E cât se poate de firesc și pentru feminism să aibă în manifestarea sa literară soarta oricărui stil sau curent, și anume să se erodeze, să intre în fază decadentă. Acesta e, desigur, un truism, la care apelez acum doar pentru a-mi justifica gândul cu care am început lectura volumului de debut al Simonei Sigartău^*: încă un volum feminist, căci aceasta e direcția ideologică în care îl înscrie Olga Ștefan pe coperta a patra. Să ne înțelegem însă de la bun început: nu de vreun sentiment al preaplinului de feminism în practica socială românească e vorba aici. Nici gând de așa ceva. Dimpotrivă, susțin răspicat că în discursul cultural autohton și, mai ales, la nivelul manifestărilor sociale extraliterare, incluzând aici mentalitatea generală, precum și la cel al instituțiile care activează în câmpul literaturii (publicații, edituri ș.a.m.d.) este vorba în continuare de un misoginism anevoie de înlăturat, din păcate. Dar, chiar dacă literatura poate avea un rol important în difuzarea persuasivă a valorilor feministe necesare progresului civilizațional, simplul fapt de a le promova nu constituie neapărat, în sine, și un progres strict literar. Pentru ca el să se întâmple mai e nevoie și de acumulări energetice care să producă efecte nu atât în tectonica estetică a textului, cât și în cea a genului.

Reacția mea a venit pe fondul observării unei tendințe tot mai stridente în partea radical stângistă a criticii, și anume, aceea de a valoriza destul de des cam exaltat scrieri în care identifică aspecte ideologice subsumate accepției sale a progresismului, cum ar fi feminism, queerism, ecologism, anticapitalism/comunism. Spun exaltat întrucât ingredientul ideologic a devenit pentru partea radicală a criticii stângiste automat criteriu suprem de evaluare estetică. Cu alte cuvinte, ce idei promovează textul e considerat mult mai important decât cum, prin ce mijloace literare o face, ca și când criteriul ideologic nu e în relație de colaborare cu cel estetic, ci i se substituie. Acesta cred că este și unul dintre motivele pentru care a cam început să se simtă aglomerația prin zona feministă, iar odată cu ea se poate cu ușurință observa și tendința clișeizării.

Totuși, al doilea gând a fost că… „Max Blecher”, Komartin, laude de la Olga Ștefan și Mihók Tamás, chiar și de la Andreea Pop îmi erau destul de proaspete în memorie… tre să fie ceva. Și, după ce am văzut, pot și eu spune că este. Și este tocmai la nivelul tectonicii estetice de care vorbeam mai sus, căci Simona Sigartău este atentă deopotrivă la referințe, afinități și incompatibilități, la ce și cum s-a scris, astfel încât știe să se ferească de clișee și marote, reușind astfel să-și deschidă propria cale chiar și atunci când are de străbătut hățișuri prin care au mai fost bătute poteci. Iată, spre exemplu, cum mișună în a doua jumătate a poeziei O persoană de care am fost fascinată în copilărie evanescențe din Colosul Silviei Plath, puse la treabă pentru consolidarea unei viziuni totuși personale, nicidecum de împrumut: „Cei 50 de lei m-au umilit de fiecare dată/ acel ritual în care merge fiecare nepoată/ mulțumește îmbrățișează și suportă câteva clipe de tăcere/ incomodă./ Nu am avut niciodată nevoie de recunoștința ta/ nici de lacrimile care vin doar după câteva înghițituri./ Poate că ar fi fost mai bine să am ce scrie în compunerile La bunici./ Poate că meritam o mamă care să zâmbească mai des. Cred că meritam o familie pe care să nu te așezi ca o căpușă grasă./ Știi, din mamă în fiică s-a scurs un puroi amestecat cu alcool/ De fiecare dată când te văd simt un miros de sânge sau de fier/ Ceva care îmi amintește de bara înghețată pe care îmi lipeam/ limba când eram copil. Și durea oribil./ / Când mă uit la tine crucile și dumnezeii capătă noi sensuri/ Ești mare, ești mare. Glasul tău străbate satul și știu toți/ că e o zi din aia. Neamul nostru e plin de femei plânse/ și sunt prima care aduce un băiat/ și dacă trebuie să îți mulțumesc pentru ceva/ îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat pragul de jos.”

