Nicolae Mecu

Magistrul

L-am cunoscut mai întâi în calitate de profesor, în ultimul din cei cinci ani de facultate ai seriei mele, 1967-1972. Ce-i drept, încă din primul semestru al anului I, statura sa profesională și morală îmi fusese semnalată de Ioan Petru Culianu, colegul meu de grupă. Deși descins din depărtatul Iași, deși mai june decât toți studenții seriei B a anului nostru, „Nené” cunoștea elita umanistă a Capitalei mai bine chiar decât colegii noștri bucureșteni cei mai avizați în materie. Abia  lăsatului la vatră care eram, după o cătănie de un an și patru luni,  el, Culianu, mi-a deschis ochii asupra a doi dintre cei mai străluciți dascăli tineri ai facultății. Unul era Cornel Mihai Ionescu, deja „siglat” și sigilat ca CMI, iar celălalt – Mircea Martin.  „Recomandarea” lui „Nené”  pentru cel de-al doilea avea să-mi fie validată mai întâi de lectura cronicilor din „Amfiteatru” și apoi a cărții de debut din  1969, Generație și creație; iar un an mai târziu, de studiul introductiv la De la Baudelaire la suprarealism, masivul op al lui Marcel Raymond, pe care l-am inclus rapid în mitologia deschiderii iscate de scurtul dezgheț (când „În strâmtul nostru mapamond / Pătrunse și Marcel Raymond”, cum exultasem eu într-o ocazională estudiantină).

Dacă-mi e acceptată o demisie de la logica strictă,  aș spune că „diferența specifică” a tânărului lector universitar din 1971 era una comună generației din care el făcea parte (folosesc termenul cu sensul de la Vianu, de „generație de creație”, pe care discipolul îl preluase explicit în prima sa carte), formată din critici până mai ieri respinși sau marginalizați. Așa se face că, de pildă, la cursul de Literatură universală  i-am putut asculta pe Sorin Alexandrescu (cu eruditul Alexandru Cizek ca asistent seminarist), Matei Călinescu (în sfârșit adus la „bază” după câțiva ani de semiexil pe la facultăți în care Româna era specialitate B), Nicolae Balotă – ocazional suplinitor al lui Dan Grigorescu, proaspăt director al Bibliotecii Române din New York. Firește, în cadrul strălucitei garnituri, profesorul Mircea Martin venea și cu atuurile și însușirile irepetabile ale personalității lui, cum sper să se înțeleagă din ceea ce voi spune mai departe. Nu însă înainte de un mic adaos: cursul și seminarul de introducere în Teoria literaturii din anul I le făcusem cu un profesor ratașabil valoric menționatei generații: învățatul, rigurosul, limpedele și – ca om – modestul  Nicolae Rață. El ne-a înlesnit apropierea de structuralism, aflat, la noi și atunci, în floare, precum și de tratatul de  teorie literară al lui Wellek și Warren, noua biblie a domeniului.

Ceea ce mi-a atras atenția la tânărul dascăl Mircea Martin, iar mai pe urmă mi s-a tot clarificat și definitivat, a fost convergența datelor constitutive ale personalității sale; mai mult, faptul că acestea o cuprindeau în raza lor armonizator-sintetizatoare și pe cea umană. Cu o sintagmă ce nu e originală în sine, ci doar în  aplicarea ei particulară, m-a impresionat unitatea lui stilistică. Fapte socotite în mod curent disparate, deoarece aparțineau, formal, unor clase diferite, îmi apăreau ca având aceeași sursă sau formând împreună o structură. Sala de curs nefiind unul dintre amfiteatre, profesorul nu ne vorbea de la catedră. Îmbrăcat „clasic”, costum-cravată, alternat cu sacou, toate impecabile, însă  purtate fără pedanterie, cum și fără rigiditatea și ostentația de prim-încălțat. Trup viguros, dar suplu,  total și radical opus genului adipos (în unire cu pătrunzătoarea inteligență, aceste aspecte deveniseră pentru mine un motiv pentru a-l face parte dintr-un trio nimbat de excepționalitate, alături de Cornel Mihai Ionescu și Ioan Petru Culianu). Conformație de sportiv, suspectabil de atletism sau de tenis – bănuială confirmată: într-un rând, l-am zărit îndreptându-se spre ieșirea din sala de marmură ținând în mănă o sacoșă de sportiv, din care se ițea mânerul unei rachete. Dar să reiau șirul disparităților coezive. Gesticulație minimă și sobră, ale cărei linii rămâneau desenate în aer ca o epură. Glas catifelat,   brusc modulat și, uneori, metalizat, dacă ceva trebuia subliniat ca nod semantic sau, cu atât mai mult, ca necesitate, ca stringență (logică sau deontologică). Cambrare a vocii,  coalizând fixarea privirii într-un punct care de obicei erau ochii unui student atent, remarcat de el întru cât, dar mai ales întrucât acela se dovedise sedus de sorbul gândirii speculative. (O privire, subliniez, pătrunzătoare fără a intimida ori bloca.) Zâmbet, de obicei schițat și abia perceptibil, ivit când, pe parcurs, chiar demersul său ajungea la răspântii  plăsmuitoare de umor epistemologic. Spontan, mintea studentului de atunci care tocmai îl descoperise pe Gaston Bachelard reunea toate aceste manifestări într-o simbolistică a ascensionalului.  Nu-mi puteam explica riguros de ce, dar simțeam irepresibil și definitiv că numai așa poate fi. Nici astăzi nu îl percep altfel.    Însumate, toate aceste iscodiri și achiziții ale privirii mele fizice alcătuiau un tot organic. Asta pe de o parte. Pe de alta, ele mi se prefigurau drept semne ale unei coerențe interioare și abstracte, dimpreună  cu care formau un al doilea întreg. Acesta reunea, în chip armonic, semnele fizice, vizibile, cu lumea nonfigurativă a ideilor și a pulsului lor afectiv; dar mai ales cu rostirea, cu articularea lor. Expressis verbis, cu „dicțiunea ideilor”: sintagmă definitorie pentru Mircea Martin, concept supraordonator nu doar în a sa teorie a criticii (și nu numai a criticii), ci și în gândirea și acțiunea profesorului; a pedagogului. Cum voi arăta mai departe.

În cursurile noastre de până atunci prevala informația: pe cât posibil esențială, cât mai bogată și cât mai la zi, însă, înainte de toate, cât mai sigură, mai validată de instanțele supreme ale științei. În întunecata selvă a labirintului informațional, profesorii ne erau niște Vergili furnizori de certitudini, confirmând în fiecare zi perenitatea, așadar și actualitatea formulei clasice: magister dixit. Desigur, Mircea Martin era, este și un asemenea magistru, el deține toate datele pentru aceasta: informație orientată de discernământul axiologic și, așa-zicând, „la obiect”, „punctuală”, adică nu spectacol catedratic, nu paradă de erudiție; rară capacitate de esențializare și de sintetizare; raționament impecabil logic, dens și cristalin; incoruptibil scrupul al proprietății termenilor.   

Totuși calitatea „maîtresse” și separatoare a neîncadrabilului dascăl de Teorie literară era alta. Profesorul nu ne oferea cunoștințe „de-a gata” – cu excepția, desigur, a axiomelor. Aviditatea noastră, de altminteri firească, de a afla cât mai degrabă rezultatul demersului era balansată  și temporizată de stăruința lui asupra căilor care duc într-acolo, ca și asupra regulilor ce trebuie păzite pe parcursul demonstrației. Lecțiile noastre cu Mircea Martin  deveneau astfel o pedagogie a itinerarului care (con)duce la adevăr. Înainte de toate, cursurile lui ne învățau să gândim, și asta nu doar în materia lor strictă, aceea de aprehendare a literaturii, ci și mult dincolo de ea.

