Din sfera dialogurilor, convorbirilor (și conferințelor) între două personalități, ofertă din ce în ce mai generoasă pe piața noastră de carte – îi am în minte, aleatoriu, pe Rorty & Vattimo, Foucault & Brodeur/ Chomsky, Deleuze & Parnet, Eco & Carrière, Müller & Klammer, Cyrulnik & Edgar Morin / Boualem Sansal ș.a. – apare, în 2024, în traducerea Doinei Jela, Ispita binelui este mult mai periculoasă decât ispita răulului1, ediția a II- a, grație invitației Le Monde adresată lui Boris Cyrlunik și lui Tzvetan Todorov, în 2016. Moderată de Nicolas Truong, discuția apărută pe fondul atentatelor din Europa a ridicat problema (in)capacității oamenilor de a nu ceda barbariei.
Fiind interesată de scrierile și preocupările lui Tzvetan Todorov, am găsit, inițial, asocierea dintre cei doi bizară. Apoi, volumașul în sine este cât se poate de evident orientat înspre Todorov, căruia îi este dedicat și un portret intelectual. Înțelegem de la Nicolas Truong că motivul pentru care doarTodorovbeneficiază de această introducere mai generoasă în opera și biografia sa ar fi trecerea în neființă în 2017, o formă, deci, de omagiere.
Ce-i aduce împreună, așadar, pe fostul poetician structuralist, convertit la (un nou) umanism, filosoful ideilor și al culturii Tzvetan Todorov și pe neurologul, psihiatrul, psihanalistul, respectiv etnologul Boris Cyrulnik, specialistul care impune conceptul de reziliență? Probabil că nu greșesc dacă aș spune că și-au fundamentat teoriile integrând, într-o formă sau alta, celebrele cuvinte ale lui Rimbaud din scrisoarea adresată lui Paul Demeny, „Je est un autre”.
Aflăm, deci, din introducerea lui Truong că „au cunoscut totalitarismul și ambii încearcă să înțeleagă ce anume ne poate permite să rezistăm teorii” (p. 8). Chiar dacă amândoi au reflectat, în mod repetat, asupra problematicii răului (politic), stimulați fiind de experiența personală, ar trebui însă menționat că relația celor doi cu totalitarismul implică un parcurs mult mai tragic în cazul lui Cyrulnik, din familie de emigranți evrei, care supraviețuiește aproape miraculos arestărilor în masă din 10 ianuarie 1944, la Bordeaux. Prin comparație, fără a minimiza experiențele traumatice din totalitarism, povestea de viață a lui Tzvetan Todorov, crescut în Bulgaria comunistă și emigrat la Paris în 1963, este una mult mai blândă, cum el însuși afirmă în Confruntarea cu extrema. Victime și torționari în secolul XX (1991 / tr. 1996), o viață fără evenimente dramatice, dar care, studiind problema lagărelor și a insurecțiilor din Varșovia (Revolta din 1944 și cea din ghetoul evreiesc din 1943), „aceste insurecții, admirabile sau tragice, mă făceau să mă descopăr pe mine însumi” (p. 31).
Pentru a înțelege poziția lui Tzvetan Todorov și a nu trage concluzii pripite privind afirmațiile care „aparent, intră în coliziune cu simțul-comun”2 din această convorbire – întrucât formatul dialogului nu permite dezvoltări suplimentare (care, de altfel, devin inutile din moment ce Todorov a tratat deja multe dintre aceste subiecte în numeroasele sale studii) – cred că cititorul ar trebui să fie, măcar în linii mari, familiarizat cu scrierile sale.
Mă refer, în principiu, la răspunsul oferit întrebării care dă și titlul acestui volum –întrebare la care, trebuie adăugat, Cyrulnik nu va răspunde – și anume „Ce-l face pe un om să se atașeze mai degrabă de eroi pozitivi sau, dimpotrivă, de personaje malefice? Ispita Răului este tot atât de puternică pe cât de puternică este ispita Binelui?”
