(dintr-un caiet mai vechi)

Imaginea în om e o realitate foarte misterioasă. Imaginația e gândire prin imagini: imaginându-ți un loc cu intensitate și cu afecțiune, recreezi acel loc în minte, te proiectezi mental în acel loc, te identifici cu locul imaginat și într-un anume fel „ești acolo”. Asta spune ceva important despre imagine. Imaginea s-ar putea să fie interfața dintre conștiință și Realitate, „mediul”, „puntea” care să permită nu doar cunoașterea, ci, mai important, identificarea cu Realitatea, depășirea limitelor individuale și intrarea în starea de a fi Realitatea. Dar nu e vorba despre orice fel de imagine, deși omul se poate identifica în proporții diferite cu orice fel de imagine (TV, film, video etc.). E vorba despre conștientizarea rolului capital al imaginii în raportul omului cu lumea, cu Realitatea. Dacă am conștientiza de pildă că noi nu ne identificăm cu Realitatea, ci trăim în imaginea ei în noi ca într-o realitate secundă, că trăim deci în imagini, am putea la un moment dat să ne detașăm de aceste imagini și să percepem cu adevărat Realitatea. Adică să ne identificăm, să fim Realitatea de dincolo de imagine, Realitatea esențială.

Acest lucru se întâmplă uneori, fulgerător și spontan, probabil tuturor oamenilor, în clipe aparte, necontrolabile, cărora cei mai mulți nu le dau importanță. Dar el s-ar putea întâmpla mult mai intens, mai controlat, prin cunoașterea și stăpânirea imaginației. Acolo e o cheie importantă a devenirii noastre ulterioare. Imaginația vie, nu fantezia, imaginația creativă, de tip vizionar, e o facultate în stare latentă, sau una atrofiată astăzi dar puternică altădată, care ne poate (re)lega la Divin. (1996)

15 august (continuare)

Sunt culcată covrig pe partea stângă, vibrații-frisoane puternice mă străbat, ele parcă au de a face cu un fel de releu energetic din interiorul corpului meu, și înțeleg cumva că trebuie cu orice preț să mă ridic în picioare ca să se petreacă bine, corect, ceea ce se întâmplă în mine. Dar sunt terorizată, paralizată de frică și abia în momentul când aud zgomotul troleului de afară care acoperă zgomotul din capul meu, îmi iau tot curajul și mă smulg din așternut și mă așez în pat în poziție de rugăciune cu capul aplecat jos, lipit de genunchi. Nu pot mai mult, deși ar fi trebuit să stau vertical. În poziția asta fetală spun tot timpul în gând „Doamne, facă-se Voia Ta!, Doamne, facă-se Voia Ta!”, în timp ce frisoanele puternice din corp îmi aduc o frică sacră în suflet și lacrimi în ochi. Știu că această stare e legată de liturghia de cu seară. Că e un fel de DAR venit în urma ei. Sunt plină de recunoștință și de teamă pentru ceea ce se întâmplă cu mine. După o vreme înțeleg iarăși cumva că trebuie să mă ridic, să stau în poziție verticală, pentru nu știu ce scop legat de frisoanele care mă îmbracă într-un fel de teacă de vibrații corespunzând cu ceva din trupul meu. Mă dau jos din pat și mă duc la icoana lui Hristos din cealaltă cameră, trecând prin dreptul icoanei Fecioarei, și știu că așa trebuie să procedez. La icoana lui Hristos mă rog o vreme în picioare, apoi iarăși în genunchi, apoi iar în picioare. Tot ce pot să gândesc și să spun încet și neîncetat este „Facă-se Voia Ta” și „Isuse, nu mă lăsa”. Observ că nu am nici un alt gând în minte. Și că sunt plină de un fel de evlavie cutremurată. Apoi la un moment dat, îmi iese pe gură „Doamne, fii binecuvântată!” La feminin! Și știu că e bine așa, că asta e forma corectă! Forma maternă a Divinului.