Și iată cum toate acele manifestări comportamentale evocate mai înainte și care, luate separat, ar fi putut rămâne ceva disparat și străin își căpătau adevărata semnificație atunci când descopeream că în realitate ele erau niște semne, măști, sugestii și imbolduri concertate care ne deschideau drumul spre asimilarea ideilor nu ca achiziții fabricate în afara minții noastre, ci ca produse ale ei, fie și numai printr-o contribuție minimă. O anumită modulație de ton, de timbru, de intensitate a vocii, însoțită uneori de  o discretă cambrare a corpului, de o particulară mișcare a mâinii și de o specială concentrare a privirii ne eliberau supapele curiozității și interesului, ne semnalau proeminența chestiunii în discuție, în vreme ce alura de sportiv a vorbitorului – prezentă pe retina noastră chiar dacă în momentul respectiv nu ne uitam spre el – ne facilitau prin nu știu ce transfer credința că în demersul ce va urma nu vom fi trișați; că totul va decurge fair play. Aceeași pedagogie a cunoașterii – în primul rând a literaturii, dar, repet, fără a se limita la ea – e de găsit și în cărțile scrise de profesor, criticului literar și eseistului. Căci, la cel mai înalt și rafinat nivel și într-un mod cu totul personal, Mircea Martin este unul dintre cei mai didactici critici români, cu toate că până acum nimeni n-a emis această aserțiune sau, cel puțin, n-a formulat-o atât de radical. În chip difuz și implicit, preocuparea pentru pedagogia lecturii și în genere a actului critic există în întreaga lui operă. Uneori însă, și nu în arii de interes secundare ori ivite în chip întâmplător, pedagogia exegezei ni se înfățișează și ca atare, în mod explicit și pusă sub accent valorizant. Unul dintre exemplele cele mai elocvente este amplul articol Singura critică (care a dat și titlul volumului apărut la Cartea Românească în 1986), text polemic și text-pledoarie de o mare concentrare ideatică. În ansamblul operei lui Mircea Martin, acest eseu-studiu ar putea sta drept discursul asupra metodei. Fraza-cheie este aceasta: „Singura critică valabilă este cea adecvată la obiect (dar nu există o singură critică adecvată la obiect), căci adecvarea  presupune coerența discursului și validitatea demersului, adică saturarea obiectului, drept premise”¹. „Adecvarea la obiect” ca certificat de identitate și de calitate al criticii veritabile este nu numai concluzia operei lui MM, dar și – într-o perfect coerentă circularitate hermeneutică – și o premisă a ei. Textul din 1986, într-un fel sau altul prezent și în scrierile ulterioare, consacra ideea cardinală a unei acțiuni critice și culturale ce începea în 1969, prin Generație și creație. În  Argument-ul cărții, aceasta era exprimată cu fermitatea unui discurs deopotrivă inaugural și fondator, sfidând ezitările proprii începătorului, în care se lăsau  descifrate și „armonicele” vocii unui critic de direcție al domeniului, deci și ale unei pedagogii: „Critica e una, indiferent de pretexte, și identitatea ei o dă efortul interpretativ. Pentru mine aceasta presupune o încercare de identificare infinit repetată (s. a.). Ținta oricărei exegeze trebuie să fie aceea de a întâlni conștiința unei opere (nu pe cea a autorului) și de a-i reda (sau atribui) o coerență semnificativă. Nu există critică în afara unei fidelități fundamentale față de operă, a cărei «deformare» (inevitabilă) e de dorit să se producă în punctul cel mai înalt cu putință” (s. m.). Lateral, dar meritând aprofundarea, menționez două lucruri legate de acest text de o „brevitate lapidară”, cum l-ar fi caracterizat Maiorescu: 1) densul „argument” postula o direcție critică diferită de aceea a „lecturilor infidele” și 2) această direcție – așa cum a consacrat-o, în teorie și practică, opera lui Mircea Martin – merită o discuție aprofundată și o evaluare pe măsura detașării ei de curentul dominant, acela de „fobia metodei în critica românească interbelică”, cum îl vede Alex Goldiș în provocatorul volum colectiv Pentru o nouă cultură critică românească (2024). Nu întâmplător, autorul cărții-program Singura critică este printre extrem de puținii critici literari români apreciați, și încă la superlativ, de Adrian Marino – protagonistul ofensivei pentru metodă și sistem din postbelicul nostru literar.

Revenind: în fraza citată din Singura critică,  precum și în „argumentul” din 1969 întâlnim și mijloacele prin care Mircea Martin își convinge cititorul și care nu au nimic de-a face cu tehnicile clasice ale artei persuasiunii. Într-adevăr, nimic retoric în stilul său de teoretician, critic, eseist. Într-un fel, lucrul a fost observat de sagacele Radu G. Țeposu, care observa că stilul criticului nu se sprijină decât pe „soliditatea unei idei memorabile, formulată și demonstrată memorabil”.  Pentru ilustrarea aserțiunii nu pot fi ocolite  două asemenea demonstrații, ambele antologice. Prima este  comentariul la paragraful final al prefeței lui Călinescu la Istoria din 1941 („În aceste timpuri de suferință națională […] eternii păzitori ai solului nostru veșnic”), un comentariu implicit polemic cu detractorii sau cititorii grăbiți ai textului și, deopotrivă, cu apologeții lui protocroniști. A doua lectură exemplară este făcută unui alt paragraf final, însă tot călinescian, și anume din Viața lui Mihai Eminescu.

În ce-l privește pe profesor, postura lui didactică presupunea prin ea însăși apelul la  artificiile persuasiunii. Absente din cărțile scrise, mijloacele clasice de influențare lipseau și din cursurile rostite, însă au funcționat din plin cele ale paratextului comportamental. Venind în deplină adecvare și coerență cu procesul de cunoaștere parafat în scris de profesorul Mircea Martin, acesta alcătuia nu un discurs de escortă, ci era chiar parte din text, manifestare a lui într-un alt limbaj decât cel verbal. Propun aici o comparație ce nu mi se pare hazardată. Așa cum dirijorul Sergiu Celibidache încorpora la propriu muzica, gesticulația și întreaga gamă de mișcări ale trupului neconstituind la el o coregrafie în sine, extravagantă și cabotină, cum insinuează detractorii dirijorului și percep ignoranții), mutatis mutandis o lecție ținută de Mircea Martin era expresia unei trăiri totale a ideii, la toate palierele făpturii lui.

Și fiindcă l-am amintit pe Celibidache, conceptul-cheie al fenomenologiei lui muzicale, spontaneitatea, poate fi folosit fără rețineri și în definirea lui Mircea Martin – criticul și pedagogul. Căci una dintre calitățile ce-l disting este refuzul rutinei, boarea de prospețime a interesului cu care el întâmpină o idee nouă sau rechestionează validitatea uneia mai vechi. La limită, dar neforțând limita, se poate afirma că jocul dintre identitate și alteritate al operei sale, prefigurată esențial în epura începuturilor (inclusiv a momentului Școala de la Geneva, pe care nu ar fi căutat-o dacă nu ar fi găsit-o), nu a însemnat altceva decât perpetua lărgire – în marginile unei identități maximale – și adâncire, nuanțare, rafinare a unor intuiții originare majore. Or, necontenita întoarcere la ele, printr-un proces de circularitate mereu creativă, nu ar fi fost posibilă în afara acelor disponibilități de spontaneitate prin care ceea ce a fost cercetat cândva redevine auroral. Discursul de recepție pe care tocmai l-am ascultat vine ca o ultimă dovadă. El nu reprezintă o reluare ca atare a eseului Radicalitate și nuanță din 2015, ci este ultima sa variantă de până acum: remaniată, amplificată, aprofundată, rafinată; în fine… nuanțată.

Neostenita mobilitate și  frăgezime a privirii îi conservă octogenarului tinerețea cu care ne-a întâmpinat în urmă cu 53 de ani. Iar în postura de „nemuritor”, îl ține departe de morbul denunțat de Păstorel  – printr-un demers a contrario – în misiva în versuri trimisă amicului său G. Călinescu la împlinirea unei alte vârste rotunde, dar tot de senior. Îmi permit să „forwardez”  strofa definitorie, trecând-o dinspre autorul operei spre eminentul ei exeget: „Șezut-ai după cum se știe, / În scaunul ce ți s-a dat, / Pe merit, la Academie. / Dar nu te-ai academifiat” (s. m.).

