Am citit cu deosebit interes recentul Jurnal francez al lui Mihail Sebastian*, editat de Alexandra Oprescu și Teodora Dumitru și apărut la Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu. Volumul e cu atât mai interesant cu cât a stârnit o mică polemică în rândul specialiștilor. Pe scurt, o parte a manuscrisului găsit de Alexandra Oprescu la Biblioteca Centrală Universitară Carol I din București a mai fost publicată în 1932 în „Azi”, cu titlul Jurnal de roman. Se pare că la acest caiet trimit și alți cercetători mai recenți, deși doar în treacăt. Faptul a făcut ca oportunitatea restituirii să fie pusă la îndoială – vezi în acest sens intervențiile lui Ion Vartic sau ale Biancăi Burța-Cernat din „Apostrof” (nr. 4, respectiv 10/2023). Editoarele, însă, consideră că textul trebuia reeditat integral nu doar întrucât conține fragmente neapărute anterior sau cenzurate, ci mai ales pentru că aceste pasaje pot modifica în întregime percepția asupra lui Sebastian.

            De altfel, e puțin spus că volumul oferă o publicare integrală, adnotată critic, a manuscrisului în cauză. Alături de această restituire, sub titlul de studiu critic postfațator se regăsește un studiu al Teodorei Dumitru care ar fi putut fi el însuși publicat ca un volum separat. Puternic conotat polemic, cam ca tot ce scrie autoarea, studiul de aproape 200 de pagini intitulat „Neutrohtonizarea – o soluție de abordare indirectă a temei evreității în literatura lui Mihail Sebastian” oferă un ghid aproape exhaustiv de lectură a Jurnalului francez. La drept vorbind, importanța acestui manuscris ar fi putut trece neobservată dacă nu ar fi fost însoțită de comentariile sagace ale cercetătoarei. Jurnalul, foarte scurt, acoperă exact un an din experiența lui Sebastian de student la Drept la Paris. Însemnările nu conțin date biografice sau episoade mondene, ca paginile mult mai cunoscute de jurnal ale lui Sebastian, rezumându-se la a constitui o antecameră a prozei scriitorului. Orașul cu salcâmi e opera la care lucrează tânărul scriitor – iar reflecțiile pe marginea ei trădează același spirit inteligent și tăios, neconcesiv mai ales față de sine însuși. Sebastian decupează cu atenție scene din real, îl documentează cu acribie și îi măsoară unghiul de refracție al trecerii în ficțiune. Nu-i place „genul idilic” în care i se pare că alunecă scrisul său la un moment dat și se ferește de „misterul” produs prin efecte calofile: „Mi-e teamă bunăoară că psichologia erioilor mei trece aici spre «mister». Spre un mister ce reiese nu din situație, ci din termeni; nu din fapte, ci din stil. Calm, vis, joc etc. etc. sunt expresii de atmosferă simbolistă. Nu știu cum m-am lăsat în voia scrisului și am acceptat asemenea efecte îndoielnice. Un roman trebuie să fie scris cu claritate. Dacă mai rămâne între fapte și între înțelegerea lor un loc pentru vis, cu atât mai bine. El însă nu trebuie să fie datorit cuvintelor. Nu trebuie să-mi fie datorit mie”. Jurnalul nu se referă însă doar la romanul în lucru, ci vădește o bătaie mai lungă privitoare la opera lui Sebastian. O frază crucială demonstrează că tânărul prozator avea în minte încă de pe acum ideea scrierii cărții De două mii de ani, extraordinar de interesant rezumată: „Trebuie să scriu o carte care să fie a mea. Nu un roman. Ci o carte de descărcare personală, de dumirire și «punere la loc» a câtorva idei și probleme peste care nu voi putea trece decât în ziua în care le voi fi așezat definitiv în scris, ca pe o veste într-un plic pe care îl închizi și îl trimiți. Cartea se va numi probabil Jurnalul lui Azdril Grünberg. Voi înțelege acolo și voi lichida adevărurile mele e evreu-român. Voi accepta cu sinceritate situația și în voi căuta din față resorturile sufletești”. Fraza, existentă și în Jurnalul de roman publicat în 1932, cu unele variații semnalate atent de editoare, e un pivot important în demonstrarea continuității problematicii evreiești în opera lui Sebastian. Această temă nu survine, așadar, odată cu De două mii de ani, cum s-a afirmat anterior, ci e înscrisă latent chiar și în creațiile timpurii ale lui Sebastian.

