențialitatea sa revoluționară specifică – sugestive, în acest sens, fiind versurile „Zmeul Zmeilor trăiește. Îl port eu în piept, colea,/ Oropsiții toți ai lumii pentru cari se zvârcolea,/ Se vor ridica mulțime care crește, se răzbună,/ Și-i îndeplinește visul” sau „Cu încredere în viață să pășiți și prin iubire/ S-alinați dureri, s-aduceți oamenilor dezrobire” (18).
Mai mult decât atât, dramaturgul retrasează portretul eroului care, în primele ediții, acționa anti-eroic. Din acest motiv, în finalul piesei, Ileana, trăind cu amintirea Zmeului Zmeilor, de care s-a îndrăgostit, acum însă omorât de adversarul său, urma să-l refuze pe Făt-Frumos, de unde și tentativa feciorului de crai de a-și ucide aleasa care l-a înjosit. Se observă, iată, originalitatea scenariului dramatic în raport cu tiparul folcloric al basmului, reprezentanții tipici ai binelui și ai răului fiind inversați. În ediția din 1956 însă, Făt-Frumos își redobândește statutul eroic, calitatea de personaj pozitiv, iar blestemul proferat inițial către iubită („Piei, năpârcă blestemată! Piei din calea mea, să piei!” (19)) i se adresează, în varianta nouă, vrăjitoarei, mamei zmeului. Schimbarea radicală de atitudine a personajului masculin este prefigurată în acest exemplu, în care protagonistul infatuat, nepoliticos
„Da´ ce-mi pasă dacă plânge Doamna voastră, da ce-mi pasă
Dacă inimile voastre despărțirea le apasă
Să s´arate Împăratul. Vreau să´l văd, să´l agrăesc!
Făt-Frumos îmi zice lumea… și-s de neam împărătesc!” (20)
devine o persoană empatică, dar convențională la nivelul tipologiei caracterologice:
„Oameni buni, de jalea voastră mărturie pun că-mi pasă,
Dar și eu am o durere care sufletu-mi apasă.
Aș dori măriei sale supărarea să-mi vestesc.
Rogu-te mergi și vestește un drumeț împărătesc.” (21).
În acest fel este remodelat poemul feeric când autorul său se confruntă cu provocările istoriei. Ne-am referit la Înșir-te, mărgărite, debutul dramatic care l-a consacrat pe Victor Eftimiu în lumea teatrului și a literaturii, spre a ilustra felul cum, cel puțin în parte, canonul estetic se reconstruiește în funcție de context, „acționând ca instituție a autorității” (22), de unde și riscul perisabilității sale. Autorul a experimentat însă toate genurile, fiind de o prolificitate neobișnuită (ar fi semnat în jur de 140 volume (23) în cei 83 de ani de viață). „Mania” scrisului ar putea ascunde, printre altele, un complex de inferioritate al celui ce se simțea încă, deși septuagenar, un „copil adoptat” (24) în sânul culturii române. Dosarul său de Securitate reține „o obsesie a recordurilor cantitative”, scriitorul aproximându-și activitatea literară în raport cu același reprezentant al hipercanonului: „Prin martie 1960, se compara cu Eminescu, zicând că autorul Scrisorii a III-a folosise în tot ce a scris circa 3000 de cuvinte, în timp ce el utilizase 13000.” (25).
Să fie gestul acesta comparativ și fecunditatea scriitoricească, adesea prolixă, ale lui Victor Eftimiu expresia conștiinței marginalității, a unei (ipotetic) inevitabile poziții periferice în canonul literar românesc? Să-și fi ratat scriitorul perpetuarea numelui în posteritate pentru că s-a așezat singur, strategic, spre obținerea succesului în epocă, în umbra numelor mari din literatura pe care o privea ca „centru” cultural dorit? Seria interogațiilor ar putea continua, însă, până la o radiografiere completă a întregii creații a lui Victor Eftimiu răspunsurile rămân provizorii. Cert este că prestigiul autorului român de origine albaneză s-a estompat constant în ultimele decenii, până la a deveni un reprezentant al „canonului din umbră”. Rămâne de văzut dacă reprezentarea scenică (destul de) recentă poate revitaliza, în memoria cititorilor români, figura acestui scriitor care s-ar fi autodefinit ca „rob al succesului”.
Note
(1) Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, volumul III, București, Editura Minerva, 1986, pp. 29-30.
(2) Constantin Mohanu, Victor Eftimiu. Monografie, cuvânt înainte de Gelcu Maksutovici, București, Editura Ararat, 1999.