___________________

¹ Singura critică, Cartea Românească, 1986, p. 80, s.m.

*

Bogdan Ștefănescu

Ex nihilo… natio?

Lui Mircea Martin

Aproape de mijlocul anilor 1980, studentul care eram a ales un curs opțional despre școala critică geneveză ținut de Mircea Martin¹. Aveam să constat că, dintre profesorii din afara catedrei de engleză (specializarea mea principală), el și Cornel Mihai Ionescu au avut cea mai mare înrîurire asupra formării mele critice. Prin personalitate și stilistică, păreau că se află la poli irevocabil opuși. CMI era flamboiant, un prestidigitator grațios al comparațiilor și semnificațiilor subite, un seducător maestru al dicției orale. Asemenea frazărilor lui fulgurante, talentul îi stătea sub semnul efemerului, căci scriitura nu-i păstra aproape nimic din glisările elegante ale spontaneității sale histrionice. În schimb, MM era impecabil compus, econom în pronunție și cumpănit în frazare, impunător fără urmă de ostentație. Vorbea cu alura că scrie – cu claritate de cleștar, riguros și fără volute inutile, dar mereu atent la nuanțe imperceptibile, la posibile ramificări și complicații. Ne dezvăluia înțelesuri nebănuite cu fler de clinician și cu siguranța unui neurochirurg, dar în timbrul său intelectual obiectivitatea și precizia se modulau de o grijă aproape tandră față de vocea conștiinței profund umane din spatele fiecărui text.

Nu mai știu cînd am citit pentru prima dată, probabil nu foarte atent, G. Călinescu și „complexele” literaturii române. O publicase chiar în anul în care intram la facultate – o apariție neverosimilă în acele vremuri sumbre de cenzură comuniste. Aveam să o redescopăr mult mai tîrziu, ba chiar să o și predau cînd am fost invitat să preiau un curs masteral la Literele bucureștene tocmai de la… Mircea Martin. Reluată după ani și ani, cartea asta mi-a furnizat sentimentul unei anagnorisis, probabil pentru că sădise deja discret sămînța unei idei care mi-a lăstărit abia după ceva vreme, în timpul unei burse Fulbright la mijlocul anilor 1990.

Universitatea gazdă de peste ocean îmi ceruse să țin o prelegere publică despre cultura țării mele. Și acolo, ca și în Marea Britanie, România era o prezență frugală, mai degrabă anecdotică decît culturală – Ceaușescu, Nadia, minerii etc., dar aproape niciun autor român tradus prin bibliotecile lor. Am încropit atunci un rezumat ad hoc al auto-reprezentărilor noastre canonice, dar treptat am realizat că reinterpretam o dramă multiseculară, aproape ritualică – aceea a intelectualului român ce încearcă să-și prezinte spița culturală unui public occidental. Începeam deja să întrezăresc un leitmotiv identitar pe care l-am numit „golul (re)generativ”, o imagine șocantă prin absurdul ei, aceea a nașterii sinelui colectiv din nimic, a neantului fecund ce întemeiază națiunea. Am propus-o ca pe una dintre „metaforele fondatoare” ale culturii mele, o „cultură a insecurității” aflată mereu „sub asediu”.

N-am realizat filiația ideii mele nici atunci și nici cînd, după cîțiva ani, am început să scriu și să predau anume despre discursurile identității naționale și m-am intersectat din nou, neașteptat, cu omniprezenta temă a vacuității în imaginarul identitar românesc. Anglist fiind, fusesem obligat să mă confrunt cu fenomenul studiilor postcoloniale. Român fiind, însă, am sesizat greutatea aparte a unei imagini care, deși incidentală, revenea obstinat în discursul anti- și postcolonialismului, aceea a unei identități vide, tipice culturilor apăsate de stigmatul inferiorității. Mi-am reamintit de observațiile mele anterioare și le-am reluat din perspectivă comparată, tot mai convins că astfel de culturi „exotice” se înrudesc la distanță cu cele din Europa răsăriteană: conștiința lor colectivă s-a înfiripat din sentimentul propriei inadecvări și insignifianțe. M-am bucurat să constat că prezența acestui topos în literatura și critica est-europeană îmi confirma bănuiala.

Și am realizat, într-un tîrziu, evidența. Pentru că reluasem mai temeinic studiul expresiilor identitare din cultura română, am redescoperit volumul lui Mircea Martin, care îngălbenise răbdător în biblioteca mea, și am avut o dublă revelație. Mai întîi că „Prologul” său, un excelent inventar analitic al variațiilor pe această temă obsesivă în cultura română, precedase observațiile fugitive ale criticilor postcoloniali și postcomuniști despre deșertificarea identităților subjugate, formulări ce aveau să se ițească abia în anii ʼ90.² Apoi m-a frapat și remarcabila intuiție critică cu care semnalase un fenomen paradoxal: obsesia din literatura și cultura română pentru ceea ce el a numit „lacunele constitutive”. Formularea lui Mircea Martin e subtilă pentru că ne lasă să întrezărim două trăsături importante ale imaginarului identitar românesc. Prima se referă la caracterul traumatic al acestuia. Doar cîteva pagini mai tîrziu, criticul nostru revine cu o formulare alternativă, lămuritoare – „«complexe» generatoare” – care indică inerența unui stigmat, a unui „handicap”,  a unei „psihologii a frustrării și a compensației” ca origine a multora dintre auto-reprezentările culturii române. Cea de a doua însușire asupra căreia ne previne sintagma în cauză este natura funciar antinomică a identității românești. Nu e vorba doar despre „simultaneitatea unor opțiuni contradictorii” privind influențele străine, ci despre un mecanism paradoxal prin chiar esența lui: în cazul auto-reprezentărilor traumatice, tocmai lacunele sînt cele îi devin origine și noimă sinelui nostru colectiv, ceea ce explică rezistența peste secole și orînduiri a temei vidului identitar în cultura română. Odată ce au îmbrățișat perspectiva occidentală asupra istoriei și culturii, autorii români se găsesc condamnați la o comparație nemăgulitoare, la auto-stigmatizare, la negarea chiar și a evidențelor legate de propria existență colectivă în istorie. În retorica lor identitară, ei recurg atunci la un artificiu  vexant: își aneantizează propria cultură, dar cu aceeași mișcare convertesc acest ipotetic „nimic” în izvor al unei identități paradoxale și al unui presupus destin istoric al nației de a transforma alchimic lacunele într-o existență plină de tîlcuri adînci.

E ușor să nu bagi de seamă ce revelație poate produce teza lui Mircea Martin. Să încerc a o explica mai răspicat. Ce ne spune omagiatul nostru critic este că, atunci cînd elitele autohtone își comparau mica nație cu marile civilizații ale occidentului, ele făceau mai mult decît să contabilizeze o serie de absențe, cum ar fi inexistența unui trecut și a unei tradiții respectabile, a instituțiilor și practicilor culturale de tip apusean, ori a unui progres și a unei prezențe relevante istoric. Ce se întîmplă, de fapt, este că toate aceste lipsuri s-au întipărit în mentalul românesc ca un veritabil cod genetic cultural, unul cu o acțiune vexantă: golurile acestea s-au umplut de miez identitar, muțenia noastră istorică a dobîndit sensuri adînci, iar privațiunile s-au convertit stupefiant în germeni de creștere.  