Când mă duc înapoi în pat e deja dimineață, o lumină frumoasă, auriu-aurorală, inundă ferestrele. Și va trebui să mă scol peste două ore ca să mă duc la slujba Înălțării Maicii Domnului, înainte-mergătoarea noastră, primul om doar om ridicat până la condiția divinului! Scriu aceste cuvinte și, ca intelectuală ce mă aflu, nu-mi vine să cred că o scriu.

19 august, sâmbătă

Nu știu dacă am mai notat asta, dar îmi mai amintesc cu o oarecare întârziere că acum vreo 2-3 săptămâni m-am apucat să recitesc foile printate de la jurnalul de anul trecut, din 1999. La sfârșitul lecturii, care a durat vreo câteva ore, mi s-a întâmplat ceva destul de surprinzător: cineva din mine surâdea ironic, sau strâmba condescendent din nas despre cele scrise, ca despre vanități copilărești, cărora le dădeam o valoare mai mare decât aveau în realitate. Am rămas ușor blocată, am avut un „stop lăuntric”. Și mi-am adus aminte că aceeași senzație interioară am avut-o și la Cumpătu, prin 1997 dacă nu mă înșel, tot în urma citirii unor părți din jurnalul meu. Eram influențată atunci de lecturi proaspete din călugărul ortodox american Seraphim Rose, și reacția de atunci a fost destul de violentă, am vrut să distrug toate jurnalele. Totuși n-am făcut-o.

Mai apoi, în zilele următoare, am avut acea extraordinară experiență a unei voci interioare care-mi spunea clar, cât se poate de clar în minte: „Numai lăuntricul contează”. „Numai lăuntricul contează”.

Probabil că „strâmbatul interior din nas” e just, e ceea ce se potrivește acestor notații, dar pentru mine e vital să mă descarc astfel prin ele în pagină.

22 septembrie, vineri

Sunt într-o perioadă de delăsare spirituală, mă rog mai puțin, citesc mai puțin din cărțile spirituale. Am să notez aici, ca să nu uit, câteva lucruri care mi s-au întâmplat între timp. Toate țin de un ciudat fenomen al oglindirii. De pildă, într-o dimineață, mă rugam în gând privind icoana cea mare și veche a lui Cristos, cea din casa bunicilor materni, pusă acum pe un perete din prima cameră a apartamentului meu. E icoana la care, în după-amiezile copilăriei în care trebuia să dorm după prânz, mă uitam îndelung, căci era pusă chiar pe peretele din fața patului meu. Acum, rugându-mă la icoană, am avut la un moment dat o percepție liminară, și cumva ușor retroactivă, că Hristos se oglindise atunci în inima mea, se reflectase cumva în sufletul meu, în acea parte din spatele coșului pieptului, ca într-o oglindă, și că acum era la fel. Am fost uimită. Era ca și cum Hristos privise cu adevărat în adâncul meu, sau ca și cum imaginea lui coborâse pentru o clipă din icoană în inima din centrul pieptului. Iar eu am realizat acest lucru cu o secundă, două, mai târziu, și cu multă uimire.

Apoi, nu la multe zile după asta, am fost la biserică și ridicând la un moment dat privirea în sus, am văzut turla frumos luminată prin ferestre de soare, care făcea un fel de cerc de lumină la baza ei, deasupra naosului – imagine care mi-a ridicat cumva sufletul. Iar de acolo am privit lanțurile de care atârna, chiar în mijlocul naosului, un uriaș candelabru aurit. Și nu știu cum, am simțit, am realizat aceeași imagine în sufletul meu, dar în chip răsturnat, ca într-o oglindă. Ca și cum în adâncul meu ceea ce vedeam deasupra și mă exalta se reflecta simetric în mine, cu capul în jos, ca să zic așa, iar interiorul corpului meu era un fel de naos, de biserică răsturnată. Și ce e mai interesant e că datorită acestei imagini interioare am realizat că frumosul candelabru era plasat exact în acel loc din spațiul naosului care corespundea inimii din mine! Și cred că această plasare nu e întâmplătoare, ci are o semnificație precisă – exact semnificația asta. Ca să figureze, să simbolizeze, pentru cine începe să înțeleagă, locul inimii spirituale în misterul liturgic.

