Prietena mea de-o viață, Sanda Cordoș, după ce i-am dat să citească O autobiografie graffiti (despre dragoste și răzvrătire) în manuscris (cartea a apărut la Editura Cartier, în acest an), mi-a spus că ar trebui să scriu încă o autobiografie despre cum mi-am scris cărțile și despre cum văd eu literatura. Nu trebuia decât să adun multele fragmente risipite pe această temă, pe care le aveam în computer, ca niște resturi ale creierului și inimii lăsate la macerat, fără să știu pentru ce anume. Acum știam. Așa încât rândurile de început de acum nu sunt tocmai de început, ci fac parte dintr-o rețea de texte confesive de scriitoare pe care le-am scris de-a lungul anilor (de mai bine de treizeci de ani) și pe care acum le organizez, dirijându-le muzica în funcție de instrumente, sound-uri, lungimi și scurtimi ale făpturii mele auto-zărită în timpul scrisului. Și în timpul cititului. Căci pe cât de mult am scris, pe atât de mult i-am și citit pe alții.

Scriitorii sunt făpturi care mizează pe împărtășanie. Scriitorii scriu pentru ei înșiși, dar la fel de bine scriu pentru ceilalți. Ca să îi vindece și să îi mângâie și să-i răsfețe ori chiar înminuneze pe ceilalți. Sau ca să limpezească vremurile și lucrurile în această lume. Scriitorii sunt, oricum am lua-o, un fel de „doftori” și terapeuți. Multă vreme am crezut în ideile acestea. În câteva dintre ele încă mai cred. Chiar cred că scriitorii doresc să limpezească vremurile, dar nu neapărat că ei pot să le și vindece, deși încearcă acest lucru. Cea mai mare slăbiciune a scriitorului este dorința compulsivă de glorie, foamea după imagine, și chiar mercenariatul. Mi-am studiat uneori semenii scriitori (și scriitoare) cu o lupă amicală, alteori cu o lupă cusurgie. Nu știu care din ele a fost mai adevărată ori mai adecvată, dar măcar am încercat să îmi pricep colegii de breaslă chiar și atunci când eram consternată de lăcomia lor după imagine. Totuși, în breasla noastră, calitățile sunt mai vizibile decât defectele, din fericire.

Mi-a plăcut întotdeauna sfătoșenia cărților pe care le-am citit. Nu pentru presupusa înțelepciune a acestor sfaturi, ci pentru epicitatea lor. Căci în sfătoșenie există întotdeauna și o poveste. Iar povestea este cea care hrănește, excită, înminunează, defulează sau, dimpotrivă, urgisește, culpabilizează, etc. În ce mă privește, am preferat întotdeauna componenta benefică a sfaturilor cu povești: nu răul și maleficiile care li se întâmplau unora și altora (dacă nu comiteau cutare lucru), ci felul în care personajele găseau până la urmă cum să iasă din criză. Omul este o făptură în veșnică criză (și nu doar în criză efemeră, așa cum eronat se crede), astfel încât sfaturile (epice) îi sunt ca apa și aerul. Iar eu asta cred că fac poveștile: sublimează criza. A se înțelege prin criză stări precum singurătatea, spaima de moarte, disperarea, scârba existențială, dezamăgirea etc. Criza înseamnă nevroză pusă pe tapet, expusă și livrată public. Acul ei de cojoc, al nevrozei vreau să spun, ar putea fi găsit în cărți, prin lectura, poate. Întrucât cartea și lectura sunt o formă de euthanasie obligatorie, dar nu ca să murim mai repede, ci ca să trăim mai intens, mai adânc și mai în consens cu noi înșine. Fraza aceasta, cu sensul ei, am asumat-o de când am început să scriu. Nu era formulate în cuvinte, pe când aveam 17 ani, să zicem, așa cum e formulată acum, dar ea se afla în mine în mod acut, în cap sau mai degrabă în inimă.