Abia într-un tîrziu am realizat că, dacă voi fi reușit la rîndul meu să propun noi zări teoretice în studiul vocabularului națiunii, asta este doar pentru că mă aburcasem pe umerii uriași ai acestei fabuloase intuiții critice a lui Mircea Martin. Reorientînd-o imagologic, am încercat în mai multe dintre studiile mele să demonstrez că adesea în discursul nostru identitar absențele însele constituie prezența în lume a esenței luxate a culturii române. Altfel spus, paradoxul acesta al neantului născător de identitate a produs un profil psihologic și o filosofie a sinelui național.³

Reflecția elitelor noastre asupra identității naționale s-a întețit odată cu eforturile de a clama și configura statul român modern. Doar că scandalul lipsei din istorie a românilor vreme de un mileniu după retragerea aureliană ne-a pus mari probleme în deslușirea unui destin istoric și în legitimarea unui teritoriu tradițional al națiunii române. În fața contestărilor vehemente din partea vecinilor nemulțumiți care invocau această inconsistență istorică, a fost nevoie ca istoria și ontologia poporului român să se scrie ca o justificare acestei lipse de substanță istorică. Felul de a fi al românului, au protestat atunci unii dintre apologeții neamului, nu s-ar reduce la o absență nevolnică din istorie, ci ar fi rodul unei filosofii a absentării dinadins ca opțiune anti-istorică. Chirciți sub „teroarea istoriei”, cum pretinde Eliade, românii s-ar fi retras înțelept și discret, înțelegînd că „apa trece, pietrele rămîn” și că „ce e val, ca valul trece”, ori, cum zice Blaga, ar fi „boicotat” istoria. Din acest „gol istoric” s-ar fi născut, printr-o alchimie nedeslușită, poporul român ca o „enigmă” (Xenopol) ori un „miracol” (Brătianu, Eliade) al istoriei. Tîrziu, în plin ceaușism, Noica avea să ne propună ahoretia, îmbrățișarea non-actului, a tăcerii, a indiferenței și a pasivității înțelepte, o „maladie” ce ar fi creat destinul spiritual al românilor în cumpătul vremii, înfrățindu-l filosofic cu Bhagavad Gita și cu stoicii.

Dar un astfel de Weltanschauung se îngemănează și cu un profil caracterial al națiunii. Cioran a sugerat în Schimbarea la față a României că golurile istorice sînt de fapt rodul unor goluri psihologice în sufletul profund al poporului. Destinul nostru minor și „pe de-a-ndoaselea” ar avea drept cauză „un viciu substanțial în structura sufletească a românului, un gol inițial din care derivă seria de ratări ale trecutului nostru. . . care ne-a menținut în somnul nostru istoric de o mie de ani”. Românii și-au trădat destinul pentru că au fost umili, călduți, lipsiți de vitalitate: „De aici: pasivitatea, scepticismul, autodisprețul, contemplația domoală, religiozitatea minoră, anistoria, înțelepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului nostru național, aspect din păcate central.” 

Cioran are, firește, dreptate să plaseze golurile psihologice la rădăcina felului în care poporul român se închipuie în istorie și în lume. Basmele populare ale românilor repetă lecția creștină a umilinței și a modestiei, a lipsei de asertivitate și de grandomanie. Neagoe Basarab frazează înțelepciunea în acești termeni: „Cel ce n-are îndârjire, acela vede pre Dumnezeu.” În răstimpurile lui filosofice ori lirice, românul își mușamalizează eul. Poet al genialității condamnate la un dispreț suveran, precum în Luceafărul ori în Glosă, Eminescu notează totuși pentru sine, înclinîndu-se smerit: „Nu noi suntem stăpînii limbii, ci limba e stăpîna noastră.” Modernistul Blaga închină discursul său de recepție în Academia Română unui înainte-mergător fără chip: „Prezența nemuritoare la care mă refer nu e legată de niciun nume, nu rîvnește la nicio laudă și e răspîndită în spațiul din preajma noastră, cît ține întinderea împărătească a țării. Vreau să vorbesc despre singura prezență încă vie, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre satul românesc.” Țăranul atît de hulit de Cioran pentru lipsa de personalitate, de vigoare și de ambiție devine la Blaga exemplar pentru geniul creator și pentru înțelegerea cea mai tainică, ecou al transcendenței – „Marele Anonim”.

Observația lui Cioran din 1936 a fost profetică, ceea ce cu siguranță l-ar fi exasperat odată în plus pe pasionalul tînăr (nu și pe Cioran cel înțelepțit care în 1990 își considera acel text „cel mai străin”). La a doua tinerețe a liricii moderniste, unii poeți aveau să se întoarcă surprinzător la modestia și umila servitute a omului simplu. Sorescu îl închipuie pe Dumnezeu drept un țăran bătrîn căruia reumatismul îi deslușește semnele potopului pe care i le zice peste gard vecinului Noe (O să plouă). În Elegia a doua. Getica, Nichita meditează, nu fără un zîmbet ironic, la obiceiul, pe care ni-l crede deprins de la Pârvan, de a sacraliza vidul: „În fiecare scorbură era așezat un zeu./ Dacă se crăpa o piatră, repede era adus/și pus acolo un zeu./ Era de ajuns să se rupă un pod,/ca să se așeze în locul gol un zeu,/ori, pe șosele, s-apară în asfalt o groapă,/ca să se așeze în ea un zeu.” La primirea premiului pentru poezie de la Struga, Nichita admite modest: „Poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe cîmp să nască. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii ar fi un cîntec al surzilor.” Într-un alt Autoportret, avea să se reducă la „o pată de sînge care vorbește”. Pînă și un suprarealist contemporan precum Andrei Codrescu (admirator al lui Blaga, de altfel) a trebuit să admită în decembrie 1989, reîntors după decenii în patrie prin „gaura din steag”, că prin cultul personalității, al falei și opulenței faraonice, „Ceaușescu trădase una dintre calitățile cele mai de preț ale românilor: modestia”.

Sinele nostru cultural pare decis să se nască sub zodia vremii care-„ncearcă în zadar/ din goluri a se naște” și a lui „nu e nimic și totuși e/ o sete care-l soarbe”. E cu adevărat mirabilă persistența acestui topos identitar al miezului gol, dar fertil, un fel de mantră intonată cu spatele la realitatea istorică a culturii române pe care o reimaginează cu obstinație pe același tipar. La fel surprinde și versatilitatea lui, metamorfozele și ramificațiile lui multiple: tăcerea și muțenia, cultul ascezei, al devitalizării și al retragerii din viață, celebrarea înfrîngerii convertite într-o nebănuită izbîndă, strategia rezistenței fără opoziție fățișă și atîtea altele. Este de domeniul evidenței, dar poate că e, totuși, precaut să precizez, că toate acestea dau seamă exclusiv de o realitate imagologică, de un comportament retoric, discursiv, care a configurat auto-reprezentări și a influențat atitudini și acțiuni în cîmpul culturii române, dar nu trebuie în niciun fel luate ca probe pentru existența și istoria factuale ale poporului ori ale națiunii.

Dar cel mai mult eu unul mă bucur că, tot explorînd febril aceste chipuri și închipuiri ale absenței, nu m-am lăsat contaminat de o absență a memoriei și a recunoștinței. Nu am cum să uit că ochii mei s-au deprins să zărească toate aceste „lacune constitutive” în discursul național-identitar românesc doar grație acestei idei-făclie pe care i-o datorăm, ca pe atîtea altele, celui ce ilustrează cu inegalabilă excelență spiritul critic și claritatea teoretică în cultura română contemporană – profesorul Mircea Martin.

____________________

1 Ca filolog, folosesc cu bună-știință ortografia cu î din i și forma sînt pentru a apăra un principiu încălcat abuziv de către Academia Română care a ignorat expertiza lingvistică din chiar sînul acelei instituții. Pentru detalii se pot consulta articolele unor lingviști cu reputație ireproșabilă, precum: Mioara Avram, Ortografie pentru toți, 2002 (https://dexonline.ro/articol/XII._%C3%AE_sau_%C3%A2%3F?fbclid=IwAR1EpW3XAUEK5l7lqxe0W7TwDc9wfb7cvEoX7uvalYkvlEz4g6M40Zope4E) ori Alf Lombard, „Despre folosirea literelor î și â” în Limba română nr.10, 1992 (https://dexonline.ro/article/Alf_Lombard_-_Despre_folosirea_literelor_%C3%AE_%C8%99i_%C3%A2).

2 Slavoj Žižek, Tarrying with the Negative (1993); Homi Bhabha, The Location of Culture (1994); Alexander Kiossev, „Notes on Self-colonising Cultures” (1995); Michael Burawoy, (1999, „Afterword” to Uncertain transition: ethnographies of change in the postsocialist World); Achile Mbembe, On the Postcolony (2001); Maria Todorova, “The Trap of Backwardness: Modernity, Temporality, and the Study of Eastern European Nationalism” (2005). Tratez în detaliu tema în articolul meu „Romanian Modernity and the Rhetoric of Vacuity: Toward a Comparative Postcolonialism” din M. Martin, C. Moraru și A. Terian, Romanian Literature as World Literature (Bloomsbury Academic, 2018).

