Visul e la fel de fascinant astăzi ca întotdeauna și rămâne unul din misterele existențiale de care e atrasă în mod egal literatura și psihanaliza. Ultima carte a Laviniei Bârlogeanu, reputată profesoară de psihologie și psihoterapeută apreciată, precum și autoare, atât de scrieri ficționale – prin cele trei romane inițiatice, în care se întrepătrund literatura, psihanaliza și mitologia: „Nodurile lunii” (2011), „Arrhetonul” (2012)  și „Acolo” (2013), precum și de studii de specialitate deschizătoare de drumuri în psihanaliza autohtonă, readuce în prim-plan fenomenul visului. La o inventariere rapidă, ar trebui să menționăm studiile dedicate gândirii lui Jung sau, mai recent, Rătăciți în labirint. Chipuri ale bântuirii și mântuirii în procesul terapeutic (2023) – un amplu studiu despre traumă, poate opera deplinei maturități a gândirii psihanalitice a  autoarei.

Încercând să repare o nedreaptă cădere în desuetudine a visului, autoarea revine în 2025 cu Realitatea din vis. Cheia vindecării sufletului*, aprofundând niște piste deschise în volumul anterior, dacă nu chiar mai înainte, în Diavolul în viziuni, povești și vise (Nemira, 2014). Sintetizând într-o manieră originală ultimele poziționări psihanalitice, precum și propriile observații și intuiții, ea reușește o completă reabilitare a acestei funcții a psihismului uman. Visul e, pe cât de fascinant și complex,  pe atât de neînțeles sau prost înțeles în lumea actuală, mergând până la completa bagatelizare. Pledoaria pentru o revalorizare a visului  e neîntreruptă pe parcursul celor peste 400 de pagini, dar mă voi rezuma la o singură poziționare, aflată spre finalul volumului: „Visul va rămâne mereu calea cea mai naturală de a ne apropia de tenebre și de fricile noastre cele mai mari, cum este frica de moarte, iar acest lucru este posibil datorită faptului că umbra nu înseamnă numai teroare și rău, ci și resurse nedescoperite. Există, cum am mai spus, o obscuritate iluminată și din acest spațiu se reglează angoasa de moarte și tot ceea ce necesită din partea noastră o transformare esențială, nu doar la nivelul cunoașterii de care dispunem, ci mai ales la nivelul ființei. Astfel ne apropiem de individualitatea noastră, iar această sarcină și această direcție depășesc limita impusă minții de opoziția radicală dintre viață și moarte.” (p.399)

Deși este o carte de popularizare a tehnicilor corecte de interpretare a viselor, nu are nimic din superficialitatea cărților de duzină care-i oferă cititorului chei de dezlegare facile, universal valabile. De fapt, una din mizele cărții este chiar deconstruirea automatismelor noastre, care ne conduc spre interpretări unilaterale și eronate. De câte ori nu ne-am întrebat vreo prietenă sau o vecină – femeile par să aibă aptitudini speciale în această direcție – pe care le consideram mai instruite într-ale viselor: oare ce înseamnă faptul că am visat casa părintească,  podul sau subsolul, un râu învolburat, o stradă labirintică pe care m-am rătăcit, m-am visat mireasă/mire, am fost urmărit de o fiară, zburam etc.? Și ele,  binevoitoare, se grăbeau să ne ofere „dezlegarea” misterului, fie din ce auziseră de pe la alții, din folclor sau din dicționare de vise, tipărite ori online, ambele găsindu-se din abundență.

Cartea Laviniei Bârlogeanu propune o asanare, în cadrul căreia visul și visarea sunt eliberate de balastul atâtor preconcepții extrem de limitative, dacă nu de-a dreptul stupide, redobândindu-și strălucirea. Cele cinci capitole (1. Ce credem că știm despre vis, 2. Primul vis: o prefigurare a destinului?, 3. Visarea și viața, 4. Visarea lucidă și 5. Moartea ca angoasă, anticipare și explorare) nu doar conving, ci și instruiesc cititorul că o  abordare expeditivă nu poate fi decât dovada frivolității noastre și a unei greșite poziționări față de fenomenului visului. Într-adevăr, după demonstrația extrem de bine articulată a Laviniei Bârlogeanu, visul e mai mult decât activitatea nocturnă, arbitrară a minții, e de-a dreptul comunicare prin imagini și narațiuni înalt simbolizatoare, sondare a tenebrelor inconștientului nostru, cu rol modulator, reglator și profund terapeutic. Visului i se (re)atribuie valențe sacre, de intermediar între inconștient și conștient. El este calea regală, alchimică, prin care suntem în permanență provocați să ne transformăm lăuntric, e o cutie de rezonanță a spiritului care ne ghidează în procesul individuării, a descoperirii sinelui nostru autentic. Felul în care constelează un vis e absolut unic, fiindcă noi suntem unici, prin urmare și interpretarea, chiar dacă recurge la simboluri universale, la personaje mitologice, trebuie să fie profund individualizată. Sigur, am simplificat mult un demers foarte coerent, dar în final rămâne întrebarea: Ce-i rămâne de făcut visătorului? Care e imensa lui responsabilitate? Să accepte travaliul visării: să parcurgă traseul interpretativ cu răbdare, să transfere sugestiile visului în planul existenței diurne, să-și construiască destinul, pe măsură ce se apropie de sinele său autentic. Deci roadele nu sunt deloc puține și nici lipsite de valoare existențială, dar poate cel mai de preț e sentimentul eliberării de sub teroarea angoasei moții, înfrângerea propriului sistem defensiv, marele nostru persecutor interior și reconectarea la sursa vieții.