(3) Cornel Robu, Eftimiu Victor, în Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, D-L, București, Editura Fundației culturale române, 1998, p. 202.
(4) David Damrosch, World Literature in Postcanonical, Hypercanonical Age, în Haun Saussy (ed.), Comparative Literature in the Age of Globalization, Baltimore, The Johns Hopkins University Press, 2006, p. 45.
(5) Digi24, „Înşir-te Mărgărite!”, spectacolul care redeschide Sala Mare a Teatrului Național din București, 2015, https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/insirte-margarite-spectacolul-care-redeschide-sala-mare-a-teatrului-national-din bucuresti-380782 [consultat pe 13.04.2024].
(6) Oana Cicur, „Mai cântă Eminescu-n noi”. Un epigon eminescian în dramaturgia românească a începutului de secol XX: Victor Eftimiu, în „Analele Universității de Vest din Timișoara. Seria Științe Filologice”, nr. 62/2024, pp 45-57, DOI: 10.35923/AUTFil.62.04.
(7) Victor Eftimiu, Spovedanii, București, Editura „Publicom”, s.a., p. 27.
(8) Mircea Anghelescu, Eminescu și eminescianismul în „România literară”, nr. 40/2020, https://romanialiterara.com/2020/10/eminescu-si-eminescianismul/ [consultat pe 02.02.2025].
(9) cf. N. Davidescu, Estetica poeziei simboliste, în „Viața românească”, nr. XVIII, 1926, pp. 44, 57.
(10) v. Oana Cicur, Art. cit.
(11) Al. Ciorănescu, Teatrul românesc în versuri și isvoarele lui, București, Casa Școalelor, 1943, p. 208.
(12) Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2013, p. 89.
(13) Chiril Economu, Vechiul Teatru Național și slujitorii săi în amintirile unui actor de origine albaneză, text îngrijit de Antoaneta Tihi Christescu, prefață de Cristia Maksutovici, București, Ararat S.L.R., 1999, pp. 108-109 apud Cristian Preda, Robul succesului. Viața politică a lui Victor Eftimiu sub șase constituții, București, Humanitas, 2022, p. 45.
(14) Alina-Maria Pamfil, Ioana Tămăian, Studiul limbii și literaturii române în secolul XX. Paradigme didactice, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2005, pp. 164-168.
(15) Dan Hăulică, I.D. Bălan, Culegere de texte literare. Manual pentru clasa a X-a, volumul I, București, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1957, pp. 319-336.
(16) Victor Eftimiu, Legendele românești. Înșir’te mărgărite. Cocoșul negru. Meșterul Manole”, București, Editura „Remus Cioflec, [1948], p. 16.
(17) Idem, Teatru, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, p. 23.
(18) Ibidem, pp. 116, 127.
(19) Idem, Legendele românești. Înșir’te mărgărite. Cocoșul negru. Meșterul Manole, ed. cit., p. 127.
(20) Ibidem, p. 32.
(21) Idem, Teatru, ed. cit., p. 36.
(22) Ioana Pavel, Canonul (im)perfecțiunilor. Excurs comparatist, cuvânt-înainte de Ruxandra Cesereanu, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2024, p. 102.
(23) Cornel Robu, Op. cit.
(24) Victor Eftimiu, Răspunsul acad. Victor Eftimiu, în „Analele Academiei Republicii Populare Române”, vol. XIV, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964, p. 473.
(25) Cristian Preda, Op. cit., p. 78.
Bibliografie
Anghelescu, Mircea, Eminescu și eminescianismul în „România literară”, nr. 40/2020, https://romanialiterara.com/2020/10/eminescu-si-eminescianismul/ [consultat pe 02.02.2025].
Cicur, Oana, „Mai cântă Eminescu-n noi”. Un epigon eminescian în dramaturgia românească a începutului de secol XX: Victor Eftimiu, în „Analele Universității de Vest din Timișoara. Seria Științe Filologice”, nr. 62/2024, pp 45-57, DOI: 10.35923/AUTFil.62.04.
Ciorănescu, Al., Teatrul românesc în versuri și isvoarele lui, București, Casa Școalelor, 1943.
Damrosch, David, World Literature in Postcanonical, Hypercanonical Age, în Haun Saussy (ed.), Comparative Literature in the Age of Globalization, Baltimore, The Johns Hopkins University Press, 2006, pp. 43-53.
Davidescu, N., Estetica poeziei simboliste, în „Viața românească”, nr. XVIII, 1926, pp. 38-58.