3 Se pot vedea articolele mele „The Regenerative Void: Avatars of a Foundational Metaphor in Romanian Identity Construction” (Philologica Jassyensia nr. 13, 2011) ori „Filling in the Historical Blanks: A Tropology of the Void in Postcommunist and Postcolonial Reconstructions of Identity” (în D. Pucherova și R. Gafrik, Poscolonial Europe? Essays on Post-communist Literatures and Cultures, Brill/Rodopi, 2015). Schimbînd filtrul analitic, am arătat și că există niște așa-numiți master tropes care modulează diferit reprezentările național-identitare ale acestui topos al vidului identitar („Voices of the Void: Andrei Codrescu’s Tropical Rediscovery of Romanian Culture in the Hole in the Flag”, University of Bucharest Review nr. 2. 2008).

*

Adriana Babeți

Un  savant  inter  confinia

I s-a spus „Provincia inter confinia”, o provincie între frontiere; dar și „Terra Nova” ori „Mica Americă”, ba chiar „Noul Eldorado”. Sau, mai recent, „Mica Uniune Europeană”. Precum străvechiul Eden, are forma unui patrulater conturat de râuri (Dunăre, Mureș, Tisa, culoarul Cernei) și o suprafață comparabilă cu cea a Belgiei de azi. E Banatul istoric. Un ținut aflat mereu la margine de regate, de imperii, de state. Mereu între frontiere. În istorie, asemenea situări s-au dovedit a fi, de cele mai multe ori, nefaste. Nu și în cazul Banatului. Aici, așezarea între confinii, inter confinia, a generat, în timp, o mentalitate, o sensibilitate și un stil de comportament aparte. O „stare de graniță” specială, prin care Celălalt e descoperit cu interes și respect nu atât ca diferit antagonic, ci ca un complement, ca asemănător, alături de care trăiești, pe care îl recunoști și, mai mult, cu care interferezi în reciproc beneficiu, fără a-ți pierde identitatea. În acest spațiu s-a născut și s-a format profesorul Mircea Martin. Cred că de aici ar trebui să pornesc ca să înțeleg de ce Mircea Martin este o prezență cu totul singulară în lumea intelectuală românească. Un mare critic francez pe care profesorul Martin l-a prețuit și despre care a scris nu o dată, Roland Barthes, își punea retoric o întrebare în cursul său despre Neutru ținut la Collège de France: „cum să vorbim noi, intelectualii?” Și își dădea singur răspunsul: „Prin metafore”. Dacă ar fi să îi dau dreptate și să dilat puțin sensul, atunci mi-aș lua libertatea să vorbesc despre profesorul Mircea Martin, ca despre o metaforă a spațiului care l-a generat. Îmi permite acest exercițiu de stil (mai degrabă poetic decât științific), însăși ideea de transfer, de transport al sensului,pe care cuvântul grecesc o include. Metaphorá.

Și totuși, dincolo de tenta literară a încercării mele se poate descifra și un adevăr revendicat de științe: de antropologie, de psiho-sociologie, de psiho-geografie, de istorie. Și aceasta, deoarece identitatea unui savant din domeniul științelor umane, în cazul de față, identitatea profesorului de teorie literară și culturală Mircea Martin, e o construcție complexă și complicată, întemeiată pe un întreg pattern sau model, căruia unii îi spun etos (oricât de disputate ar fi, pentru specialiști, conceptele respective).

Eu, personal, recunosc în profesorul Mircea Martin, în atitudinea sa generală, profilul unui spațiu, al acestei regiuni din România, care e Banatul. El a crescut acolo și Banatul a crescut în el; a locuit acolo și a fost, la rândul său, locuit de acel spațiu. De provincia inter confinia. Așa, după un tipar numai al său, animat de un etos aparte, Mircea Martin a pornit spre centru. Cum poți să parcurgi un asemenea drum? În trei feluri. Unu: cu un complex de inferioritate; doi: cu unul de superioritate. Ambele, întreținute de un regionalism narcisic, orgolios, suficient, păgubitor, sursă irepresibilă de frustrări.

Și trei: soluția aleasă de Mircea Martin, de cu totul altă factură. Liniile sale de forță sunt justa măsură, echilibrul, evaluarea lucidă a propriei valori, pragmatismul, deschiderea calmă, uneori precaută, dar deschidere, nu izolare, recunoașterea diferenței, simțul nuanței, capacitatea de a intra în dialog, fie și contradictoriu, cu demnitate, civilitatea; cosmopolitismul, europenitatea modernă, înțelese și trăite doar în complementaritate cu tradiția locului; a propriului loc. Și ce observăm? Că toate dimensiunile acestea conturează, pe de-o parte, profilul unui spațiu densificat de istorie, ca un palimpsest – Banatul și, deopotrivă, profilul profesorului Mircea Martin. Cele două își servesc reciproc drept cutii de rezonanță, în care reverberează armonic zeci de motive. Am ales, dintre toate, doar patru, poate cele mai puternice.

 Le voi descrie succint, nu înainte de a sublinia că toate stau sub un unic semn, cel al spiritului solar, rațional, echilibrat, carevine din tradiția Luminilor. De la începutul veacului al XVIII-lea, când în acest colț al Europei sud-est centrale se conturează o nouă istorie. Banatul e  transformat treptat într-un creuzet unde se întâlnesc și se contopesc civilizații și culturi, într-un ritm accelerat. Această construcție modernă e fondată pe o viziune tipic luministă, dictată de raționalitate, pragmatism,  emancipare prin educație, progres tehnologic. Și iată acum cele patru dimensiuni specifice ale zonei, pe care le-am regăsit și în profilul profesorului Martin.

1.Vocația dialogului, prin recunoașterea și acceptarea Celuilalt. Un model de coabitare reușit, armonic, solar, tonifiant ca perspectivă și durabil în timp, care a evoluat de la un simplu multiculturalism practicat mult înainte ca teoria sa să apară, la o interculturalitate fertilă. Așa s-au întâlnit de-a lungul timpului, au coabitat, s-au recunoscut și acceptat, au comunicat și au învățat câte ceva unele de la altele, au cooperat, iar uneori s-au solidarizat, peste 20 de etnii și grupuri etnice (în configurații variabile de la o epocă la alta), care se manifestă în 8 confesiuni  religioase și în peste 20 de limbi. Ele au păstrat în imaginarul colectiv (perpetuat prin educație în familie sau școală), nu fără o doză de idealizare, mitul Banatului ca paradis interetnic. Nu este întâmplător atunci că bi-, tri- sau chiar cvadri-lingvismul au funcționat ca un factor decisiv de comunicare și apropiere între comunitățile din zonă, care au intrat în contact direct sau mijlocit de traduceri. Acest acces la patrimoniile culturale ale celuilalt a fost o șansă excepțională pentru configurarea modelului de coabitare armonică.

Apartenența la un spațiu cultural de o asemenea factură poate explica, și ea, dar poate mai ales ea, atitudinea plină de civilitate a unui critic și teoretician literar ca Mircea Martin în toate tipurile de dialog în care s-a angajat. De acolo, absența asertivității accentuate, refuzul radicalismului exacerbat, arogant. De acolo, un anume bun simț al situării într-o polemică, fapt care nu îl privează de fermitate. Dar ea e nuanțată până la ultimul detaliu, cu migală și răbdare. De acolo, o inconfundabilă artă a reținerii și amânării unui verdict rapid, atunci când dialoghează cu prestigioșii predecesori români sau cu ilustre figuri ale filosofiei și teoriei literare moderne, de la Walter Benjamin, la Roland Barthes sau Jean-Pierre Richard. Doar așa ni-l putem imagina pe Mircea Martin, în calitate de director al Editurii Univers, de coordonator de planuri editoriale la Paralela 45 și la Art, desenând proiecte excepționale prin care zeci de traduceri au recompus în română o hartă a comunicării literaturilor lumii. Doar așa a anticipat el, imediat după Revoluție, în mod practic, o teorie pe care o va gira mai târziu: proiectul de a traduce și literaturi „mici”, periferice, „minore” (oricâte nuanțe ar avea termenul, începând cu Franz Kafka). E șansa pe care a dat-o acestor literaturi naționale de a intra în „republica mondială a literelor” (după Pascale Casanova).