În cronica pe care i-o dedică în Vatra^**, Andreea Pop sesizează un paradox al vocii care se exprimă poetic în volumul de față, cel de a fi „puternică și nevralgică în același timp” („[…] treptat, poemele alunecă într-o zonă tot mai personală, extrapolează, pe marginea experienței colective, schițele unei interiorități care supurează, puternică și nevralgică, în același timp. De fapt, cred că ăsta-i un paradox ce definește foarte bine poezia Simonei Sigartău, amestecul ăsta de incandescență și vitalitate, alternate cu discrete momente de retragere, care dă pe dinafară peste tot în volum și pe care poeta și-l recunoaște, de la bun început, ca pe una dintre marile contradicții biografice”.). În ceea ce mă privește, n-aș lua ca paradoxal mixajul de vitalitate, concretizat în activism feminist, și de reverberații ale traumelor. Mai degrabă le văd inerente unui demers de contemplare a condiției femeii în desfășurarea istoriei.

Poeta realizează, cum bine spune Andreea Pop, o „istorie a femeilor”. Pornește de la cele din biografia personală, referirea fiind aici mai ales la familia lărgită, dar, bineînțeles, extinzându-se la cercuri tot mai mari. Acesta e, în esență, un demers contemplativ, vizând explorarea plină de patos și de compasiune a unei drame, în definitiv, colective. De aici și vine activismul său feminist. Pe de altă parte, în aceeași direcție merg și investigarea și expunerea traumelor generate de propria ființare într-o lume inerțială, căci ele se relevă a fi generate, în bună măsură, de o întreagă mitologie opresivă transgenerațională. Această mitologie este expusă pe larg și cu ironie amară în poezia Zestre: „O femeie autoritară își însoară bine fiul./ Fiul femeii autoritare are puterea lui și puterea mamei/ și puterea paharului./ Soția fiului autoritar are puterea credinței în Dumnezeu/ Așa că soția fiului autoritar nu pleacă, ci ridică o casă cu 3 copii,/ un gard care cade periodic, un grajd și un ogor din care răsare/ hrană an de an./ Soția fiului autoritar nu doarme, că i s-au îmbolnăvit copiii/ nepoții șoldul mâinile./ Soția fiului autoritar are o cruce grea,/ așa i se spune de fiecare dată când umblă prin casă și vorbește/ singură./ Dar ce mântuire, vai, ce mântuire! Câtă bucurie o așteaptă în cer!/ Cum plătește ea pentru tot neamul!// Noi plecăm ochii și ne imaginăm un transfer de păcat/ și în prostia noastră chiar credem că am scăpat/ Noi plecăm ochii și ni se pare că ea e un fel de erou/ pe care e bine să îl urmezi cu loialitate/ cu tristețe/ cu respect// Că nu dansezi nu trăiești/ și nu te bucuri de viață în zona lagărului de concentrare, nu?/ Ce rușine./ De fapt bunica îmi lasă din când în când un bilet în geantă/ și eu mă fac că sunt intangibilă/ că bunica spală tot și eu o să trăiesc liniștită/ că eu fac mai bine aleg mai bine mă ridic mai ușor.// De zece ori născătoare/ în fiecare noapte la 12 timp de 40 de zile/ după fiecare născătoare pui o dorință.” Ideea că religia iubirii are un revers tragic, responsabil de condamnarea la suferință, disprețuire și înjosire a femeii e cât se poate de pregnantă. Ea e prezentă și în Paradox, cu mai mare intensitate tragică: „Eu am fost un copil iubit și dorit/ dar bunica a plâns mereu în brațele mele și mi-a spus că/ avem o plată grea/ și am promis că eu nu, eu nu/ și când mi-a fost greu bunica mi-a spus că e plată de neam/ și a plâns iar.”

Sondând abisurile unei astfel de mitologii sociale și implicațiile ei în construirea condiției tragice a femeii, în genere, și a celei care scrie, în particular, Simona Sigartău depășește cu mult nivelul victimizării și al înșiruirii de imputări privitoare la stereotipiile machiste, regăsit până la cota manierismului deja în poezia feministă. Nu e deloc întâmplător faptul că pe bună parte dintre acestea le și inventariază într-o singură poezie, Se știe. Ansamblul cărții e dedicat explorării unui complex tematic mamut, întins de la derivările copilăriei, cu religiozitate, bunică victimă, bunic abuziv, religie, până la cele ale adultei, în ipostaze ca studenta, emigranta sau mama. Un complex pus în formulă proteică, adaptabilă registrelor multiple cu care poeta operează surprinzând vulnerabilități și atuuri deopotrivă ale tuturor celor „singuri sub râsetele familiilor perfecte”. Iar „singuri”, la masculin, ne include pe toți, astfel că volumul Simonei Sigartău nu e doar un alt debut în seria celor feministe autohtone, ci unul revigorant în cadrul categoriei și, mai mult, în cadrul poeziei ultimilor ani.

__________

^* Singuri sub râsetele familiilor perfecte, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2024.

** Nr. 10-11/2024, p. 37.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 50-52]