Bărbatul căruia îi plăcea să respecte regulile intrase înaintea ei, iar înaintea lui intraseră bărbatul cu vată în urechi, cei doi bulgari (împreună!) și femeia cu binoclu. Chiar și cel care venise special pentru domnul doctor Pantelimon intrase la un moment dat, după ce aflase că doctorul Pantelimon își luase liber în ziua aceea. Alții câțiva plecaseră, în fața ușii cabinetului C-2 rămânând doar bărbatul care făcuse yoga și cel cu frică de Dumnezeu. Mai încolo, la mică distanță, domnul Desiderio regla ceva la trotineta electrică, prefăcându-se că o repară, iar bărbatul care acum își ascundea fața între palme rămăsese ghemuit în genunchi, întors cu spatele la domnul Desiderio și sprijinindu-și fruntea de scăunelul pe care ar fi trebuit să se afle preotul. Aparent, fără să-și dea seama că între timp preotul plecase, mai bine zis dispăruse înainte de a pleca propriu-zis undeva. Dar nu înainte de a rosti o scurtă rugăciune cu efect imediat adresată zeiței Saraswati cea cu patru brațe, de altfel cea mai înțeleaptă dintre zeițele hinduse: 

Aum Aing Saraswathye Namah Aum 

Shariram me vicharShaNam 

Aum shaantiH shaantiH shaantiH 

(adică: Oom, mă înclin în fața Ta, Saraswati, zeița cunoașterii și a înțelepciunii

Fă să devin puternic, sănătos și în formă

Oom, pace, pace, pace). 

Fiindcă se presupune că zeița Saraswati rămâne pe limba fiecărui om o dată pe zi și orice ar spune el, fie că e adevăr sau minciună, devine realitate în ziua aceea. Bine, e doar o presupunere. Nici măcar presupusul preot nu credea în ea, dovadă fiind faptul că între timp moșmolea ceva pe sub anteriu, de unde scoase un mic dispozitiv de mărimea unui telefon Nokia care, prin corelatul dinamic al gândirii, transformă vibrațiile mentale în energie radiantă; uneori îți permite chiar să vezi ceea ce nu s-a întâmplat încă. Apoi, rotindu-și circumspect privirea, pentru a se asigura că nu-l urmărește nimeni, formă pe tastatura acelui dispozitiv un număr de șapte cifre. Probabil că de la celălalt capăt al comunicației mediumnice primi aprobarea Forțelor Superioare. Într-adevăr, câteva momente mai târziu starea fizică i se modifică dramatic, întregul lui trup părând că se dizolvă învăluit în Aura Prana, despre care marele învățat Swami Bhakta Vishita ne asigură că este incoloră. Feluritele ornamente brodate pe veșmântul preoțesc deveniră, pentru câteva clipe, fosforescente, apoi se destrămară aproape instantaneu într-un fel de ceață luminoasă, însăși pânza din care acesta era confecționat estompându-se treptat, până ajunse pală și translucidă, topindu-se apoi cu totul și în cele din urmă contopindu-se cu lumina neoanelor din tavan. Dacă în acele momente cineva (dar cine?) ar fi fost atent la ce se întâmplă, ar fi constatat că sub odăjdii nu se aflase de fapt nimic și urmează desigur întrebarea dacă nu cumva, prin manipularea vibrațiilor, iluzia de până atunci, că ar fi fost ceva, orice, fusese susținută de forțe situate în sfera altui Plan Akashic. Fiindcă acum știm că fusese doar un deghizament al lui Karawoke. 

Nici domnul Desiderio, nici bărbatul care făcuse yoga, nici bărbatul cu frică de Dumnezeu și nici măcar bărbatul care își ascundea fața sub patrafir (acum însă doar crezând că și-o ascunde) nu i-au observat dispariția. Presupunând totuși că au observat ceva, s-au prefăcut că nu observă. Poate că ar fi mai simplu să presupunem că nici până atunci nu-i acordaseră cine știe ce atenție.

În cele din urmă, terminând de reparat trotineta electrică, domnul Desiderio se apropie de bărbatul care acum își ascundea fața în palme. Inițial părea că se îndreaptă spre ieșire, bineînțeles, ținându-și trotineta de coarne, dar, ajuns în dreptul bărbatului ce sta ghemuit, se opri și îl privi cu un interes oarecum distant. 

— Nu l-ai văzut întâmplător pe binefăcătorul meu? E un bărbat așa și pe dincolo, foarte bun la suflet, am pornit în căutarea lui de mai multe săptămâni. Omul acela mi-a făcut un mare bine și trebuie neapărat să-i dovedesc recunoștința mea.