Digi24, „Înşir-te Mărgărite!”, spectacolul care redeschide Sala Mare a Teatrului Național din București, 2015, https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/insirte-margarite-spectacolul-care-redeschide-sala-mare-a-teatrului-national-din bucuresti-380782 [consultat pe 13.04.2024].
Eftimiu, Victor, Legendele românești. Înșir’te mărgărite. Cocoșul negru. Meșterul Manole, București, Editura „Remus Cioflec”, [1948].
Eftimiu, Victor, Teatru, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956.
Eftimiu, Victor, Răspunsul acad. Victor Eftimiu, în „Analele Academiei Republicii Populare Române”, vol. XIV, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964, p. 469-474.
Eftimiu, Victor, Spovedanii, București, Editura „Publicom”, s.a.
Hăulică, Dan, Bălan, I.D., Culegere de texte literare. Manual pentru clasa a X-a, volumul I, București, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1957.
Mohanu, Constantin, Victor Eftimiu. Monografie, cuvânt înainte de Gelcu Maksutovici, București, Editura Ararat, 1999.
Pamfil, Alina-Maria, Tămăian, Ioana, Studiul limbii și literaturii române în secolul XX. Paradigme didactice, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2005.
Preda, Cristian, Robul succesului. Viața politică a lui Victor Eftimiu sub șase constituții, București, Humanitas, 2022.
Robu, Cornel, Eftimiu Victor, în Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, D-L, București, Editura Fundației culturale române, 1998, pp. 202-206.
Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românești, volumul III, București, Editura Minerva, 1986.
Terian, Andrei, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2013.
*
Miruna Carp
Cum îl mai citim astăzi pe T. Maiorescu
În 1940, an ce a marcat cel mai mare dezastru din istoria României moderne, E. Lovinescu îi dedică mentorului junimist un studiu monografic de mare amploare, de aproape 700 de pagini, intitulat simplu: T. Maiorescu. Exponentul direcției moderne în critica literară românească se afla pe atunci în focul bătăliei pentru impunerea unor valori indiscutabile, de la T. Arghezi și Ion Barbu, pînă la cei mai tineri scriitori pe care îi aprecia, și chiar pînă la Liviu Rebreanu (1), întrucît o serie de curente subterane întrețineau o atmosferă de contestație și răzbăteau cu violență la suprafața vieții publice. Asta a dus la o stare de confuzie și agitație pe care numai sectorul politic o mai cunoscuse în momente intense de criză. În această perioadă tulbure, în care problemele și tensiunile literare ajunseseră să fie „politizate” în modul cel mai acut și mai nefast, E. Lovinescu face un pas în spate, efectuînd un soi de întoarcere spre trecut, căutînd în istorie un aliat în toată această luptă pentru reglementarea valorilor literare și în încercarea de a sprijini o literatură pe baze estetice. Acest aliat și l-a găsit, firește, în Titu Maiorescu, fostul său maestru (2), și în toate acțiunile de promovare a adevărului în știință și a esteticului în artăale Junimii. Revenirea în atenția publică a lui Maiorescu este surprinzătoare din două motive: anume că fusese inițiată de către un critic ce se consacrase ca „modernist”, dar și că accentul fusese pus nu pe revoluția estetică și culturală pe care el și discipolii săi o declanșaseră, ci pe necesitatea de a contracara confuzia și dezinteresul ce-i animaseră pe partizanii săi în înverșunata înfruntare a ideologiilor.
Iată deci la confluența căror interese apare această monografie dedicată lui Maiorescu, un subiect tratat prin excelență politic de către discipolul său. Modernismul lui Lovinescu își află o cu totul altă direcție în raportarea la Maiorescu. Coordonatorul „Sburătorului” nu face numai expozeuri asupra trecutului și elaborează istorii, ci totodată întreprinde analize amănunțite asupra capitalului cultural românesc, la care Maiorescu a avut o contribuție majoră. Biografia politică a lui Maiorescu – una dintre dimensiunile personalității sale plurivalente –, și implicit această monografie, ne furnizează instrumente eficiente în tot acest proces de formulare a unui răspuns la întrebarea „Cum îi mai citim astăzi pe scriitorii români clasici?” și eventual care ar fi utilitatea acestui răspuns.