            Afirmația inedită rămasă în manuscris și care declanșează un adevărat declic în receptarea scriitorului, prilejuindu-i Teodorei Dumitru un eseu fascinant, este cea legată de faptul că Orașul cu salcâmi e conceput drept un roman cu eroi evrei, dar a căror identitate Sebastian o camuflează la publicare: „M-au încurcat până acum numele și starea civilă. Nu pot să văd trăind un eroi în intimitate decât dacă e evreu. Am trăit prea, prea mult între ovrei, prea mult într-un cerc închis și definit pentru ca să-mi pot imagina liber și adevărat viața de dincolo. E probabil însă că intuițiile mele au un caracter general. Deci voi scrie cum se va întâmpla romanul, voi face din eroii mei o bandă izolată prin propria voință și la sfârșit am să schimb numele tuturor”. Dincolo de caracterul absolut memorabil al reflecției, un soi de oglindă conotată identitar a hipercelebrei „Din mine însumi, eu nu pot ieși”, dincolo de jocul cu măști (politic, în fond) care îl făcuse pe însuși Iosif Hechter să devină Mihail Sebastian, afirmația este simptomatică pentru un mecanism mai amplu al poeticii scriitorului, numit de Teodora Dumitru „neutrohtonizare”. E vorba de un mecanism ambiguu, care efasează parțial („estompează”, „neutralizează” sunt alți termeni folosiți de autoare) problematici legate direct de evreitate pentru a le putea tematiza într-un climat – nu doar literar – dominat de antisemitism. „Strategia (…) ar permite ca «adevărurile» sale de «evreu-român» să poată fi transmise și în regim public, dar fără a fi afișate explicit ca atare”. Teza este condusă convingător de Teodora Dumitru, care nu lasă să-i scape niciun detaliu al  prozei lui Sebastian, atent coroborată cu alte contribuții publicistice ale autorului. Ea răstoarnă câteva prejudecăți aproape fondatoare legate de receptarea scriitorului: prima, conform căreia Orașul cu salcâmi ar fi o mostră de literatură frivolă, cu mize strict mondene. În schimb, Teodora Dumitru vede în roman „o fabulă a imposibilității ieșirii dintr-un cerc închis”, imposibilitate „imaginată de Sebastian nu doar ca general-umană, ci și mai restrâns, ca fenomen experimentat de o categorie anume de indivizi, cei care se regăsesc sub identitatea de «evreu-român»”. A doua, mai incitantă, contrazice ideea conform căreia scrierile de tinerețe ale lui Sebastian ar fi fost impasibile la problema identității evreieștii, ba chiar – așa cum argumentează Marta Petreu în Diavolul și ucenicul său. Nae Ionescu–Mihail Sebastian – că prozatorul s-ar fi lăsat el însuși sedus de o perspectivă antisemită. Tema identității și a angoasei legate de „cercul” tot mai constrângător al diferitelor tipuri de cenzuri a fost acolo încă de la început, arată Dumitru, folosindu-se afirmații relevante din Jurnalul francez. Ingenioasă e, de altfel, toată relectura ideologică a prozei lui Sebastian. Cercetătoarea arată că, departe de a fi fost ocultate, problematicile antisemitismului – dar și rezistența subtilă la propagarea lor – au fost dintotdeauna prezente în filigranul operelor lui Sebastian. Reacția scriitorului n-ar consta în ocultarea completă a clișeelor antisemite, ci în „reciclarea” lor „pentru a oferi evreului – și, potențial, oricărui element vulnerabil – soluții de rezistență”. Preocuparea pentru raportul dintre natură (forță vitală) și luciditate/ înstrăinare intelectualistă, identificabilă nu numai în filozofiile explicite ale personajelor, ci și în anumite caracteristici ale lor (legate de semantica „plantificării”), ar reprezenta forme prin care Sebastian chestionează – și subminează, printr-un joc subtil al schimbării identităților conform căruia, narativ, „evreul vorbește prin non-evreu și invers” – câteva dintre cele mai pernicioase prezumții ale antisemitismului.

Indiferent dacă privim reflecțiile identitare care stau la baza esteticii lui Sebastian – cred că după studiul Teodorei Dumitru această interdependență nu mai poate fi pusă la îndoială – ca pe o formă de antisemitism internalizat sau, dimpotrivă, ca pe forme de deconstrucție a lui, e limpede că opera scriitorului român nu ocolește, ci tematizează extrem de complex tema evreității și chiar condiția de scriitor evreu în România începutului de secol XX. Publicarea Jurnalului francez, cu toate restituirile documentare și comentariile care o însoțesc, nu reprezintă o clasare a „cazului Sebastian”, ci o mănușă aruncată pentru a provoca noi dezbateri.

_______________

* Mihail Sebastian, Jurnal francez. 17 ianuarie 1930 – 14 ianuarie 1931. Text integral. Text îngrijit, note și comentarii de Alexandra Oprescu și Teodora Dumitru. Cuvânt introductiv de Moshe Idel. Studiu critic postfațator de Teodora Dumitru, Fotografii de Mihai Mangiulea, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2024, 308 p.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 38-39]