— Știu din proprie experiență că, după orice faptă bună, oamenii îi urăsc pe cei cărora le-au făcut bine. Așa că sunt pregătit pentru orice ar urma, răspunse fără să-l privească cel care își ascundea fața între palme, de parcă i-ar fi fost rușine.

Mulțumit, ca și cum ar fi primit o confirmare, domnul Desiderio se legănă cu tot cu trotinetă într-o parte și-n alta, apoi, cu o îndemânare neașteptată, desenă cu ea pe pardoseală cifra opt, care pentru inițiați înseamnă infinit. Se va dovedi că nu întâmplător.

— Totuși, parcă ne-am mai întâlnit cândva, vocea dumitale îmi pare cunoscută. Ți-ai pus vreodată problema că oamenii care se împrumută la bănci își grăbesc viața? întrebă cu o voce joasă, discretă, ușor ironică. 

Împrejurarea că se aflau împreună cam la jumătatea distanței dintre C-1 și C-2 nu juca desigur niciun rol.

— Nu ai de unde să mă cunoști, nu ne-am mai întâlnit niciodată, răspunse supărat și fără să-l privească cel care își ascundea în continuare fața – sau măcar încerca.

Simțind cum incertitudinea îl învăluie, șoptindu-i unele îndoieli la ureche, domnul Desiderio făcu un gest larg cu una dintre mâini, ca și cum ar fi presărat sare roz adusă din Himalaya sau din altă parte. 

— Cuvintele dumitale îmi amintesc de înțelepciunea străveche Hoʼoponopono, care m-a conectat cândva la Frecvența Zero și mi-a vindecat niște amintiri dureroase, insistă domnul Desiderio. Unii cred că amprenta emoțională a Lunii Vânătorului, căreia unii îi mai spun și Luna Sângelui Păgân, calibrează frecvențele corpului astral, făcându-ne mai compasionali. Ceea ce este foarte bine, având în vedere că urmează Luna Castorului, care este o lună de doliu. 

— Prostii. Cine spune asta? întrebă pe neașteptate celălalt și, întorcându-se, își descoperi pentru câteva clipe fața, suficient cât să dezvăluie că avea nasul un pic oblic.

Însă, privindu-l cu compasiune, domnul Desiderio preferă să răspundă la o altă întrebare, pe care probabil și-o pusese el însuși. 

— Te afli la o răscruce de drumuri. Simte, observă, conectează-te! Frica de necunoscut poate fi uneori paralizantă, dar poate fi și o extraordinară forță creatoare. Știu că ai fost cândva membru al Ansamblului „Privighetorile Zeletinului” de la Liceul agricol din Podu Turcului. Drept dovadă, pe atunci exista un chioșc la poarta școlii, de unde puteai cumpăra suc Brifcor, biscuiți Eugenia și țigări Carpați. Uneori, aduceau și ulei de floarea soarelui. 

— Nici vorbă! Nu știu nici să cânt și nici să dansez, răspunse bărbatul care își ascundea fața. 

— Măi, măi, măi!… Atunci, de unde te cunosc? Vocea dumitale îmi pare cunoscută, iar figura dumitale îmi amintește de milițianul care, pe vremea când eram copil, amenda șoferii în intersecția de la Tișița, județul Vrancea. Noi îi ziceam milițianul din borcan. 

— Te asigur că nu mă cunoști! 

După ce tăcu o vreme, domnul Desiderio dădu din mână, ca unul care ar fi renunțat la un gând în favoarea altuia, și făcu câțiva pași către ușa de la intrarea în hol, dar se opri, constatând că între timp ușa fusese încuiată. Apoi, întorcându-se către bărbatul care își ascundea fața, întrebă pentru ultima oară:

— Oare am urmat împreună cursul de Chirurgie Sacră al lui Alexandru Pârgaru, pentru a depăși obstacolele și a trăi o viață plină de dragoste și conexiuni autentice? 

— Ei, pe naiba! izbucni în sfârșit bărbatul care își ascundea fața. Nu m-au interesat niciodată scamatoriile unui măscărici care îndoaie linguri fără să le atingă. Pe mine mă preocupă doar Geții de Aur și trecutul măreț al acestei Țări greu încercate de istorie. Puțini știu că apa din izvoarele sacre ale României poate vindeca orice boală, dacă este folosită cu credință. Dar nici măcar pe ăia nu te poți baza. De aceea, pe Facebook mă identific drept femeie, fiindcă mi-e frică de femei. 