Apoi la Londra, unde a fost pentru câteva zile, am intrat într-o dimineață într-o biserică anglicană, biserică Southwark de lîngă Tate Modern. Am văzut acolo o preoteasă, îmbrăcată exact ca un preot anglican și mi-am adus aminte că la ei există deja preoți-femei. M-am plimbat prin biserică, o biserică în stil gotic frumoasă dar destul de sobră în podoabe, și la un moment dat am ajuns în fața unei mici icoane a lui Hristos, în poziție orantă, ceva rar dpdv iconografic. Icoana nu prea se lega de rest, fusese probabil donată de cineva, căci aparținea clar lumii ortodox-bizantine. Lângă ea era plasată o rugăciune în engleză, de o mare frumusețe și care vorbea despre lucrarea Duhului Sfânt. Citind-o, m-am emoționat brusc atât de tare încât mi-au dat lacrimile în ochi și am simțit cum emoția țâșnea exact din centrul inimii spirituale, din „candelabrul” din adâncul coșului pieptului meu, ca să mă exprim așa. Și am mai înțeles cumva că ceva, sau cineva, se roagă continuu acolo, în adâncul meu, numai că eu nu știu asta, sau uit, uit, uit, și că probabil asta înseamnă „duhul sfânt” în inima omului. Totul s-a întâmplat repede și neașteptat, am fost luată prin surprindere și nu mi-am putut opri lacrimile pentru o vreme. Și asta a fost tot ca o oglindire, căci privind frumoasa boltă gotică a bisericii iarăși mi s-a întâmplat să simt că și eu, pe dinăuntru, am o boltă simetrică, dar răsturnată față de cea de deasupra capului meu.

Tot la Londra, mi s-a întâmplat să mă „apuce” brusc rugăciunea pe stradă, intempestiv, și de fiecare dată m-am emoționat puternic, cu lacrimi. Mai ales când venea vorba de Sfânta Fecioară, la care, nu știu de ce, dar în ultima vreme sunt mult mai sensibilă decât înainte și aproape că îi dau întâietate în toate. Când mă rog ei, mă pot emoționa imediat, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna când mă rog lui Hristos și Sfintei Treimi.

9 octombrie, luni

Am fost în Grecia, la Delphi, apoi în Turcia, la Izmir, la o conferință internațională despre poetul Giorgios Seferis organizată la centenarul acestuia. Din tot ce am văzut și trăit acolo, locul cel mai aparte a fost la Efes, lângă Izmir, adică vechea Smirnă. Vizita de la Efes, împreună cu ceilalți poeți invitați, m-a marcat. Am trecut prin micul oraș nou, curățel și turistic, și am ajuns la întinsele ruine ale orașului antic. Ne-am plimbat îndelung pe străzile vechi, acoperite cu mari dale de marmură albă, îngălbenită de vreme. Printre coloanele și ruinele atâtor temple demult părăsite. Am văzut amfiteatrul uriaș, de 60.000 de locuri, tot de marmură, nou și bine păstrat, care rămăsese nefolosit la vremea construcției lui.  Am admirat intrarea majestuoasă de la Biblioteca efesiană, într-un frumos stil corintic și alexandrin.