Ce aflăm, de fapt, din cărți? Aflăm adevărul? Nici o carte nu are tăria unui asemenea lucru decât în chip sibilinic – pentru că nu există un adevăr, ci doar versiuni ale adevărului. Întrebarea trebuie pusă altfel: ce nădăjduim să aflăm, de fapt, din cărți? Există, sută la sută, o carte a realității și a adevărului? Orice carte, oricât de palpabilă și concretă, oricât de exactă, este un demers al unei realități care poate oricând deveni irealitate sau care este în mod camuflat irealitate chiar de la început. Poate că orice carte este un fel de ocheadă din partea lui Dumnezeu: o ocheadă prin care Dumnezeu ne face semn că încă încearcă să gestioneze versiunile atât de învălmășite ale adevărului. De multe ori din cărți aflăm tocmai pe-dosul, inversul a ceea ce tânjim: că lumea nu este plină, ci vidă, că nu este totul, ci nimic. Dar și aceasta este tot o lecție și tot o ocheadă. Care nu strică nimănui, nici chiar celor mai învățați dintre învățați.

Nu întotdeauna există absențe în mine, ci doar în răstimpurile și răgazurile în care am vreme să găsesc ce se află pe dinăuntru. Absențele sunt niște fisuri pe care am învățat de-a lungul vremii să le căptușesc cu idei, explicații și mai ales cu dorința de a înțelege ce se întâmplă. Tristețea nu este altceva, de fapt, decât o bucurie împuținată, care s-a ghemuit și care nu va înflori decât atunci când va primi sens din nou. De fiecare dată, tristețea nu este decât o plecare a ceva, o lipsă care se așterne în toate, o lume pierdută care se va întoarce doar atunci când voi reînvăța cum se naște și cum se păstrează bucuria. Trebuie îndeajuns de multă nădejde pentru aceasta. Și mai trebuie răbdare fără demoni, tocmai fiindcă tristețea nu este ceva nefiresc. Dar și mai puțin nefirească este bucuria. Pentru a o păstra pe aceasta din urmă, toată făptura mea ar trebui să lupte pentru ea însăși și pentru lume în același timp. Toată făptura mea ar trebui să fie fierbinte și vie, nu rece și absentă.

Nu există rușine în tristețe, așa cum nu există nici rușine în bucurie. Și una, și cealaltă sunt drumuri deloc lăturalnice, de străbătut mai cu seamă atunci când la margine veghează oarecare suferință. Căci există o suferință lucidă și asumată în tristețe, așa cum există o suferință străină și nevăzută în bucurie. Toate acestea, pentru că suntem în lume. Pentru că funcționăm mai ales înăuntrul lumii, iar nu în afara ei. De aceea se cuvine să fiu vrednică. Am murit cândva și m-am uitat la moartea mea de departe și de aproape. Dar sunt vie acum și mă uit la viața mea de departe și de aproape. Și mai ales o trăiesc. Când am scris aceste rânduri, am fost mirată de cuvintele înșirate, de parcă ar fi fost scrise de altcineva, metempsihotic. De parcă vie fiind priveam o para-realitate.

Mi-au plăcut întotdeauna poveștile: fie că le aud într-o cafenea plină de fum și zgomote (deși nu mai rezist la fum), fie că mă aflu într-un loc pașnic și intim, între prieteni, fie de sărbători, fie de nesărbători, oriunde ar fi să fie și oricum, bine este. Mă fascinează poveștile dintotdeauna: și când sunt relatate în grabă, cu patimă, și când sunt spuse cu lentoare ritualică și cu parfum de epocă. Sunt atât de adictă la povești încât din pricina lor aș putea pierde trenuri, avioane, vapoare. Cred că mi-ar ține și de foame și de sete – și nu o spun doar metaforic.

Simțim rar extaz, discutăm în schimb ceva mai des despre extaz. E ciudat cum preaplinătatea te golește și te împlinește în același timp, ca o crustă gonflată la maximum și în cele din urmă preschimbată în propriul ei conținut. Și mă gândesc cât de autolimitați suntem atunci când nu recunoaștem că deplinătatea nu înseamnă neapărat desăvârșire, chiar dacă nici șchiopătare nu înseamnă. Este o stare tare, intensă. Și ajunge lucrul acesta, fără alte vorbe de prisos. Uneori, însă, tristețea dă târcoale ca să șlefuiască împlinirea.

