Era începutul iernii lui 1985, Corin și cu mine ne mutasem, după căsătorie, într-un apartament cu chirie din Cluj. Făcusem o viroză urâtă, datorită frigului din casă și de afară și mai ales din pricina aglomerărilor în autobuze, tramvaie, troleibuze, cozi la alimentară. Gripele ori virozele se răspândeau în viteză, din pricina condițiilor mizerabile de trai, a foamei, a frigului și a mulțimilor care se înghesuiau unele în altele ca să meargă la slujbe ori să stea la cozi. Corin nu scăpase nici el de viroză, dar, după trei zile de zacere, se întremase mai repede decât mine. Așa încât în a patra zi o pornise la facultate în căutarea unei lămâi ori a unei portocale pe care ar fi putut să o găsească printr-un miracol, poate la vreo alimentară, pe șest, poate la vreun coleg, prieten etc. Nici prin cap nu îmi trecea că ar fi putut să aducă acasă o portocală. Nu era de unde. Poate banane verzi, din acelea se mai găseau când și când și se vindeau la jumătate de kilogram. Le puneam pe dulap să se coacă sau la bucătărie, lângă fereastră, ca să bată soarele pe ele. Se coceau în vreo zece zile. Dar lămâie, portocală ori mandarină, în asemenea vremuri virotice, era absurd să speri. De chitre, limete, lime, pomelo, tangerine – nici nu știam că există pe vremea aceea! Când, după o jumătate de zi, Corin s-a întors acasă cu o portocală dăruită de o colegă de facultate pentru virotica de mine a fost o adevărată fiesta. Cred că a durat o oră până am mâncat portocala, de parcă ar fi fost ambrozie. Nu m-am însănătoșit decât după destule alte zile, întrucât doar cu aspirine nu trecea viroza ori gripa, iar antibiotice nu prea găseai la farmacie; trebuia să zaci la căldură, cu citrice, ceaiuri și mâncare sănătoasă, ca să te refaci – atâta doar că citrice, mâncare consistentă și căldură nu existau defel în România prin 1985!

Poate îmi amintesc corect, poate nu, dar parcă atunci a fost întâia dată când am povestit împreună cu Corin despre Maestrul și Margareta, proaspăt căsătoriți fiind. Zacerea mea stimulase percepții ușor delirante, iar reveriile compensatorii mă ajutau să mă însănătoșesc. Diavolii simpatici ai lui Bulgakov, adică Woland și suita sa, îmi erau prieteni și companioni care alungau efemer atmosfera sumbră din vremea ceaușismului. Nu cu Margareta mă identificam, ci cu Hella, râvnind și eu să fiu o vampireasă pe măsura timpurilor care trebuiau taxate pentru felul în care eram siliți să suportăm mizeria.

***

Eram studenți în ultimul an de facultate, Corin și cu mine, așa cum am spus deja, ne mutasem într-un apartament închiriat dintr-un bloc auster în cartierul Mănăștur din Cluj, pe linia troleibuzelor. Era sfârșit de ianuarie, un frig de -20 de grade, troleibuzele circulau foarte prost, câteva pe oră la o mulțime de aproape cinci sute de oameni care așteptau în stația de troleibuz. Doar jumătate dintre ei reușiseră să se urce în troleibuze, inclusiv stând atârnați de scară, cu ușile deschise, aproape să cadă. După ce am așteptat o oră în stație pe frigul acela cumplit, nereușind să ne urcăm în vreun troleibuz din foarte puținele care circulau (trebuia să ajungem la cursuri de la opt dimineața, dar era deja nouă și ceva), nici măcar atârnați de scară, am renunțat și ne-am întors acasă. Eram înghețați, nici să vorbim nu mai puteam și nu ne mai simțeam picioarele ori degetele de la mâini. În casă era frig de-nghețau apele, caloriferele nu mergeau decât noaptea și-atunci de-abia se dezmorțeau, Ceaușescu își îmbolnăvea poporul mai ales prin frig și foame. Și atunci am aprins aragazul și cuptorul, am deschis ușița de la cuptor, gazul era împuținat, de-abia ardea, nu avea suflu, căci se făcea economie ori chiar era oprit complet în timpul zilei, și-am stat cu picioarele încălțate în cizme, întinse în cuptor vreo zece minute, de-abia dezmorțindu-ne. Mănușile le-am păstrat pe mâini în tot timpul acesta. Nu mi-aș fi amintit de întâmplarea asta, dacă nu aș fi sătulă de comentariile șmecherești pe care le-am auzit, în postcomunism, la radio, în chicoteli ignorante și hăhăituri stupide legate de frigul din timpul regimului Ceaușescu. Era atât de frig în casă și atât de prost mergeau toate lucrurile încât nu mai știam ce să facem și cum să ne luăm lumea în cap. Dar nu aveam unde să fugim, eram aici, prinși în laț în România ceaușistă.

