Altfel citim astăzi, după ce am supraviețuit alegerilor prezidențiale care au dezbinat societatea românească mai profund ca niciodată, La înmormântarea politicianului gură de aur, o mostră din contemporanele artes moriendi, povestite cu haz de „cioplitorul de epitafuri” Dósa Zoltán în volumul său tradus de Ingrid Tomonicska, Meserii în marș funebru. Artă poetică mortală (Tracus Arte, 2024): „Din gură-i tot dădea/ că progresu-i sustenabil./ Sperăm că el pe veci rămâne/ acolo jos, că e mai convenabil” (p. 85). După o perioadă marcată de tensiuni puternice, în care amenințarea extremei drepte s-a conturat ca un pericol cât se poate de real, la doar o săptămână distanță spațiul media și rețelele sociale au fost invadate de meme, glume, ironii și, iată!, chiar epitafuri – forme variate prin care umorul își găsește expresia.

Avem ocazia să observăm în practică, la nivel social, cum funcționează așa-numita teorie a eliberării, care percepe umorul drept o formă neagresivă de detensionare în contexte sociale marcate de încărcătură emoțională, funcționând astfel ca un mecanism al dezamorsării fără recurs la confruntare directă (Morreall, 2009).

 Așadar umorul ca o „valvă de presiune” socială, iar râsul, mai degrabă decât o simplă emoție, devine un comportament prin care individul se poate elibera de frică, anxietate și alte forme de tensiune afectivă. Pentru John Morreall, umorul este un mecanism non-verbal de semnalare a siguranței în grup. Când oamenii râd împreună, se creează o complicitate emoțională și un sentiment de încredere reciprocă.

Și, cum avem nevoie mai mult decât oricând de acest liant social, propun să râdem împreună, sau, cel puțin, să ne relaxăm și să ne destindem alături de Dósa Zoltán, în fața celui mai înspăimântător eveniment din viața omului: moartea. O lectură reconfortantă, cum o numește Călin Crăciun. Este cunoscut faptul că reprezentările literare ale morții sunt, în mod straniu, caracterizate de vitalitate retorică și dinamism, acea „fécondité paradoxale d’un discours de mort”, cum o numește Estelle Doudet (Swift, 2016).

Ca o abordare originală a genului, psihologul Dósa ne oferă o colecție amplă de epitafuri inspirate de meseriile celor cărora le sunt dedicate. O rostire a nerostitului. Cu micul avertisment că umorul uneori negru al autorului, după cum aflăm și din prefața semnată de George Volceanov, îmbracă și un „registru obscen-umoristic încadrabil în specia fabliau-ului medieval, cu bine-cunoscutele sale ecouri din scrierile lui Boccaccio, Chaucer, Villon și (ceva mai târziu) Rabelais” (p. 14).

Gen minor sau artă naivă, cum este încadrat epitaful poetic astăzi, această colecție, evaluată strict printr-o grilă elitistă a culturii înalte, poate avea aceeași soartă ca Cimitirul Vesel de la Săpânța – cu care împărtășește spiritul satiric și desacralizant, ignorat multă vreme la noi, însă un adevărat paradis pentru cercetătorii străini. Pe de altă parte, să nu uităm de reușitele estetice ale celor aproape 250 de epitafuri ale lui Edgar Lee Masters din Spoon River Anthology (1915), dar și ale celor scrise de Dante, William Shakespeare, Lord Byron, Ben Jonson, François Villon, Voltaire, Emily Dickinson ș.a. Mai mult decât atât, pentru critici și poeți precum deja amintitul Ben Jonson, Alexander Pope, Robert Herrick, Samuel Johnson sau William Wordsworth epitaful este un gen literar important pentru că pune problema ierarhiilor, a claselor, respectiv a pozițiilor sociale (centrale sau marginale) în viață, moarte și în poezie (Scodel, 2019: 5).

Desigur că, dacă aplicăm o evaluare strict estetică, creațiile lui Dósa Zoltán sunt inegale, pe cât de ingenioase unele, pe atât de simple(iste) altele. Deși, uneori, forța de expresie vine chiar din simplitatea care ia forma directeței, cum ar fi epitaful de Pe mormântul grănicerului: „Până aici!” (p. 52).

