***

Prin toate locurile, cu tălpile arse,

am trecut, prin orașe ce nu mi-au ținut minte numele,

am trecut râuri și m-am simțit sărac,

n-am cunoscut pe nimeni și am privit duhul rătăcirilor

în gură, am dus cu mine urlete mute, ce era de salvat

s-a salvat fără mine, am cunoscut zădărnicii și cenuși,

am văzut chipuri destinate desfigurărilor,

mi-am spus că sunt un purtător de mesaj,

pe lîngă mine au trecut nebănuite întrupări

ale trădării și credinței pioase, am deslușit

în singurătăți vocile distrugerilor

albe, au trecut prin viața mea semnele

lucrului bun, stau și număr pericole

și știu că ce era de pornit s-a pornit

și-o voință grea dă peste tot în floare

***

Până la limita a ceea ce mă face om,

până la adormirea trupului,

până la trezirea lui,

pînă la punga de sânge,

adunată cu fiecare rugă

în răsăririle și părăsirile

de dimineață și seară,

mai mult decît poate să te imagineze

limbajul meu,

fă-mă, Doamne Isuse Hristoase,

o scamă în prezentul patimilor tale,

să mă bucur de Învierea ta

cu partea din mine ce doare

și cu partea din mine ce învață să-Ți cînte

laude

***

Spectral.

Toate sunt privite

de autorități bătrîne.

Ceea ce mă dizolvă

e rece ca un principiu

și conține timp

***

Liniște, doar zumzetul

aparatului de suferit

de unică folosință

toacă dimineața, mii de bucăți

alburii sunt date pentru consum,

fuioare moi poartă urmele vieților retrase de curînd,

mulți se întorc din excursii nocturne

și se conectează

***

Tu ești lîngă fricile mele,

Cînd viața mea trece pe lîngă timpuri

cu lacome guri,

tu ești lîngă fricile mele,

pe tine te presupun căderile mele,

cînd, în golul ce m-ar putea absorbi,

se înșiră, ca niște scări,

surîsurile tale,

lîngă tine iadurile au gurile amuțite

***     

De la o vreme, chiar și obiectele

Îmi simt singurătatea,

prezentul e atît de dens,

că îmi smulge fața

***

Indescriptibil peisaj,

lașitatea amestecată cu frică,

din egoisme molîi

răzbat rugăciuni,

 un șuvoi piroclastic

 se scurge în muțenii împietrite

***

Diminețile, aceste depozite reci,

unde se aud respirații bătrîne,

acolo spaimele, ca niște părinți buni,

găsesc miezul însuși al timpului

dintr-o copilărie înroșită de sfioșenii adormite,

mai stai cu mine, mai stai,

curînd va apărea mîna și va desena

chipul abia născutei tale morți

***     

Copii în grădină

sunt zilele

și viața atît de intensă,

că și obiectele

ne simt prezența

***     

Ziua,

metal mort,

atîrnă

***     

În cele din urmă ne despărțim

de numele noastre,

dar ele continuă cutremurate,

să caute un trup,

și, înspăimîntate, găsesc alte nume,

ca niște neîndurători stăpîni,

în tremurul lor se văd imagini de odinioară,

depărtate, în alte vieți, atinse de oboseli,

și încep să cînte melodii sfîșietoare,

ca toamnele în care iubirile se schimbă la față

și chipurile nu se mai recunosc

***     

Curg vieți

din ruinele

acestui apus,

orele tari

nu vor mai ajunge la mine

***

Un spirit de observație atroce

ne vede,

nici moartea noastră nu-l poate opri,

limpezile noastre dimineți

vin din ochii lui,

dragostea mea pentru tine

învie în clipele lui de delăsare,

dar vino cu mine în seri parfumate,

să simțim respirațiile

dragostelor plecate demult

***     

Dimineața,

sunt distribuit,

în pauza dintre ieri și această dimineață,

o mare muțenie, mă îndrept

spre, mă apropii de această liniște,

atît de tăioasă, că acolo ar putea fi

chiar sursa a ceva care mă poate suprima,

altădată, timpul era blînd, mi se scurgea

pe față, vorbea cu vocile prietenilor plecați,

în moliciunile lui își făcea sălaș o mamă ocrotitoare,

acum,

oricîte aș aduna,

nu pot scăpa să nu văd

că mă retrag

într-o memorie însîngerată

***

Apar și dispar

chipuri

în lumini intermitente,

ultime, fragile

legături le mai semnalează,

sunt ca niște priviri

îngreunate de păreri de rău,

spre puterile tăcute.

Amurgul din fiecare, crispat ca o pândă

***     

Acum, odată cîndva, risipă

o voce povestind, cum se rup

viețile, jarul rămas după intense trăiri

cînd se va stinge, vom conta

pe alte lumini, acum, gîndul cu inepuizabile

călătorii, dar lasă, încă am o inimă, consumul

clipă de clipă răspunde puterilor tăcute,

nesfîrșirea e imaginea în care totul încape

***

Vin privirile peregrine,

se așează la marginile a ceea ce numesc viața mea.

Luminițe peste un popor de absențe,

atît a mai rămas, după ce peste zilele mele a trecut privirea integrală,

acum,

ceea ce a rămas viu în urma acelei priviri

are glas de copil și umblă rugîndu-se

***     

Rămâne un mort în urma noastră,

În fiecare zi pe care am trăit-o,

fiecare zi cu mortul din ea,

stau așezați calmi,

trecuți cu totul în altă parte,

viețile neprivite vreme lungă

ar putea egala liniștea lor sau a timpului

ce ne mănâncă fețele  

***     

Rămâne din ce ai putea imagina

Despre moarte

ceva de neimaginat,

de exemplu, cum ai veni Tu

și la venirea Ta s-ar înghesui

multe să Te vadă

și nu toate ar reuși,

și nu ar sta să judece dacă drumul de parcurs

e al lui Sisif

sau e calea spre Golgota,

cineva merge în față, cum se întîmplă

întotdeauna într-o călătorie,

de-acolo se aud rugăciuni,

fiecare le poate auzi,

cînd înlăuntrul său se desfundă

căile spre un plîns neistovit

***

Inima mea, Doamne, e o piatră pe care dănțuiesc

Toate poftele, inima mea e un cîmp

pe care Te părăsesc și Te las pradă fiarei,

în inima mea cresc flori pentru tîrfa babilonului,

mulți  s-au hrănit din zbaterile inimii mele și toți

aveau chip de haimanale perverse.

M-am dus cu ei în adunări și larme

și am simțit bătaia ei fără seamăn,

cînd încolțește

dogoarea pustiitoare.

Nu Te poți încredința, Doamne Isuse Hristoase,

inimii mele,

în cămările ei se simte golul

după ce, zbătîndu-se, a chemat moartea

și din ea a curs nisip, de s-au lărgit și ingroșat

vieți pustiite    

***     

Vii,

vii spre mine,

o venire ce nu se mai termină,

plec spre Tine,

pînă ce nu mai rămîne aproape nimic

din ce eram înainte de nesfîrșita venire a Ta,

mă împuținez pe măsura venirii Tale

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 5-7]