Totuși, mă tot întrebam, vizitând ruinele, de ce trebuise eu să ajung acolo, pentru că venirea mea la Smirna/Izmir fusese un fel de minune, o întâmplare neverosimilă (mă recomandase Maria Berza de la Ministerul Culturii în locul altei persoane care nu mai putuse veni). Mi-am spus pe moment că, probabil, trebuia să înțeleg că civilizația actuală este și ea pe sfârșite ca cea în care tocmai mă plimbam. Că la urma urmei acolo nu erau decât niște ruine albite, ca oasele albe, dispersate, ale unui uriaș cetaceu aruncat pe uscat, în care ne impresionează mai mult mărimea elementelor și starea lor ruinată, trecerea timpului și în același timp rezistența lor în timp. Mi-am mai spus că probabil dacă totul s-ar fi păstrat integral, am fi fost mai puțin fericiți să le vizităm, căci situl ni s-ar fi părut o butaforie inadmisibilă, un afront la propria noastră civilizație și la starea de a fi vii. Probabil că trebuia să înțeleg că deja se pregătește o altă civilizație în lumea de azi, și că probabil ăsta e sensul și misiunea asumată, poate iluzoriu, de Școala gurdjieviană în care sunt înscrisă. Și așa cum în vechiul Efes venise Sfântul Pavel să aducă o nouă învățătură esoterică și fusese înfrânt de filozofii greci ai locului și stârnise o răscoală cu ardere de cărți – tot așa probabil se pregătește acum, nevăzut, o altă învățătură esoterică să-și ia locul în viitor.

În fine, ieșind de acolo, am trecut cu autocarul pe lângă biserica dedicată Sfântului Ioan Evanghelistul, care venise la Efes împreună cu Sfânta Fecioară. Nu am ajuns nici la locul unde s-a ridicat o biserică pentru Sfânta Fecioară, care conform legendei, aici a murit și de aici s-a înălțat la ceruri. Ne-au dus în schimb la Muzeul de arheologie din Efes, unde, ei bine, unde am înțeles de ce trebuise să ajung până acolo. Într-una din sălile muzeului am ajuns în fața Artemizei din Efes – de fapt Marea Zeiță Necunoscută, botezată ulterior Artemis. O celebră sculptură în marmură frumos patinată, de vreo 2,5 metri înălțime, cu acei celebri sâni multipli pe piept și cu acele ciudate mici animale sculptate pe restul veșmântului până jos la tălpi. Am avut, cred, un moment de „prezență”, căci nu mai puteam să mă dezlipesc și să plec de acolo, deși rămăsesem ultima din grup în muzeu. În fața Ei, a zeiței, am simțit nevoia să mă rog, și m-am rugat atât de intens încât am intrat într-un frison puternic, din cap până în picioare. O priveam îndelung, mă rugam, și nu știu cum am înțeles că Ea avea nevoie de rugăciune, că demult nimeni nu se mai rugase la Ea, deși Ea era în continuare acolo, vie, influentă, în divinitatea ei insidioasă, atotcuprinzătoare și insondabilă. M-am rugat să se împlinească ceea ce cerusem și în Egipt, în fața zeiței-leoaice, și am primit semn și vibrație. Faptul că era de fapt Marea Zeiță Necunoscută, cum am citit în ghidul muzeului, m-a pus pe gânduri, deși n-am reușit pe moment să înțeleg.

Noaptea, în patul din hotel, rugîndu-mă scurt înainte de somn, brusc am înțeles ceea ce trebuia să înțeleg în muzeu și în Efes în general. Aici fusese un loc important al cultului Marii Zeițe inițiale, Mamă a lumii, cea de dinaintea altor culte de zei, cea de cu mult înaintea creștinismului. Aici trebuise să se întoarcă Sfânta Fecioară, pentru că într-un anume fel chiar de aici plecase (arhetipul ei fusese conceput aici și trimis ulterior în lume). Aici trebuise Sfânta Fecioară să moară și să se ridice la cer, pentru că într-un anume fel numai de aici ar fi putut să o facă, unind începutul cu sfârșitul marelui ei arhetip, repetând în cheie istorică arhetipul Marii Mame, Marii Zeițe protectoare a luii noastre. Am fost cutremurată de această realizare: extraordinara putere în real, în realul cel mai istoric, a marilor simboluri care ne dirijează.