În cadrul uneia dintre ședințele Junimii, cînd gruparea abia ce se înfiripase ca societate și fusese botezată, Vasile Pogor – pentru a împlini ritualul – rostește de trei ori: „— S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?”, răspunzîndu-i-se în cor: „— S-a lepădat!” (3). Acest detaliu trădează strategia concepută de către mentorul junimist prin care a provocat detenta colosalului proces al edificării culturale și al modernizării statului român pe baze naționale. El a știut cît de valoroasă este stabilirea și răspîndirea unui model, a unei soluții care să fie diseminate în societate prin diverse mijloace – de pildă, societatea Junimea a avut trei forme principale de manifestare publică, anume „prelecțiunile populare”, „tipografia”/ editura și revista „Convorbiri literare”. Însă nu numai prin eforturi în plan cultural a acționat Maiorescu, ci a militat pentru toate aceste schimbări și dintr-o poziție de autoritate politică. Vizează permanent în lunga sa carieră parlamentară de 45 de ani reformarea învățămîntului. În aprilie 1870, a conceput proiectul „Reforma învățămîntului și gînduri despre administrație”, în 23 de puncte, dintre care 11 prevedeau desființarea unor instituții sau structuri școlare (4). Încă din acest proiect se conturează doctrina sa politică, întemeiată pe teza despre justa măsură între scopuri și mijloace într-o țară aflată în etapa de modernizare, a cărei evoluții nu este posibilă fără stabilirea priorităților. Primul său discurs parlamentar în calitate de deputat din partea conservatorilor, la 27 iunie 1871 (5) a trezit un mare ecou prin vehemența cu care a susținut ca bugetul să includă fonduri mai mari pentru învățămîntul din sate și să diminueze fondurile pentru învățămîntul universitar. Astăzi, această echitate poate fi receptată în sensul negativ al comiterii unei nedreptățiri. În acest discurs al său se reunesc mai multe direcții programatice care explică modul în care gîndea politicul. Maiorescu și-a exprimat nu o dată liberalismul, permanent argumentat în opoziție cu democratismul radical, adică partidul liberal. Filosoful reflecta și printr-o asemenea precizare asupra tranziției în care se afla la acel moment statul român, perioadă în care delimitările din punct de vedere doctrinar erau fluide. Toate aceste manifestări publice au fost moduri în care a fost popularizată și revitalizată ideea de cultură autentică, proces pe care Maiorescu îl privea ca fiind unul cu o evoluție asemenea unui organism viu – gradată, firească, într-un ritm propriu. Gîndirea lui Maiorescu despre societate se materializează de fapt în trei mari direcții: teoria societății organice, teoria construcției culturale și teoria acțiunii sociale în procesul de modernizare. A conștientizat necesitatea consolidării unei politici a progresului național, combătîndu-și adversarii pornind de la organicismul gîndirii sale, se considera burghez liberal, iar modernizarea țării însemna triumful burgheziei, industrializarea, raționalizarea relațiilor sociale – la Titu Maiorescu întîlnim un amestec de modernism și modernitate, așa cum nota Lovinescu: rafinament estetic, interes pentru valori, elitism, atitudine pragmatică, raționalitate, luciditate, grija permanentă față de modul cum trebuie chivernisit banul public. Conturează un model de gîndire și acțiune al omului modern, al burghezului român, iar din acest motiv considerăm discursurile sale și ca un „îndreptar” pentru politicienii români – ceea ce ne aduce cu un pas mai aproape în demersul înfiripării unui răspuns la întrebarea inițială: „Cum îl mai citim astăzi pe T. Maiorescu?”. Este, oare, nevoie să-l recitim din scoarță în scoarță pentru a înțelege mai bine și semnala excesele comise în realitățile în care trăim, sau este eficientă, suficientă simpla consultare a modelului său critic și cultural? Iar această dilemă considerăm că este a fiecăruia dintre noi, ajungînd la concluzia preliminară că nu poate fi instaurată o linie categorică în alegerea unui răspuns.
Multiplicarea actelor de modernizare integrală a tuturor sectoarelor vieții sociale implica modificarea profundă a mentalității și conduitei sociale a tuturor categoriilor sociale. Observăm la Maiorescu și Eminescu o activitate jurnalistică neistovită – faptele de diseminare a ideilor prin intermediul presei erau instrumentul prin care își asigurau formarea cu prioritate a unor cadre pentru aceste instituții care lipseau statului român. Avem de a face cu o situație atipică: statul național este promotorul evoluției moderne și nu un efect al transformărilor din societate. Agenții sociali ai dezvoltării sînt exteriori proceselor sociale și economice înrudite a fi temelia oricărui progres. Societatea românească de după Unirea din 1859 cerea oameni care să gîndească și să acționeze în spiritul noii paradigme de dezvoltare, așadar, o nouă elită care să impună și să controleze puterea în noul stat românesc, să dea coerență și sens ansamblului societății românești. Și nici unul dintre oamenii timpului nu a realizat această postură de „om universal” așa cum a făcut-o Maiorescu.