— N-ar fi trebuit să spui asta…, murmură ca pentru sine domnul Desiderio. 

S-ar părea că răspunsul bărbatului care își ascundea fața îl nemulțumise într-o oarecare măsură. După ce rămase câteva momente pe gânduri, făcu înapoi pașii făcuți mai devreme înainte și, apropiindu-se de bărbatul care își ascundea fața, îl cercetă mai cu luare aminte. 

— Scuze, credeam că deja ai plecat, șopti acesta.

— Nicidecum. Înțelepciunea japoneză ne învață că repede înseamnă încet, dar fără întreruperi. Așa încât îți voi spune o scurtă poveste. Desigur, știi cine a fost Nicu Ceaușescu și știi că a avut mai multe aventuri galante în tinerețe, fiindcă bătrânețele nu le-a mai prins. De fapt, regula cam tot ce prindea. Ei bine, pe vremea când guvernul Văcăroiu a privatizat mijloacele naționale de producție și populația a primit o mulțime de cupoane MEBO cu care nu prea știa ce să facă, mă credeam copilul nelegitim al lui Nicu Ceaușescu. N-aveam niciun motiv să cred asta, pur și simplu îmi plăcea ideea. Și, în această calitate, umblam prin piețele țărănesti, unde cumpăram de la oamenii nevoiași cupoane de privatizare pe care le vindeam apoi lui Sorin Ovidiu Vântu. Încât aș putea spune că și datorită mie s-a îmbogățit… 

— Povestea ta e prea lungă și nu mă interesează, îl contrazise, vizibil îngrijorat, bărbatul care încă își ascundea fața. Prin anii ʼ90, mulți aurolaci pretindeau că sunt copiii nelegitimi ai lui Nicu Ceaușescu, în speranța deșartă că vor primi alocație de la stat. Evident, mă refer la cei evadați din orfelinate. 

— Excelent! Tocmai asta era ideea! Având în vedere că, înainte de 1990, avortul era interzis, ar fi fost normal să aibă mai mulți. 

— Cât de mulți?

— Păi, să zicem, câteva mii?…, răspunse domnul Desiderio ca și cum ar fi întrebat. Iar atunci când un copil nelegitim al lui Nicu întâlnește un alt copil nelegitim al aceluiași, empatia lor reciprocă generează vibrația unei Frății Telepatice, la care urmează să adere treptat și ceilalți, după ce vor fi convinși, prin metode specifice, că tatăl lor biologic a fost exilat în viitorul alternativ. De altfel, se crede că, atunci când a fost adus de la Viena și îngropat la cimitirul Ghencea, coșciugul lui era gol, adică umplut cu ziare „Scânteia tineretului” nevândute, în semn de omagiu. Pentru că, în realitate, pe Nicu l-au dus viu și nevătămat la Belgrad, unde așteaptă și azi, sub protecția unei identități false.

— Lucrurile despre care vorbești s-au petrecut cu mult timp în urmă. Pe mine mă interesează în prezent Coloana Infinitului a marelui nostru sculptor Brâncuși, fiindcă este o Columnă Getă și reprezintă cosmogonic realitatea în care trăim ca vai de noi. Francezii nu au, englezii nu au, rușii nu au nici ei, ca să nu mai spun de greci, care se considerau onorați când intrau într-o familie de geți… Din păcate, n-a apucat să-i mai așeze în vârf pasărea nemuritoare simbolizând spiritul uman, după ce a constatat că, fiind infinită, coloana nu are vârf – o adevărată lecție de viață! Dacă vrem să supraviețuim pe această planetă, trebuie să căutăm în trecut, pentru a pregăti viitorul, după cum a demonstrat admirabil un profesor de la Universitatea „Spiru Haret”, am uitat cum îl cheamă…

Deși nu avea întru totul dreptate, rezulta tot mai clar că bărbatul care își ascundea fața încerca din răsputeri să schimbe subiectul, iar întrebarea pe care domnul Desiderio și-o puse era: din ce motiv? În realitatea empirică, astfel de coincidențe pot să pară neînsemnate, însă în planul proiecțiilor astrale altfel se pune problema. 

— Întrebarea ta mă rănește, fiindcă deschide o rană veche, reluă domnul Desiderio pe un ton ce se voia prietenos, deși bărbatul care își ascundea fața nu pusese nicio întrebare. Nu degeaba port această veche pălărie sombrero. Poate ai observat că ea are forma unei piramide rotunde, ceea ce înseamnă că, prin focalizarea vibrațiilor, energia ei mă ajută să citesc gândurile oamenilor și curenții lor afectivi. 