12 octombrie, joi

Acum două zile, în avion, în drum spre Montreal, ca să particip la o conferință despre „identitate în lumea de azi”, am trăit o experiență destul de interesantă. Am intrat devreme în avionul uriaș, de peste 300 de locuri, și așezându-mă pe scaunul meu din apropierea ușii de intrare, am început să privesc la oamenii care intrau în avion și apăreau unul câte unul, într-un șir nesfârșit, prin cadrul îngust al acelei uși. Le priveam chipurile, foarte diverse, erau din toate rasele, de vârste și clase sociale atât de evident diferite, și mi-a venit ideea să încerc pe cât pot, repede-repede, să le ghicesc tipul corporal, felul pozitiv sau negativ al esenței personale, starea de moment. Bine înțeles că n-am reușit, în schimb, pe măsură ce-i priveam, am început să observ ce expresivi, ce frumoși sunt toți și toate, ce figuri diferit modelate aveau, cum era fiecare unic și totuși la fel cu ceilalți, cum același tipar se modifica rapid de la o față la alta, în sute de feluri, fără a pierde totuși ceva esențial identic. Și nu știu cum, am început să mă umplu de o ciudată, calmă bucurie, ca o căldură lăuntrică, ce mă făcea să-i văd încă și mai frumoși, mai strălucitori pe toți, să mă uimesc de lumina pe care o citeam pe fața lor, să mă bucur de acel Ceva, inefabil și totuși întrupat, care-i locuia, chiar fără ca ei să știe. Îmi treceau repede prin cap gânduri exaltante, îi vedeam pe toți ca pe niște nesfârșit numeroase modelări ale Divinului, capabil să se multiplice la nesfârșit și să rămână tot Unul.

Mă gândeam că probabil Adam, omul primordial, fusese conceput să fie unic, precum Divinul, dar o intervenție misterioasă, și totuși divină, îl făcuse să se multiplice indefinit, ca un fel de cădere a unei picături supra-terestre în lumea materială, brusc fertilizată astfel la o infinită proliferare. Mă mai gândeam că probabil specia umană, regnul uman se va înmulți fără capăt, va umple cerurile și pământurile, spațiul cosmic și constelațiile, va cerne prin forma umană toată materia disponibilă din univers: adică trecând-o prin viețuirea umană o va face sacră, divină, cum și este, dar altfel, umanizată, adică conștientă de sine, comuniantă, iubitoare, capabilă toată, în întregime, să dialogheze astfel, într-un fel de egalitate, cu Divinul. Mă mai gândeam, în timp ce-i priveam pe călători intrând în avion într-un șir parcă fără sfârșit, și asistam uimită la propria mea bucurie tăcută dinaintea fețelor lor, că tocmai de asta merită toți să fie iubiți, chiar dacă potențialul lor divinizabil nu se realizează, atacat fiind, luat cu asalt de „demonii” acestei lumi, de dificultățile ei enorme, monstruoase. Și-mi trecea prin cap, că, cine știe, poate toți vor fi „salvați”, toți vom fi salvați, cumva, după moarte, cum credea Origen, tocmai din cauza tiparului divin din noi, pe care episodul istoric al venirii lui Cristos l-a actualizat atât de radical, de copleșitor, de ireversibil, în genomul nostru.

Apoi bucuria s-a stins. Oamenii continuau să intre, dar eu nu am mai putut să-i privesc la fel de luminos ca doar cu câteva minute înainte. Probabil că „energia spirituală” din mine se terminase. Am încercat un mic efort, dar n-a mai mers. Oamenii mi se păreau iarăși, ca mai înainte, terni, banali, indiferenți, iritanți. Am uitat de acest mic episod. Dar spre sfârșitul cursei de vreo 7 ore, mi-am adus aminte că de obicei, în zborurile astea lungi, mi se întâmpla câte ceva „special”, aveam un gând puternic, o stare, un vis, o revelație. De obicei, ele erau legate de mine. Acum, am înțeles brusc că tocmai bucuria de la începutul cursei dinaintea fețelor călătorilor fusese „starea specială” dată mie în acest drum, și că de data asta fusese legată de Ceilalți. Și am mai înțeles că într-un fel ea era echivalentul bucuriei resimțite înaintea unor studenți din Apollo, a unor monahi ortodocși sau în prezența Danielei G. acum două luni și în alte câteva ocazii. Și că ea era legată de acel gând avut în februarie în Egipt, despre „măreția specială a omului” în economia divină a planetei acesteia.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 29-31]