Pe aceeași linie a unei exprimări care a provocat la rândul ei agitație, și aici mă refer la conceptul de banalitate a răului (Hannah Arendt), Tzvetan Todorov afirmă: „Pentru mine, ispita Răului aproape că nu există, este foarte marginală în ochii mei. Există desigur unii marginali, ici-colo, care vor să încheie un pact cu Diavolul și să instituie domnia Răului pe pământ, dar din acest punct de vedere, eu rămân mai curând discipolul lui Grossman, pentru care Răul vine în mod esențial dinspre cei care vor să le impună semenilor lor Binele. Ispita Binelui mi se pare deci mult mai periculoasă decât ispita Răului. Cu riscul de a fi greșit înțeles, aș spune că toți marii criminali ai istoriei au fost animați de dorința de a răspândi în lume Binele…” (p.17). Exemplele aduse de Todorov pentru a-și susține poziția sunt, într-o oarecare măsură – previzibile: Hitler, întruchiparea Răului absolut, urmărea – în viziunea sa – Binele rasei sale (cea „aleasă”, „ariană”); comunismul, ca utopie universalistă, presupunea eliminarea unor „segmente sociale” considerate malefice; iar jihadiștii de astăzi sunt convinși, la rândul lor, că luptă pentru ceea ce ei numesc a fi (tot) un Bine absolut.
Problema ridicată de Todorov aici este mai complexă, respectiv mai intricată decât simpla afirmație că operăm de fapt cu un Rău deghizat în Bine. Nu e vorba nici de o negare a existenței Răului. Cum nu este locul, în cadrul acestei scurte introduceri, pentru a intra în detalii despre un subiect vast (și, din păcate, încă actual), mă voi rezuma să recomand celor interesați de perspectiva lui Todorov lectura studiului deja menționat, extrem de interesant, dar și provocator, chiar polemic, Confruntarea cu extrema. Pentru a păstra un echilibru minim, voi reda mai jos concluziile parțiale ale studiului despre răul suprem, așa cum reiese din analiza lagărelor naziste: „aceste practici ale răului nu ne sunt atât de străine precum am fi vrut, și iată de ce refuzăm să le admitem, optând de bunăvoie pentru teza monstruozității. (…) Răul nu este accidental, el este mereu lângă noi, disponibil, gata să se manifeste; este de-ajuns să nu facem nimic și el iese la suprafață. Binele nu este o iluzie, el se păstrează chiar în împrejurările cele mai disperate. Nu există mai multe motive de a ne resemna la cinism decât de a ne complăcea în reverii naive” (Confruntarea cu extrema, pp. 149-151).
Rețin din răspunsul lui Todorov la întrebarea de mai sus și o definiție justă, aș zice, a barbariei (de astăzi și de ieri), care nu ar întruchipa manifestări ale unui stadiu primitiv al umanității, ci „înseamnă mai degrabă refuzul umanității depline a celuilalt. Or, să bombardezi în mod sistematic un oraș din Orientul Mijlociu nu este mai puțin barbar decât să iei gâtul unui om într-o biserică franceză. Primul dintre aceste acte ucide chiar mai multe persoane” (pp. 18-19).
În aceeași direcție, încercând să explice cum se ajunge la măcel în numele unei ideologii, Boris Cyrulnik pornește de la teoria singularității lingvistice a limbajului totalitar nazist (un singur cod, o singură interpretare, o singură lume), dezvoltată de Victor Klemperer, amintind despre o „morală perversă”, respectiv despre cum „în numele moralei au fost comise crimele cele mai imorale” (p. 22). O subscriere la teoria Unului – un singur crez, un singur sistem de valori, un singur (dumne)zeu adevărat etc. – poate rezulta uneori în uciderea celorlalți care nu cred ca tine: „suntem morali cu cei care ne împărtășesc universul reprezentărilor și suntem perverși cu ceilalți – definiția perversiunii este, pentru mine, cea dată de Deleuze și de Lacan: pervers este cel care trăiește într-o lume din care Celălalt este absent” (p.22). Ca o paranteză necesară, deși reductivă, merită menționat că, pentru Cyrulnik, reziliența desemnează capacitatea umană de a se reconstrui după o traumă prin sprijin relațional și reintegrare socială. El avertizează asupra unei deturnării de sens (în special în discursul neoliberal) care transformă reziliența într-o trăsătură individualistă, eroică, în care sinele este perceput ca fiind autonom, când, de fapt, el este profund interconectat. Acesta oferă exemplul reconstrucției post-genocid din Rwanda pentru a sublinia că adevărata reziliență e colectivă, emergentă din șocuri majore și implică o reconstrucție culturală comună3.