Afinitatea mea pentru „magie” și fantastic ține de plăcerea de a nu renunța, odată cu maturitatea și sufocanta viață de zi cu zi, la enchantement. Nu am deloc chef să renunț la „minuni” și mi-am propus ca nici pe alții să nu-i las să renunțe. Empatia mea magică nu are nimic de-a face cu diavolii, ezoterism și alte chestiuni de acest tip. Într-un ziar din Cluj s-a scris prin 2005 despre întâlnirile mele „vrăjitorești” de la biserica numită Calvaria, de Sânziene (cu încă două așa-zis vrăjitoare și o ucenică), dar textul respectiv nu era decât o bucată de proză extrasă din volumul Nebulon (Trei vrăjitoare shi o ucenică, se intitulează textul cu pricina). După apariția în ziar a fragmentului de proză (care a fost luat drept realitate, ziarul cu pricina mizând pe așa ceva), am fost întrebată în serios, de către un individ bătut în cap (dar cadru didactic la universitate), următorul lucru – cum cadrează statutul meu de dascăl cu statutul meu particular de … vrăjitoare! M-a pufnit râsul în 2005, mă pufnește și acum! Da, era adevărat că aveam un mic grup de „vrăjitoare”, dar ele nu erau vrăjitoare în sens real, ci strict în sens ludic, artistic, literar! A fi „vrăjitoare” era doar un pretext și o convenție lingvistică jucăușă. Aceasta însemna că eram ghidușe, năstrușnice și aveam umor! Nu era nimic rău în asta. Am mai glumit vorbind despre astfel de lucruri cu prilejul a diferite intervenții televizate și în alte interviuri, drept care cineva (o scriitoare cunoscută, amică de-a mea) mi-a spus (era tot în 2005) că un grup de doamne în vârstă (și cu aplomb) din București (prăpăstioase și terifiate) voiau nici mai mult nici mai puțin decât să mă exorcizeze! Pe sfânta lume! Nu mai e voie în ziua de azi să te joci doar fiindcă e obligatoriu să fii matur și înțelept?! Dacă aș elimina jocul din viață, umorul, ironia și lucrurile năstrușnice aș fi seacă, fără sare și piper. Nu aș fi eu.

Sunt destul de obosită și hărțuită de cotidian, în ultimii ani, așa încât îmi doresc uneori, ca să nu o iau razna, să urc pe munte. Este o metaforă interioară pentru plecarea sau ieșirea din lumea de aici și acum. Sau, și mai concret, mi-aș fi dorit ca în tinerețea mea să fi devenit ucenica unui șaman autentic (din Siberia, din Mexic, nu are importanță). Reveriile legate de un astfel de șaman mai interferează cu mine din când în când și la vârsta de acum (dinspre maturitate spre senectute), atunci când, așa cum am precizat, simt nevoia să o rup cu lumea. Fiindcă doresc o altă formă de cunoaștere decât cea canonică. Cu un termen probabil incorect, eu numesc această cunoaștere ca fiind șamanică (repet, termenul nu trebuie luat în sens științific, ci lăuntric). Cum, însă, presupusul meu șaman desăvârșit în carne și oase nu există, mi-am aflat o altă formă de refugiu și evadare. În aproape fiecare vară (de treizeci de ani încoace) încerc să ajung cumva pe o insulă grecească, unde să recobor în mine însămi și să mă reconectez la lume într-un chip, să spunem, ombilical. Până acum am ajuns prin mai multe insule grecești: Egina, Hydra, Poros, Naxos, Paros, Santorini, Cithera, Simi, Creta, Corfu, Zante, Mykonos, Ios, Karpathos, Milos, Kos, Patmos, Folegandros, Rodos. În unele de mai multe ori. Și tare bine a fost.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 32-33]