Volumul anterior este unul de psihanalist pur-sânge, antrenat în nenumărate ore de terapie în cabinet, cu o vastă pregătire psihologică, psihanalitică și antropologică, complicitatea cu cititorul neinițiat producându-se mai ales în secțiunea finală a cărții, care detaliază experiențele de terapeut. Cel de-al doilea volum – căci ele alcătuiesc, în mod evident, un tandem, cel din urmă aprofundând o breșă deschisă de cel anterior – e mult mai liber de teoretizări de specialitate și mult mai deschis dialogului cu cititorul, trecut printr-o veritabilă maieutică, provocat să iasă din zona de confort a  automatismelor de gândire și ideilor primite de-a gata, iar acest deziderat pedagogic – căci psihologul și terapeutul e dublat de un fin pedagog – e imediat detectat în perspectiva discursivă: textul se propune ca un monolog adresat, a cărui dimensiune confesivă e dată de persoana a II-a la care recurge naratoarea și de exemplificările din repertoriul oniric personal, ceea ce face ca o bună parte a volumului să poată fi citit ca un palpitant jurnal de vise. Autoarea face ea prima ceea ce-i recomandă cititorului: are un jurnal de vise, întins pe mai mulți ani,  și din el le-a selectat pe cele mai dramatice, care au constituit puncte de cotitură existențială. Visele sunt redate tipografic cu cerneală albastră, dar nu diferența de culoare față de textul interpretativ interesează aici, ci felul în care s-a făcut selecția, de la primul vis terifiant din copilărie, care i s-a păstrat în memorie, la cele mai tulburătoare de la vârsta adultă, astfel încât la final să avem imaginea unui destin uman ghidat la răstimpuri de vise revelatorii, adevărate „fenomene saturate”, potrivit terminologiei lui Jean-Luc Marion. Ca fenomene saturate, aceste vise, atât cele din prima fază, când persoana asistă la propriul vis ca la o dramatizare, în care cele două entități Visătorul care Visează (VVV) și Visătorul care Interpretează Visul (VIV) negociază cine intră în scenă și cine iese, ce semnifică fiecare imagine, menirea mea fiind să conștientizez cât mai mult din acest proces, și varianta mult mai avansată a „visării lucide”¹, când visez și știu că visez, putând interveni în propriul vis, conțin un sâmbure de divinitate. Ele  provin din ceea ce autoarea numește, preluând terminologia lui Bion, misterioasa entitate O, discreta voce sacră din interior. Scopul pare să fie depășirea fragmentării, a disocierii, la care viața, vrând-nevrând, ne obligă pe fiecare și  regăsirea sinelui nostru autentic. Se pare că în vis psihicul nostru e tratat, curățat, vindecat, restaurat, da numai prin înfruntarea tenebrelor și integrarea umbrei, o existență banală, comună poate deveni destin. În fiecare dintre ele, se dramatizează afecte, pulsiuni, conflicte interioare, traume sub forma unor narațiuni în care acestea apar personificate, decodarea lor presupunând exigența unor abilități interpretative. Stilistic vorbind, așa cum visul e dialogat, și volumul e construit pe același principiu, al dialogului între visele transpuse în cuvinte și demersul interpretativ, adresat potențialului cititor. E un dialogism stilistic, care captează în permanență cititorul. Alternanța narațiunilor onirice, cu verbe la timpul prezent, pers. I, căci visul se plasează în prezentul etern al fluxului psihic cu demersului interpretativ, al exploziei de culoare, imagini simbolice și dramatism cu bucuria decodificării și a raționamentului, creează un spectacol total. Cele două modalități stilistice se oglindesc unul într-altul și se potențează reciproc, iar talentul de povestitor și analist al autoarei nu poate rămâne fără ecou în sufletul lectorului.

De altfel, Lavinia Bârlogeanu nu stă pe gânduri: pune la bătaie toate armele de care dispune – talent narativ, competențe psihanalitice, sensibilitate la multiplele straturi ale Realului,  propria biografie, rafinament discursiv, rigoare a resurselor bibliografice – în slujba unei valori superioare: Sinele autentic al fiecăruia. Ea nu promite să facă mai mult decât să-și îndeplinească misiunea de a fi un smerit ghid în serviciul pulsiunii fundamentale care își dorește să se manifeste în fiecare din noi: Adevărul. Realitatea din vis e mărturia vibrantă a acestei aventuri, care angajează și responsabilizează întreaga noastră ființă, transformându-l pe cel însetat de sens în propriul său (psiho)terapeut.

_______________

*Lavinia Bârlogeanu, Realitatea din vis. Cheia vindecării sufletului, Bookzone, București, 2025

¹  Iată cum definește visarea lucidă în ultimul capitol al cărții: „Visarea lucidă e ca un laborator în care putem lucra direct cu noi înșine, putem învăța, putem gândi mai complex, putem gestiona mai adecvat emoțiile tulburătoare. La acest nivel putem genera ceea ce în psihanaliza bioniană numim «transformări în K», adică sporim cunoașterea noastră și capacitatea de a crea sensul experiențelor și al istoriei de viață. Odată ce avem acces la visarea în teritoriul spiritului, putem să generăm «transformări în O», provocăm modificări nu doar în domeniul cunoașterii, ci și la nivelul ființei, putem crește psihic și spiritual, devenim tot mai mult O al nostru, întrezărim adevărul fundamental al realității ultime” (p. 405).

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 41-42]