***

Apoi, tot proaspăt însurăței, am ajuns în iarnă, printr-un noroc orb, la spectacolul Maestrul și Margareta (după Mihail Bulgakov), jucat din 1980  la Teatrul Mic, în regia Cătălinei Buzoianu. Am bătut drum lung cu trenul ca să vedem acest spectacol, în 1985, în ultimul an de studenție, trenurile erau ca naiba, cu noroi înghețat la geamuri, dar nu conta atâta vreme cât o pornisem în căutarea magistrului nostru Bulgakov. Am avut acces, printr-o minune, la spectacol, întrucât actorul Gheorghe Visu ne-a facilitat, printr-un hazard generos, mie și lui Corin Braga, intrarea pe niște scaune extra, ivite de nu se știe unde și nu se știe cum. Noi aveam un fel de invitații scrise de mână, prin intermediul unui cunoscut al familiei, cred că erau invitații în plus, în urma insistențelor și obsesiei noastre pentru Bulgakov, fără să fie valabile în realitate. Norocul nostru a fost Gheorghe Visu, cel care îl juca pe Ivan Bezdomnîi. Când portarul de la intrarea în teatru, unde lumea se înghesuise de parcă s-ar fi dat mâncare din belșug, s-a uitat chiohondrâș la hârtiile noastre volatile de fapt, i s-a părut din start ceva suspect, era limpede că primisem acele invitații aiurea, fără acoperire. Dar Gheorghe Visu s-a uitat la mine și la Corin, cred că a văzut doi studenți slăbănogi, palizi și arzători totodată din pricina dorinței de a intra cu orice preț la acel spectacol, încât s-a apucat să zbiere mucalit la portar: lasă-i, domnule, să intre, nu vezi că au invitație specială, uite, uite, îi zicea fluturând hârtia, ce tot blochezi intrarea! Nu doar că îi zisese vorbele astea, dar îi și smulsese hârtia pe care portarul o ținea ca să o studieze atent, bănuitor că nu era ce trebuia să fie. Așa încât portarul ne îngădui până la urmă să intrăm, bruscat și luat aproape pe sus de Gheorghe Visu. Am fugit spre sală, ca să ne amestecăm în mulțimea spectatorilor și să nu ne mai poată nimeni alunga, în caz că s-ar fi descoperit totuși că invitația era o aiureală în care doar noi doi crezusem. Am tremurat de emoție și frenezie în tot timpul spectacolului, concentrați mai ales pe Valeria Seciu în rolul Margaretei, Ștefan Iordache în rolul Maestrului și al lui Yeshua, Dan Condurache în rolul lui Woland, Mitică Popescu în rolul lui Koroviev, Octavian Cotescu în rolul lui Pilat din Pont și al psihiatrului Stravinski, Gheorghe Visu în rolul lui Ivan Bezdomnîi și al lui Levi Matei. Mi-aduc aminte și acum corpul Valeriei Seciu, era o para-lume, puteai călători cu ajutorul lui dincolo de România ceaușistă. Era o lume alteră și alternativă față de cenușiul ceaușist. Era de fapt un basm în care cei care, în principiu, trebuiau să fie negativi, diavolii adică, erau exact pe dos, benefici și tămăduitori. Inclusiv astăzi, spectacolul acesta mi se pare emoționant, iată, la patruzeci de ani de când l-am vizionat. E o amintire din junețe care mă face să mă întorc inclusiv la ipostaza mea de spectator de teatru în vremuri în care teatrul ajunsese adesea să țină loc de istorie nefalsificată și de artă subversivă.