Studiul din 1868, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, care este resursa primară de la care se revendică analiza noastră, rezumă temele esențiale ale criticii culturale maioresciene, temele acțiunii junimiste întreprinse la finalul secolului al XIX-lea și de mai tîrziu nu numai în domeniul limbii, literaturii, culturii, ci și al politicii românești (6). Maiorescu nu îi impută tînărului stat român metehnele de care suferea și nu critică eforturile pionierilor de a fi contribuit la sincronizarea culturii românești cu cea a Occidentului prin simpla imitație a formelor moderne (7). El propunea ca remediu pentru această direcție nu tocmai propice dezvoltării unei culturi autentice lipsa de indulgență față de mediocritate – încurajarea „blîndă” a mediocrităților, după cum notează cu subtilitate caustică – și echiparea formelor moderne cu un fond de intelectuali abili, respingînd cu vehemență ideea de a trăi într-o cultură falsă – căci fără cultură, spune Maiorescu, mai poate supraviețui un popor, întrucît încă nu și-a pierdut nădejdea că în momentul firesc al dezvoltării sale aceasta se va produce, însă cu o cultură falsă nu mai poate supraviețui, deoarece în lupta între civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă se nimicește națiunea, dar niciodată adevărul (8). Adică propune instaurarea acestui echilibru între instituție, om și valoare, echilibru care s-ar traduce ca un „reglaj fin” – concept teoretizat de către Horia-Roman Patapievici într-o conferință în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului „Despre lumea în care trăim”, pe tema „Sinuciderea Europei?”, explicitîndu-i utilitatea astfel: reglajul fin este un „instrument de clarificare”, care ne ajută să obținem o claritate intelectuală, morală asupra momentului în care ne găsim (9). Aceste reglaje înseamnă propriu-zis mai multe mecanisme/ contradicții între individ și colectivitate. Ele sînt opuse, în sensul că se poate opta fie pentru individ, fie pentru stat. Iar ceea ce face modernitatea este să le păstreze pe amîndouă într-un raport pe care îl suspendă, face un soi de reglaj fin și ceea ce obține nu mai este nici individ, nici stat, ci un aranjament între individ și stat numit fie rule of law/ domnia legii/ separarea puterilor în stat, fie Recht Stadt/ stat de drept/ drepturile omului, în scopul menținerii unei armonii, unei echidistanțe între anarhie și totalitarism. Și aceste idei moderne se regăsesc și în gîndirea maioresciană, idei la care trebuie să facem apel noi ca indivizi și ca societate atît în momente de reflecție, cît și în momente de criză. Mentorul junimist a oferit prin teoria formelor fără fond un model explicativ al evoluţiei proceselor de civilizaţie într-un context naţional, în condiţiile ofensivei civilizatoare a altor state. El face deosebirea dintre civilizaţia ofensivă, adică cea occidentală, şi civilizaţia organică, acea civilizaţie crescută din condiţiile şi tradiţiile proprii. Este esenţială această deosebire atunci cînd abordăm teoriile maioresciene. Ele subliniau principiul calităţii civilizaţiei edificate în România. Nu orice civilizaţie se putea construi de către români, ci una care să fie compatibilă cu spiritul european (10). Însă ca modalitate de construcţie cerea efort propriu de gîndire şi acţiune, pregătire şi cultură. Dimensiunea fundamentală a demersului maiorescian cu privire la construcţia civilizaţiei moderne în România este cea axiologică. Ca şi Eminescu, Maiorescu milita pentru întronarea în viaţa publică şi în acţiunea de formare a spiritului public a criteriilor clare de impunere a valorii, adică efectele proceselor de civilizaţie să fie judecate prin prisma valorii (11). Iar aceasta considerăm că este esența gîndirii maioresciene pe care trebuie să o reținem. Așa cum am încercat indirect să argumentăm, actualitatea gîndirii și ideilor lui Maiorescu sînt incontestabile, întrucît oferă în special oamenilor politici o lecție extrem de importantă: pe aceea a respingerii vehemente a progresului în salturi, evoluţia unei societăţi trebuind să fie acumularea treptată de progres. Concepţia maioresciană se înscria într-o tradiţie autohtonă ce punea accent pe o evoluţie fără convulsii sociale şi naţionale, datorită poziţiei României plasată între mari puteri ce ar putea profita de situaţiile revoluţionare, pentru a interveni sub pretextul neputinţei forţelor interne de organizare şi conducere a vieţii sociale.