2. Etosul învățării.  Sintagma îi aparține lui Virgil Nemoianu și marchează încă o notă specifică a acestei regiuni din Europa sud-est centrală. Banatul și-a asigurat caracterul distinct printr-o creativitate aparte, căreia îi este specifică o bază socială amplă asigurată actului de cultură, înțeles extensiv. Și aceasta a presupus întâi de toate o rată impresionantă a alfabetizării. Educația a fost înțeleasă, în același spirit al Luminilor, ca principală sursă de emancipare și de acces la cultură. Gradul avansat de instrucție al populației urbane și rurale, dublat de valorizarea pedagogică a culturii au fost pilonii unui model inconfundabil. Crearea și punerea în circulație eficientă a unor instrumente pedagogice (manuale, îndreptare, enciclopedii, dicționare, istorii etc.) au asigurat un grad ridicat de emancipare nu doar la nivel elitar, ci mai ales la un nivel comunitar.

Într-o asemenea lume, care păstra încă acest gen de tradiție și o conserva prin mijloace specifice, s-a născut și s-a format Mircea Martin. Deloc întâmplător atunci, el avea să-și afirme din plin vocația didactică și pedagogică. A fost și rămâne un profesor eminent nu doar prin cursurile sale, ci prin întregul efort de a preda literatura, de a o desface în toate articulațiile sale și de a o explica. Și tot deloc întâmplător, Mircea Martin a conceput și coordonat el însuși sau a încurajat colective academice să producă un întreg instrumentar academic: dicționare, enciclopedii, manuale, compendii, antologii.

3. Miza identitară a culturii și instituționalizarea ei. Aici ar trebui pornit de la chiar cuvintele lui Mircea Martin despre cultură: „Cultura cultivă și fortifică identitatea persoanei /…/ Cultura, inclusiv cultura științei, ne dau o măsură a lucrurilor, lecția lor în ordine morală este modestia și respectul pentru celălalt”. Și: cultura „nu omogenizează, nu aplatizează, nu reduce specificitățile, nu șterge diferențele. Din contra, condiționează înțelegerea”. Or, în regiunea în care s-a format profesorul Martin au avut câștig de cauză formele culturale asociative, unele în comunități etnice, dar niciodată ermetic închise, altele, numeroase, cu un caracter trans-etnic. Așa se explică faptul că multe forme culturale de asociere au inițiat și stabilizat dialogul, au solidarizat diferitele comunități în jurul unor proiecte comune (societăți, asociații, reviste, cenacluri etc.).

Iar o parte redutabilă a operei lui Mircea Martin este tocmai acest mod de a construi în și prin cultură. Astfel, el este nu doar un strălucit teoretician, ci și un exemplar practician al culturii. Stau mărturie instituțiile numite Editura Univers, revistele Euresis, Cahiers roumains d’études littéraires și Cuvîntul,  Asociația de Literatura Generală și Comparată din România, cenaclul Universitas. Și câte altele.

4. Inovativitatea. Ca un corolar al tuturor dimensiunilor amintite, regiunea istorică pe care o tot amintesc a fost unul din cele mai eficiente laboratoare în care s-au pus în practică o suită de experimente inovative în toate domeniile. Interesul și acceptarea noului veneau din însăși permisivitatea zonei, din porozitatea frontierelor sale, prin care diferența era acceptată decrispat. Sub această zodie fastă s-a născut treptat un model, transmis din generație în generație.

Poate și de aceea teoreticianul Mircea Martin a fost mereu într-un fel de avanpost al teoriei literare din România. Studiile și cursurile sale au pus în circulație concepte și metode novatoare, de la cele redevabile poststructuralismului, la dialogul cu fondatorii Școlii geneveze sau cu cei ai deconstructivismului, până la interesul pentru o critică culturală, când a girat cu prestigiul său un volum precum Romanian Literature as World Literature.

Dacă ar fi să găsesc o încheiere pentru acest text care celebrează o carieră aș apela din nou la un exercițiu metaforic, printr-un transfer de sens. El mă îndeamnă să citesc un peisaj și ca portret al celui care contemplă un fragment de natură. Exercițiu pe care l-au făcut, de altfel, numeroși istorici ai artei. Mă gândesc că, pe când se afla încă acasă, în Banat, sau ori de câte ori se întorcea acolo, Mircea Martin privea îndelung un lac din apropierea orașului său natal. Era un uriaș lac de acumulare, cu baraj, care fusese construit imediat după 1900. În el se adunau apele râurilor care veneau tumultuoase din munți și apele învârtejite ale izvoarelor subterane. Dar suprafața lui era mereu liniștită. Lacul acela și barajul său aveau menirea să protejeze tot ce era în jur de neprevăzute, distrugătoare viituri, de orice catastrofă. Și, deopotrivă, trebuia să producă energie. Să fie cea mai sigură sursă de lumină. Nu știu de ce, dar, printr-un exercițiu metonimic/ metaforic, Mircea Martin îmi pare că e asemeni acelei ape limpezi și calme de acasă.

*

Mircea A. Diaconu

Critica literară față în față cu principiul responsabilității publice

Știu ce riscuri implică o astfel de soluție, dar voi începe prin a invoca o afirmație a lui Mircea Martin despre Tudor Vianu, unul dintre magiștrii săi. „Efortul acesta al lui Vianu de a aduce experiența subiectivă la o rigoare impersonală m-a fascinat întotdeauna. Nu pentru ceea ce este claritate rece și precizie neutrală în încheierile sale, ci pentru acea emanație originară, infinit decantată, dar totuși păstrată, pentru accentul confesiv involuntar, pentru pateticul personal ce izbucnește pe alocuri făcând demonstrația abstractă să fie mai convingătoare”.

Fără doar și poate, o cercetare asupra surselor gândirii lui Mircea Martin nu-l poate ocoli pe Tudor Vianu, cum nici pe Marcel Raymond ori Școala de la Geneva. Sunt ascendențe asumate chiar de Mircea Martin. Doar că problema ascendențelor / afinităților e ceva mai complicată. Să spunem că e vorba de afinități elective? În fapt, parafrazând, Mircea Martin n-ar fi devenit ceea ce este dacă n-ar fi fost deja. Deși a trăit întâlniri similare și sincrone la Geneva, Adrian Marino, de exemplu, a rămas ceea ce, la rându-i, era: în esență, un radical.

Dar nu pentru o cercetare privind afinitățile îl invoc pe Tudor Vianu. Ci pentru că, acum 15 ani, spre finalul unui text care se numea „Portretul criticului”, apelam la acest fragment pentru relevanța lui. Portretul făcut magistrului, deopotrivă adeziune și crez, mi se părea că are vibrația unui autoportret.

Mă întrebam în acel text dacă, în încercare de a muta discuția dinspre idei spre nexul originar al personalității lui Mircea Martin, putem porni de la disocierea, clasică, dar devenită abuzivă sau mai degrabă folosită abuziv, eu empiric / eu poetic. În viziunea consacrată, totul e antagonic; între eul biografic și cel creator e o fractură: primul e singurul care interesează, cel de-al doilea trebuie eludat. În paranteză fie zis, narațiune de auto-legitimare a modernității, disocierea aceasta mi se pare profund anti-modernă, din moment ce lumea e consecința deciziilor oamenilor concreți. Oricum, premisa, falsa premisă, era chiar aceasta: ceea ce ne interesează nu e o biografie (o succesiune de întâmplări, mai mult sau mai puțin intime sau publice), ci ideile. Or, în cazul lui Mircea Martin, inventarierea, descrierea, evaluarea ideilor trec în plan secund, în prim-plan aflându-se felul în care ele dau seama despre o forță, o energie, consecința, cum vom vedea, a fragilității, care comunică și în felul acesta se și comunică. Ba chiar se construiește. Căci, prin modul în care îl asumă Mircea Martin, „scrisul este un fapt de existență, pentru sine și pentru Celălalt”.  „Discret tocmai prin autenticitate, puternic tocmai prin discreție”, Mircea Martin se proiectează – de fapt, există – în discurs. Și „dacă critica literară e literatură, este pentru spectacolul în sine al ideii, pentru arhitectura unei demonstrații, pentru frumusețea pură care nu se încarcă cu nici un fel de ornamentație, tocmai pentru că angajează, dincolo de sine însuși, un subiect”.