Dincolo de mici jocuri de cuvinte, cred că autenticitatea acestora provine și din consecvența cu care cioplitorul în epitafuri, cum singur se intitulează, rămâne în sfera lexicală proprie fiecărei meserii, trăsătură menționată și de George Volceanov în prefața care ia forma unui adevărat studiu, dar care cred că merită reiterată și aici. Sfârșitul portarului de fotbal sună cam așa, „Pe gazon păzește plasa, / sub gazon doarme la greu./ A scăpat mingea din mână, i-a suflat-o Dumnezeu”, în timp ce Fizicianul la marginea gropii analizează empiric datele și concluzionează: „O gaură neagră se cască-n fața mea, / e groapa-n care timpu-l vom curba. / Voi fi ce-am fost: doar o particulă, / de mă-nghite nișa minusculă. / Aici liniștea trupului e totală: / fără presiune sau forță-ascensională” (p. 27). Să vedem și o Inscripție dedicată oratorului: „Sufletul e liber, corpul se descompune, / vorbele zboară, scrisul rămâne” (p. 27).

Apoi, după cum se poate observa, aceste epitafuri sunt construite metonimic: apartenența la o profesie, împreună cu însemnele și trăsăturile ei uniformizante, constituie elementul identitar central. Deși permit unele nuanțe de individualizare, acestea apar mai degrabă ca excepții; în cele din urmă, identitatea este nivelată simbolic prin moarte, fiindcă Realitatea destinului e una singură – „Aici moartea-i protectorul oricui / și fiecare-și are crucea lui” ( p. 21). Și, se cade menționat, volumul nu ignoră nici o altă dimensiune extrem de importantă a inscripțiilor funerare, și anume conectarea măiestriei verbale cu puternice efecte vizuale, prin sculptură sau pictură. Ilustrațiile de Birton László sunt foarte potrivite spiritului și contextului, acesta fiind introdus, la rândul său, pe pagina de gardă: „Linii aiurea a trasat, / Cu care câș a ilustrat,/ BIRTON LÁSZLÓ, / al criptelor artist”.

Cu lunga sa istorie, încă din Grecia antică, epitaful rămâne unul dintre instrumentele importante prin care avem acces la evoluția reprezentărilor dinamicii dintre identitate și moarte. Mai mult chiar, acesta „participă la construcția socială, și pe cale de consecință istorică, a morții (…) Schimbările în tratamentul morții sunt într-aproape și dialectic conectate schimbărilor care apar în relațiile sociale dintre cei vii” (trad. mea, Scodel 2019:1).

Ca gen literar, scrie Joshua Scodel în The English Poetic Epitaph. Commemoration and Conflict from Jonson to Wordsworth, „epitaful poetic valorifică atât trăsăturile distinctive ale versului, cât și propriile convenții specifice, pentru a defini identitatea celui decedat într-un mod care nu doar întărește, ci și extinde, pune sub semnul întrebării și reconfigurează codurile culturale dominante. Dezvoltarea epitafului poetic reprezintă, astfel, un proces continuu de a asimila și modifica normele culturale” (trad. mea, ibidem, p. 2).

Apoi, „ficțiunile epitafice pot fi, așadar, privite ca o subcategorie a ceea ce Donald Maddox numește «ficțiuni ale identității», care pun în scenă «întâlniri speculare» – întâlniri cu un alt individ, de exemplu, care au loc într-un moment de răscruce esențial pentru sine, oferind o perspectivă nouă și decisivă asupra propriei identități” (trad. mea, Swift 2016: 4). O modalitate de „fixa adevărul poetic pentru eternitate”, o formă de „l’être écrit”, de a fi scris, respectiv de a trăi în și prin scriitură, de a supraviețui timpului și morții.

O foarte scurtă incursiune prin istoria genului ne poate ajuta să înțelegem mai bine varianta contemporană pe care ne-o propune Dósa Zoltán și mutațiile inerente care țin, în primul rând, de ideologiile, credințele și practicile sociale prezente.