— Păi, bineînțeles! exclamă bărbatul care își ascundea fața. Munții Bucegi și în special Sfinxul confirmă că geții de aur erau nemuritori. Piramida energetică și celelalte chestii… Am văzut asta într-un film de Sergiu Nicolaescu. 

Graba cu care îl aprobase pe domnul Desiderio nu anunța nimic bun, totuși anunța ceva. 

— Evident că nu vorbim aici de un ultimatum, era doar o sugestie. Pur și simplu ni se oferă șansa să devenim ființe reînnoite, deoarece avem privilegiul de a intra în contact cu entități dintr-o dimensiune atemporală. Chiar și atunci când viitorul pare incert, poți deveni creatorul propriei tale realități. Ești gata să pornești în această călătorie fascinantă? 

Auzindu-l, cel care își ascundea fața și-o ascunse și mai tare, dacă se poate spune astfel, și începu să tremure, simțind că se apropia momentul unei decizii cruciale. Pesemne că spațiul vast și necunoscut al incertitudinii îi provoca, la nivelul corpului astral, niște vibrații subtile și o amețeală asemănătoare răului de mare. 

— Nu știu ce să spun, lasă-mi timp să mă gândesc…

— Te simți provocat de conversațiile dificile, mai ales în această perioadă în care opiniile divergente par să ne separe? Acum îți voi răspunde la întrebare. 

— Te rog să nu răspunzi, nu am pus nicio întrebare. 

— Am pus-o eu și trebuie să-ți răspund, pentru a evita un dezastru emoțional, insistă domnul Desiderio. În cazul ipotetic în care doi copii nelegitimi ai aceluiași tată nu pot constitui o Frăție, unul dintre ei trebuie să dispară. 

Probabil că, auzind aceste ultime cuvinte, bărbatul care își ascundea fața a făcut un gest necontrolat. O altă explicație ar fi că domnul Desiderio se apropiase atât de mult de el, și într-un mod atât de imprudent, încât celălalt a simțit nevoia să se ridice din poziția ghemuit în care se afla, iar pentru asta a trebuit să-și folosească mâinile, sprijinindu-se în ele. Nu e cu totul exclus ca, aproape simultan, să-și fi căutat în buzunarul interior al hainei arma pe care o ținea ascunsă acolo. Bineînțeles, cu scopul de a se apăra.

Surprins de mișcarea bruscă a bărbatului care acum nu-și mai ascundea fața, domnul Desiderio făcu un pas înapoi și lateral, un fel de eschivă, iar pălăria sombrero îi alunecă pe o ureche. E posibil să fi ridicat piciorul prea sus? În orice caz, bănuind că domnul Desiderio pregătea lovitura thailandeză numită te klap lang, bărbatul care până atunci își ascunsese fața a ripostat cu te chiang. Din păcate pentru el, domnul Desiderio a folosit trotineta electrică drept scut, pe care lovitura a aruncat-o până aproape de ușa cabinetului C-1. Noroc că în fața ușii nu se mai afla nimeni. Abia atunci, văzându-i chipul descoperit în întregime, domnul Desiderio a înțeles că îl găsise, în sfârșit, pe bărbatul de la care cumpărase apartamentul. Chiar dacă tensiunea dintre ei persista, își deschise larg brațele și făcu un pas către binefăcătorul său, ceea ce, dintr-un altă perspectivă, putea fi interpretat și ca un gest ofensiv. 

— Oh, omule bun, de când te caut! exclamă. E firesc să te simți anxios și dezorientat, deoarece trăim într-o perioadă de schimbări imprevizibile. Dar chiar și atunci când viitorul pare incert, putem transforma frica în curiozitate, îndoiala în încredere, limitările în posibilități și așa mai departe. Conectează-te cu forța ta interioară, descoperind resurse nebănuite de pace și echilibru. Transformă-ți stresul în claritate și durerea în putere…

— Nu te apropia! strigă bărbatul care nu-și mai ascundea fața. Știu cine ești și ce intenții ai, deși văd că între timp te-ai mai îngrășat! O duci bine în casa mea, hai?

Obrajii i se înroșiseră de furie, iar în privirea lui încruntată se putea citi ura și dorința de răzbunare. Deocamdată, pentru a se pune la adăpost, făcu câțiva pași înapoi, până când ajunse cu spatele aproape lipit de perete. 