Ipoteza mea era că, trăind în orizontul culturii și al rigorii, al unei rigori vibrante, „Mircea Martin își construiește tocmai prin angajarea creativității un eu biografic”, că „scenariul ideilor și țesătura fină a argumentației relevă o identitate care se mută din creație în biografie”. Dar nu pentru a face posibilă o exhibare, cum se întâmplă adesea, ci pentru a pune ideile să pulseze, să capete existență. În plus, totul este pentru celălalt, care e fascinat – pentru că participă el însuși la un exercițiu de explorare (de construire, în același timp) a adevărului. Stilul modelează chiar lumea, introducând în ecuație o dimensiune simbolică.

Dar, inclusiv în 2010, a construi portretul criticului pornind de la Dicțiunea ideilor, doar de la Dicțiunea ideilor, era o limitare; prin intermediul literaturii, preocupările lui Mircea Martin se mutaseră în afara meditației asupra ei. La drept vorbind, ele nu fuseseră poate niciodată exclusiv literare. Studiul despre G. Călinescu din 1981 era altceva decât scrisese Mircea Martin anterior, decât făcuseră Nicolae Manolescu sau Eugen Simion în studiile lor despre Maiorescu sau Lovinescu. Miza era tradiția literară românească în context european. Despre contextul european e vorba și în experiența sa genoveză, și în seria de studii de la Editurile Univers, Paralela 45 ori Art, și în apariția revistei „Euresis”, și în temele propuse în ultimii ani la Congresul ALGCR despre Modelul francez, Modelul german, Modelul anglo-american în cultura română, despre  Traducere și transfer cultural ori despre Regional, Național, European (Euroatlantic), Universal (Global, Planetar). Ca fost director al revistei „Cuvântul” (2000-2006), care devenise „de cultură și atitudine”(s.m.), în 2008 Mircea Martin coordonează un volum intitulat Identitate românească – Identitate europeană. La rigoare, investigațiile din Critică și profunzime sau din Dicțiunea ideilor au ele însele semnificația unei ideologii, adică a unui fundament etic pentru situarea în lume ca ființă rațională, care gândește / construiește lumea și se gândește pe sine în lume. Apărute în același an, Dicțiunea ideilor și studiul despre Călinescu trebuie citite, în tot cazul, în dialog. Astfel, portretul criticului nu mi se mai pare posibil fără o schimbare de perspectivă. Aș invoca în acest sens: 1. un eseu din 2011, mult mai actual azi decât în 2011, publicat într-un volum colectiv cu titlul Dilemele identității, în care Mircea Martin radiografiază cauzele crizei pe care o trăiește lumea românească, propunând soluții pentru vindecare ei, 2. volumul Radicalitate și nuanță, din 2015, în care, prin intermediul relației dintre cele două concepte, putem identifica o valoare originară – pe care o putem numi locuirea în interval – în absența căreia răul se perpetuează, și 3. câteva afirmații formulate de Mircea Martin în ianuarie 2025, la Botoșani, cu ocazia decernării Premiului Național pentru Excelența în Cultură, în cadrul Galei Premiilor Culturii Naționale.

Chiar dacă cele trei secvențe constituie osatura unei ghid de etică, dosarul acestei teme este, fără îndoială, mult mai amplu. E suficient să amintesc aici conferința din cadrul Colocviului național „E. Lovinescu. Ne sincronizăm? Ne sincronizăm. Dar cu cine, cu ce?” din 7 – 8 noiembrie 2024, organizat de MNLR, din care reținem următoarea premisă: „Revizitarea Istoriei civilizației române moderne, adică analiza ei textuală și contextuală din orizontul zilei de azi, ar putea servi − mai ales dacă e însoțită și de dezbateri aplicate − unei reflecții individuale și colective, reflecție pe care, în ce mă privește, o concep ca pe o autocritică națională vizând o reconstrucție identitară”. E aceasta o afirmație-sinteză la ceea ce va urma.

În „Patrimoniul nostru moral și simbolic”¹ (eseu din 2011) – de altfel, bună parte din idei fuseseră susținute în Identitate românească / identitate europeană (2008), dar conferința aflată la temelia textului din acest volum e din 2004-2005), Mircea Martin pune în discuție cauza primă a crizei pe care o trăiește lumea românească – și anume absența unei memorii colective „cât de cât unitare”. În absența ei, „noi oscilăm între bagatelizare, zeflemea, ironie stupidă prin inadecvare, pe de o parte, și glorificare, mistificare, pe de altă parte”. Diagnosticul alarmant are drept cauză deopotrivă un viitor aflat sub semnul provizoratului („Ritmul de viață, viteaza ei mereu în creștere, extraordinara mobilitate spațială, schimbările rapide mereu iminente, toate acestea intensifică, acutizează senzația provizoratului”) și un trecut devenit construcție arbitrară, consecința unor „amnezii induse prin însăși aglomerarea informațională enormă, haotică, neselectivă, deseori nesemnificativă. Atunci când este vorba de trecut, acestea sunt«împachetate» rapid și împinse la spate, fără alegere, fără implicare, fără problematizare. Trecutul dispare din conștiința multora, se duce direct în vid, în neant, fără să fi lăsat vreo urmă; poate, cel mult, confuzie ori deriziune. În felul acesta, tot ce a fost se poate reinventa; mistificarea este, în cazul unora, inocentă, în cazul altora – interesată”. În plus, ceea ce constată Mircea Martin este o dezangajare existențială. „Mai nou, spune el, vrem să fim noi înșine fără prea mare efort, fără să gândim prea mult. Reflexivitatea ar constitui o probă  de inautenticitate: să ne dispensăm de ea, să ne relaxăm, ca să devenim cu adevărat ceea ce suntem! Efortul de interpretare, chiar efortul de cunoaștere ne complică inutil existența, ne abat de la ceea ce a devenit unul din obiectivele majore – distracția. Apetitul pentru cunoaștere tinde să fie înlocuit cu o evidentă curiozitate pentru frivolități” (14).

În aceste condiții, cum spuneam, fracturile din lumea românească, concretizate în opțiuni antagonice și ireconciliabile, au și o altă cauză: „aflați într-un moment de răscruce al existenței lor, românii par să întâmpine provocările integrării europene și riscurile globalizării fără un patrimoniu moral și simbolic, de care să fie conștienți și pe care intelectualii lor să-l asume și să-l propună, oricât de parțial și diferențiat” (17). Și Mircea Martin precizează: „înțeleg prin patrimoniu moral și simbolic acel depozit de umanitate pe care îl reținem din istoria mai îndepărtată sau mai recentă pentru că îl considerăm purtător de semnificație, de valoare și de exemplaritate”. În plus, „patrimoniul (moral și simbolic) individual nu este – și nici nu e recomandabil să fie – unul fondat exclusiv pe valori naționale. (…) Nici măcar patrimoniul (moral și simbolic) colectiv nu se compune numai din elemente furnizate de istoria națională” (18).

În consecință, e nevoie să se configureze, prin dezbateri – care să fie urmate de deliberări individuale și de un examen colectiv – o memorie colectivă care să coaguleze valori simbolice comune. Nu e vorba de o „omogenitate monolitică” (Mircea Martin știe ce i se poate imputa), ci de o „convergență simbolică rezultată din opțiuni dificile, din dispute prelungite și depășite. O asemenea memorie comună se construiește printr-o lucrare asupra memoriei, menită să reducă partizanatele și resentimentele, presiunile deviante sau distructive”. Și Mircea Martin precizează:  „Se înțelege că un asemenea patrimoniu nu se primește și nu se transmite de la sine: identificarea lui presupune un act de conștiință, o dezbatere, o alegere. Alegem și, implicit, ne alegem în raport cu patrimoniul pe care îl recunoaștem și în care ne recunoaștem. Dar, evident, înainte de recunoaștere este nevoie de cunoaștere”.