Pentru a concluziona, notăm încă o dată faptul că discursurile – atît cele despre cultură, cît și cele politice – ale lui Titu Maiorescu sînt un adevărat „îndreptar” pentru politicienii români. Ba chiar este recomandată furnizarea unui link al acestor idei și strategii de gîndire politică ce să poată fi accesat din nou și din nou atît în momente de reflecție, cît și în momente de criză. Aceasta ar putea fi o modalitate în care poate fi recitită opera mentorului junimist.
Note
(1) Lovinescu, E., T. Maiorescu, vol. I: 1840–1876, ediție îngrijită și notă asupra ediției de Viola Vancea, prefață de Alexandru George, ediția a III-a, revăzută, Editura Institutului Cultural Român, București, 2009, p. 16.
(2) Ibidem, p. 7. Lovinescu însuși aparținea acestei epoci în care influența lui Maiorescu și a Junimii a dominat scena culturală, declanșînd revoluția estetică și culturală. El fusese colaborator al „Convorbirilor literare” și al urmașei acestei reviste, „Convorbiri”, avusese unele raporturi cu Maiorescu, dar și cu alți junimiști (Iacob Negruzzi, A. D. Xenopol), mai susținute cu cei din generaţia ulterioară (M. Dragomirescu, D. Evolceanu, S. Mehedinţi) şi scrisese despre Eminescu, Caragiale, I. Creangă, dar mai ales despre Titu Maiorescu, pagini de judecăţi foarte diverse în care meritele erau puse în valoare pentru importanţa lor istorică.
(3) Ibidem, p. 103.
(4) Schifirneț, Constantin, „Doctrina socială și politică a lui Titu Maiorescu”, în Discursuri parlamentare. Priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și comentarii de Constantin Schifirneț, Editura Albatros, București, 2001, p. XXI.
(5) Lovinescu, E., op. cit., p. 28.
(6) Schifirneț, Constantin, „Doctrina socială și politică a lui Titu Maiorescu”, în vol. cit., p. XXVII.
(7) Maiorescu, Titu, Opere I. Critice, ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, studiu introductiv de Eugen Simion, Editura Fundației Naţionale pentru Știinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, București, 2005, pp. 163-164: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sînt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adînc. Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susținerea edificiului fictiv, ce-l numim cultură română, și cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii și muzicanții noștri, academicienii și atenianii din București, premiele literare și știențifice de pretutindenea, și din recunoștință cel puțin nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalțe inima și să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele”.
(8) Ibidem.
(9) Conferință disponibilă accesînd link-ul https://www.youtube.com/watch?v=552D8M6gYSE&t=1206s.
(10) Schifirneț, Constantin, Civilizație modernă și națiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Editura Didactică și Pedagogică, 1996, p. 40.
(11) Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982, pp. 421–423.
Bibliografie
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982, pp. 397–442.
Lovinescu, E., T. Maiorescu, vol. I: 1840–1876, vol II: 1876–1917, ediție îngrijită și notă asupra ediției de Viola Vancea, prefață de Alexandru George, ediția a III-a, revăzută, Editura Institutului Cultural Român, București, 2009.
Maiorescu, Titu, Opere I. Critice, ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, studiu introductiv de Eugen Simion, Editura Fundației Naţionale pentru Știinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, București, 2005.
Maiorescu, Titu, Opere II. Traduceri; Încercări literare, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de D. Vatamaniuc, studiu introductiv de Eugen Simion, Fundaţia Naţională pentru Știinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, București, 2005.
Maiorescu, Titu, Opere III–IV: Discursuri parlamentare 1866–1809 și 1900–1913, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de D. Vatamaniuc, introducere de Eugen Simion, Fundaţia Naţională pentru Știinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, București, 2006.
Schifirneț, Constantin, Civilizație modernă și națiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Editura Didactică și Pedagogică, 1996, pp. 22–64.
Schifirneț, Constantin, „Doctrina socială și politică a lui Titu Maiorescu”, în Discursuri parlamentare. Priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și comentarii de Constantin Schifirneț, Editura Albatros, București, 2001, pp. V–XXXVIII.
[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 77-92]
revistavatra.org 