În tradiția medievală, epitaful fixa identitatea prin prisma morții înțelese nu ca finalitate, ci ca etapă de tranziție, în contextul credinței creștine, asumând totodată o funcție morală și didactică. Dacă în Franța Evului Mediu târziu se insistă asupra modului în care identitatea se formează prin interacțiunea dintre voce, text și corp, asupra statutului unei voci care afirmă „je suis mort” și, totodată, asupra importanței povestirii în constituirea sinelui (Swift, 2016), în spațiul englez, pe filieră puritană, în secolul al XVII-lea, epitaful devine o formă de a impune, dar și de a chestiona, idealul „omului onest” în viață și în moarte, cu accent asupra rolului/ statutului public al decedatului. În cele din urmă, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, epitaful caută noi forme de a valida importanța decedatului, focusul schimbând-se de pe „ființa socială” pe cea individuală, mai precis pe actul jelirii și al sentimentelor pe care le trăiește îndoliatul, fie el poetul sau o altă persoană, pentru ca în secolul al XIX-lea sursa de validare a genului să provină din interacțiunea cu cititorul, respectiv din reacțiile pe care le poate obține de la acesta. Pentru Joshua Scodel această schimbare a focusului pe spectator/ cititor erodează, de fapt, tradiționalul rol social atribuit decedatului, marcând în același timp și declinul ireversibil al importanței culturale a genului.

Helen Swift identifică un continuator al genului în secolul XX prin „autotanat(h)ografie”, trop specific literaturii moderne, utilizat pentru prima dată la începutul anilor 1980 pentru a desemna o scriitură din perspectiva morții, nu doar despre moarte, relatări ale celor morți despre propria moarte – o posibilitate de a vorbi de dincolo de mormânt.

Volumul de poeme Kaddish al lui Radu Vancu oferă un foarte bun exemplu în acest sens, conferind glas celui aflat în groapa comună, în mormânt, însă nu sub formă de lamentație.

Concluzia lui Joshua Scodel este că „privată de multe dintre convențiile sale, dar păstrându-și funcția esențială de lamentație, elegia își menține vitalitatea în secolul al XX-lea, rămânând genul liric dominant pentru exprimarea sentimentelor personale și a reflecțiilor legate de moarte. Prin contrast, poeții de după Wordsworth consideră, în general, epitaful poetic drept un gen anacronic. În poezie, proiectul epitafic de a defini importanța publică a celui decedat este el însuși «mort», iar multe dintre convențiile epitafului poetic sună astăzi gol și inadecvat ca răspuns la condiția muritoare a omului” (Scodel, 2019: 11).

Iată că Dósa Zoltán, psiholog și cadru didactic universitar, cioplitor de epitafuri, are curaj nu doar să reînvie acest gen clasat de poeți, ba chiar să se întoarcă la forma de identitate publică pe care o presupune meseria (cariera/ jobul), instrument de integrare și ierarhizare socială, din care nu lipsește, așa cum era de așteptat, și latura normativă, didactică. O sinteză excelentă a diversității catalogului celor trecuți pe lumea cealaltă oferă Volceanov în prefața amintită. Închei cu un epitaf emblematic care ilustrează, într-o formă concentrată și satirică, modul în care genul acesta continuă să funcționeze ca oglindă a ordinii sociale, o radiografie a valorilor mimetice și absurdului unei realități (social) mediatizate până la caricatură:

 „Ici zace un influencer,/ o dată a avut dreptate, într-adevăr, / dacă-n mormânt se-aruncă el, / cei vii din asta-și fac și ei un țel./ Deșteaptă mișcare, vorba aia, / uite-așa l-a luat gaia” ( Ultimul gest al influencerului, p. 110).

Bibliografie:

John Morreall, Comic relief. A comprehensive Philosophy of Humor, Wiley-Blackwell, Malden, 2009

Joshua Scodel, The English poetic epitaph : commemoration and conflict from Jonson to Wordsworth, Cornell University Press, Ithaca & London,1992.

Helen J. Swift, Representing the Dead: Epitaph Fictions in Late-Medieval France, Brewer, Cambridge, 2016

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 45-46]