A exclude incompatibilitățile, a delibera asupra diferențelor, a construi un câmp de discuții unde dialogul este posibil înseamnă a te situa între – și lucrurile devin mai explicite în Radicalitate și nuanță  (2015). În fapt, opțiunea pentru radicalitate ori pentru nuanță nu exprimă la modul absolut poziționări incompatibile. Rare sunt cazurile în care ele există în stare pură.

Simplu spus, radicalitatea se asociază cu puterea – cu aroganța adevărurilor apodictice, cu „disprețuirea sau deprecierea celorlalți”, cu certitudinile care nu lasă loc dialogului. Ea nu e autocritică și nu poate fi autoironică; e, în schimb, neconcesivă, autoritară, categorică, excesivă. Tocmai de aceea, a  fi radical înseamnă, în fond, a-ți limita accesul la adevăr.

În opoziție, îndoiala, explorarea precaută, răbdarea analitică, problematizarea, descoperirea detaliilor care te pot contrazice – toate acestea instituie o metodă validă de cunoaștere. Nu a avea dreptate e problema, ci a te apropia de adevăr. În acest caz, a te situa în interval înseamnă a-ți suspecta de parțialitate propria perspectivă. Viziunea lui Mircea Martin se apropie de cele ale lui Coșeriu sau Karl Popper. Ca și ei, știe ce riscă; i se poate reproșa indecizia, neputința, relativizarea. Tocmai de aceea, precizează: „Departe de a reprezenta un pas înapoi într-o confruntare de opinii sau de idei, în viața de fiecare zi sau în disputele intelectuale, nuanțarea presupune o fortificare a propriilor poziții prin respectul arătat pozițiilor contrare; retragerea este, de fapt, o retranșare mai sigură. Nu e vorba aici nici de ezitare, nici de nesiguranță, nici de, cu atât mai puțin, o dezicere de sine prin concesii ori compromisuri”.

Asemenea lui Karl Popper și Eugenio Coșeriu, Mircea Martin știe că adevărul e o parțializare. „A fi nuanțat chiar și în polemică, spune el, înseamnă (…) să recunoști pertinența (câtă este) a «celeilalte părți», să identifici eventualele puncte în care o convergență ar fi posibilă, fără a ceda însă în privința esențialului”. În fond, tocmai pentru că faptele sunt complexe, ele pot fi privite din perspective multiple; realitățile, ca și ideile, nu sunt tari, ci fragile – și tocmai această fragilitate e salvatoare. Iată condițiile în care, cum spune Mircea Martin, „apelul la nuanță are rolul de a face tabloul viu, de a  propune o interpretare coerentă, credibilă, nu o schemă aplicabilă în orice timp, loc ori situație”. În opoziție cu radicalitatea, gândirea nuanțată e „moderată, flexibilă, maleabilă, concesivă, adaptabilă, adică pliabilă la texte și la realități, problematizantă în sens interogativ sau dilematic. Este modestă și discretă în vreme ce radicalitatea se face întotdeauna vizibilă, nu fără ostentație – și chiar cu aroganță uneori”.

Mircea Martin merge până acolo încât își deconspiră (auto-deconspirarea e și un auto-denunț) o proprie cădere în radicalitate. „N-aș dori să trec mai departe spune el – după ce vorbise despre aroganța care se poate ascunde în expresia care, precizează, „nu e niciodată indiferentă” –  fără să mărturisesc, nu fără jenă, că, purtat de un elan radicalizant, am căzut și eu în acest păcat. Probabil că nu într-un singur caz, dar asupra acestuia mă voi opri ca exemplu. Scriind un eseu despre «dicțiunea ideilor», îl încheiam, după o argumentație strânsă, cu această afirmație conclusivă: «nu cred numai în vocația teoretică a formei, dar și în forța ei de iradiere ontică. Estetica scrisului poartă în sine o etică». Dar nu mă mulțumeam cu atât și adăugam, radicalizând: «Restul e retorică pedantă sau jurnalism de duzină». Afirmația făcea sens în logica demonstrației mele de atunci, când mai putea fi citită și ca o dezicere oblică de o presă scrisă la comanda regimului, dar ea, afirmația, pe lângă faptul că era arogantă, nici nu era adevărată. O asemenea exigență radicală nu are cum să fie adoptată sau îndeplinită în presa cotidiană” (565).

A apela la nuanțe înseamnă, în fond, tocmai a regândi propria fragilitate, astfel salvată – prilej al demistificărilor și al demitizărilor proprii. Dar a-l recupera pe B. Fundoianu ori nouăzecismul, a refuza scena ca și adulația, a face din interval un spațiu al întemeierii, nu sunt toate acestea modalități prin care fragilitatea întemeiază? Iată valoarea care funcționează ca un principiu salvator și permite o metamorfoză. Dialogul, dezbaterea se înscriu aici, ca modalitate slabă de a depăși fracturile identitare.

Pe scena Teatrului Național „M. Eminescu” din Botoșani, în 17 ian. 2025, după ce preciza că vede „un echilibru posibil” între cosmopolitism și tradiția locală sau identitatea națională și că „aici, în România, prin procesul de formare intelectuală, moștenirea pe care o primim, pe care o transmitem mai departe nu este doar ceea ce avem de la moșii noștri, ci și ceea ce ajunge la noi de la moșii altora”, Mircea Martin sintetiza:

„Nu cred că deschiderea europeană, globală, planetară, cosmopolită este incompatibilă cu respectul față de tradiția locală.

Nu cred că, fiind cosmopoliți, ni s-ar impune să o considerăm pe aceasta din urmă un balast și s-o respingem cum fac, din păcate, unii, cu o decizie mândră de propria luciditate.

Nu cred, cu atât mai puțin, că non-apartenența locală sau națională ar condiționa orice acțiune cosmopolită veritabilă. Pretenția de a scutura de apartenență, de a ne dezgoli de o specificitate inerentă mi se pare iluzorie și involuntar ironică”

Într-un moment al polarizărilor maxime și al disputelor care fac dialogul imposibil (dar când, după 1989, nu s-a aflat lumea românească într-o astfel de situație?), crezul acesta, un manifest, funcționează ca o angajare obligatorie, ca o soluție rațională, de locuire în interval, pentru o problemă care divide societatea românească încă din zorii modernității ei.

Invocând dialogul, n-am găsit poate (chestiune de nuanță) legătura obligatorie dintre conștiința identității și memoria colectivă, pe de o parte, și conștiința și asumarea fragilității, pe de alta. Tind să cred că o astfel de conexiune există; dincolo de partea vizibilă a aisbergului – care înseamnă pledoaria pentru necesitatea unei memorii colective și asumare stării de interval –, se ascunde fragilitatea care, singură, întemeiază. De aceea, în fond, nici critica lui Mircea Martin nu e acea critică, tare, a verdictelor, suficientă sieși etc. Și aici am putea să ne întoarcem la biografia concretă a lui Mircea Martin, care va fi fiind și ea cenzurată de sentimentul fragilității. N-o voi face, firește, aici. Dar ea se construiește din îndoieli, din neliniști, din speranțe, din idei puse în contexte sociale, politice, morale și, de asemenea, din responsabilitate umană și din exigența morală. Să-ți asumi fragilitatea – care nu e o formă de relativism, de ezitare, de neputință, de lașitate, ci un mode de a ajunge la adevăr și de a supraviețui. Iată lecția propusă de Mircea Martin.

_________________

¹ Cf. Andrei Bodiu, Rodica Ilie, Adrian Lăcătuș, Dilemele identității. Forme de legitimare a literaturii în discursul cultural european al secolului XX, Editura Universității Transilvania din Brașov; volumul e rezultatul Conferinței Asociației de Literatură Generală și Comparată din România, Brașov, 14-15 iulie 2011.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 134-143]