***

Lectura mea empatică din studenție a fost, însă, doar începutul. După terminarea facultății, căsătorită fiind, am luat repartiția alături de Corin, într-o zonă obtuză și birocratizată, din care, adevărat, nu lipseau cărturari și intelectuali autentici, aflată în nordul țării, la Bistrița, în care nu prea aveai ce face, după regimul extenuant al orelor de română la gimnaziu și liceu, decât să citești, să citești și iar să citești. Televizor nu aveam – dar nici nu era ce să vizionezi, fiindcă trăiam în ultima etapă a ceaușismului –, prieteni nu prea aveam, iar film sau teatru nu aveai unde să frecventezi decât rarisim. Ascultam multă muzică simfonică și muzică psihedelică, progresivă, aceasta fiindcă aveam o colecție de discuri și casete în maniera cu pricina. Așa că în cei trei ani cât am fost profesori de română prin locurile acelea, am citit, cred, cât în zece, dublu ori chiar triplu față de facultate, pentru că nu aveam ce altceva să facem, ca să supraviețuim și să nu ne blazăm ori chiar să ne pierdem mințile.

Pinkfloydiană am fost de pe la paisprezece ani. De când am ascultat întâia dată melodia Echoes. Apoi au fost alte câteva cântece copleșitoare, Shine On You Crazy Diamond, Wish You Were Here, Time sau Have a Cigar. Favoritele mele au rămas albumele Wish You Were Here și The Dark Side of the Moon. Ceva mai târziu, The Wall. Pinkfloydianismul meu din adolescență s-a combinat cu percepția că viața e o bătălie psihică. După zodiac, eram leoaică, și lucrul acesta era vădit în felul meu de a fi. Vocea îmi era răgușită și groasă, de cântăreață de cabaret ori de fumătoare împătimită (și mi-a rămas astfel, deși sunt nefumătoare). Mi-aduc aminte de o brățară din furculiță de aluminiu în jurul gleznei mele stângi pe care o confecționasem la ultimul festival de rock de la Costinești, prin 1982. Și de blugii mei de studentă, fircăliți în limba engleză cu versuri din Pink Floyd, care erau un fel de răspântie ce ar fi râvnit să-i îndrume pe privitori să priceapă că există întotdeauna un drum drept și unul stâng. Oare chiar am avut blugii ăștia sau doar i-am visat? Îmi împleteam părul în vreo șaptesprezece codițe (numărul meu magic) în care puneam și bănuți înșirați pe șnururile de piele cu care îmi legam părul. Și de la codițele împletite mi s-a tras poezia și proza, zic eu acum, ca o pinkfloydiană înveterată. La Bistrița, ca tineri profesori de limba și literatura română, izolați de lume, pe cât de mult reciteam Maestrul și Margareta, pe atât de mult ascultam muzici rock, progresive și psihedelice. Eu cu Pink Floyd și The Doors mai ales, Corin cu Van der Graaf Generator și Peter Hammill în albume solo.

La tinerețe am fost dominată sonor de Shine On You Crazy Diamond, de Time și de Wish You Were Here. Dar în anii dizgrațioși ai ultimului ceaușism ascultam ritualic melodia Comfortably Numb, din albumul The Wall din care făcusem o lecție de opoziție față de sistem, în mod previzibil, de altfel. Cred că și alții ca mine procedaseră la fel, albumul The Wall conținea răzvrătirea pe care o simțeam toți față de dogmă.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 32-33]