— Noblețea caracterului tău mi-a schimbat destinul… Vreau doar să-mi exprim recunoștința și, eventual, să-ți plătesc rata la apartament, explică domnul Desiderio. 

— La dracu, altceva vrei!

— Ce altceva mi-aș putea dori? Exist doar pentru a mă bucura de propria mea prezență… 

Se pare că au fost ultimele sale cuvinte. În continuare, lucrurile au decurs destul de confuz. Din locul unde se aflau, adică în fața Oglinzii Magice, nici domnul Gaby și nici Profesorul Gurdiev nu și-au putut da seama dacă ceea ce a urmat a fost o îmbrățișare sau o luptă corp la corp. Sau câte ceva din fiecare. Printre icnete, pufnituri și gâfâieli, fiecare încerca să ajungă la beregata celuilalt, renunțând cu totul la acuratețea și eleganța loviturilor de Muay Thai. La un moment dat, pielea obrajilor bine hrăniți ai domnului Desiderio deveni tot mai albastră, indicând oxigenarea insuficientă a sângelui, după ce bărbatul care își ascunsese fața reuși să-i bage două degete în ceea ce medicii numesc fosa suprasternală. În schimb, sub urechea acestuia apăru o dâră de sânge, semn că fusese zgâriat destul de serios; între timp, cu mâna cu care îl zgâriase, domnul Desiderio îi acoperi aproape în întregime fața, fie pentru a nu-l mai vedea, fie pentru a-l împiedica să mai vadă, în timp ce cu cealaltă mână încerca să-l lovească în abdomen. Însă, distanța dintre corpurile lor fiind practic inexistentă, loviturile lui semănau mai curând cu un masaj Shiatsu.  

Apoi se auzi o împușcătură. Apoi, încă una. În liniștea solemnă care urmă, încă îmbrățișați, cei doi alunecară pe pardoseală într-o clătinare lentă și aproape tandră, un fel de retragere într-o nouă identitate sau, dimpotrivă, pe o spirală a ascendentă prefigurând contopirea energiei Kundalini cu Sinele Superior. Într-adevăr, mici globule de lumină pură apăreau alternativ ici și colo, apoi dispăreau, ca în preludiul unei noi materializări, în planul tărâmurilor astrale… 

În biroul de la etaj, după ce urmăriseră pe ecranul Oglinzii Magice dialogul celorlalți doi bărbați, Profesorul Gurdiev și domnul Gaby rămaseră câteva clipe muți de admirație. Apoi izbucniră aproape simultan în aplauze, iar domnul Gaby scoase chiar și un chicot de satisfacție. 

— Superb!… Ireproșabil!… Am remarcat în special caracterul puternic al învingătorului. 

— Pios omagiu amândurora! Desigur, inima mea este frântă, răspunse într-un târziu Profesorul. Totuși, dă-mi voie să constat că uneori, contrar părerii generale, moartea vine îmbrăcată în alb. Poate că acest lucru ar trebui să ne dea de gândit… – și, pentru o clipă, rămase el însuși pe gânduri. 

Între timp, pe holul de la parter își făcură apariția brancardierii, indicând clar faptul că, orice s-ar fi întâmplat, evenimentele se aflau sub control. După ce ridicară și puseră pe brancardă, unul peste altul, trupurile neînsuflețite ale celor doi Frați Telepatici, aparent cu intenția de a-i menține îmbrățișați, rămaseră câteva clipe să privească pata de sânge amestecat de pe pardoseală, în formă de yinyang. Cel mai înalt dintre ei, ăla care se credea șmecher, luă pălăria sombrero a fostului domn Desiderio și și-o puse pe cap. 

— Cei zici, îmi vine bine? îl întrebă pe celălalt, care însă nu-i răspunse. 

Apoi împinseră brancarda către ușa cabinetului C-1, dar, înainte de a intra acolo, cel care nu se credea șmecher își făcu semnul crucii. 

În cele din urmă, în piesa de teatru pe care aveam de gând să o scriu, pe holul de la parter intră o infirmieră – cei care au urmărit firul epic o vor recunoaște pe Aneta – și șterge cu un mop sângele de pe pardoseală. Sincer, nu știu ce simbolizează, dar asta ar trebui să marcheze sfârșitului actului al doilea. 

Replică finală:

— Nu mai este nevoie de voi. Astăzi au fost douăzeci și trei de accidente de motocicletă.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 5-7]