Cum se construiește, așadar, judecata morală? Iată o întrebare la care Todorov a căutat răspunsuri timp de peste treizeci de ani. La finalul vieții, Todorov II – cum obișnuia să glumească, aluzie la convertirea sa de la „linguistic turn” la „moral turn” – amintește în acest dialog de trei pași. Mai întâi, în cazul nihilismului radical survenit pe fondul lipsei atașamentelor afective din copilărie, se impune, ca prim gest, chiar distincția dintre Bine și Rău. Apoi „disocierea opoziției dintre Bine și Rău, de opoziția dintre Eu și Celălalt, sau între Noi și Ceilalți” (p. 22), deci controlul egoismului și al etnocentrismului. Și, în cele din urmă, Todorov propune renunțarea la „maniheismul judecății”, adică „renunțarea la orice repartizare sistematică a Binelui și a Răului, în sensul de a nu situa acești termeni într-o parte a umanității” (p. 23).
Deși ambii militează pentru depășirea maniheismului și pentru o viața bună comună, care să-l includă pe Celălalt și să fie întemeiată pe valori morale, în privința eroismului aceștia se poziționează diferit. Înțelegem din primele pagini că tocmai experiența comună a totalitarismului le-a modelat percepția. Tzvetan Todorov își amintește cum, încă din copilărie, respingea modelele de eroi propuse și impuse de regimul totalitar comunist (care promova un adevărat cult al eroilor). Reiterează distincția – pe larg discutată în Confruntarea cu extrema –dintre valorile eroice și cele cotidiene, afirmând „mă atașam de oameni absolut obișnuiți care nu căutau să-și sacrifice viața, ci dădeau mai degrabă dovadă de o preocupare de zi cu zi față de ceilalți”4 (p. 14).
Pe de altă parte, pentru Boris Cyrulnik eroii sunt esențiali pentru societate, mai ales curajul și eroismul de toate zilele. În cazul său, aflându-se într-o situație limită, identificarea cu Tarzan i-a salvat viața: „Aveam nevoie de eroi, fiindcă eram singur. Nu aveam o imagine, care să mă ajute să mă identific, nici măcar una antinomică. Chiar și a te opune la ceva înseamnă a avea o poziție. Eu nu aveam pe nimeni, decât golul, nu știam nici măcar că sunt evreu, am aflat-o în ziua în care am fost arestat și am aflat că acest cuvânt reprezenta o condamnare la moarte (…) Călăul meu nu ne considera drept ființe umane. Și, în mintea mea de copil, îmi spuneam: «Trebuie să devin din punct de vedere fizic puternic ca Tarzan, iar când o să fiu puternic ca Tarzan, o să îl omor»” (p.16)
După cum cred că este deja evident, deși are dimensiuni foarte reduse, acest volum ridică niște probleme deosebit de serioase. Cum dialogul de față și, prin extensie, volumul care a rezultat de aici își găsesc fundamentul și legitimitatea în operele anterioare ale celor doi autori, avem în față o introducere (sau o concluzie) în domeniile în care aceștia s-au specializat, menită să stimuleze lecturi ulterioare.
_______________
1 Boris Cyrulnik, Tzvetan Todorov, Ispita binelui este mult mai periculoasă decât ispita răului, Spandugio, 2024, București.
2 Cristian Pătrășconiu, Boris Cyrulnik – 4 unghiuri – reziliență și dialog, România literară, nr. 30/ 2021
3 v. și Boris Cyrulnik, Résilience : malentendu sur un concept (La Grande Librairie, https://www.youtube.com/watch?v=GWoTee_e7Wg )
4 Aflăm din Devoirs et Délices. Une vie de passeur ca această distincție are la bază și cele două modele din propria sa familie: cel matern și cel patern.
[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 43-44]
revistavatra.org 