Patru morți, aparent fără nicio legătură între ele, au stârnit interesul anchetatorului care a fost chemat să încheie câte un rechizitoriu. Cei patru decedați trăiseră în zone diferite, în localități diferite chiar, în medii diferite. Erau de vârste diferite. Morțile se petrecuseră aparent fără niciun act de violență, deși pe chipurile celor dispăruți rămăsese acea expresie de surpriză, sub care se citea și un sentiment de groază nedus până la capăt. Era semnul că moartea fusese relativ fulgerătoare? Posibil. Anchetatorul văzuse multe într-o carieră de o viață, nu mai putea fi păcălit de nicio circumstanță.

Cei patru morți, pentru care fusese solicitat, nu se cunoșteau între ei, fusese prima constatare, nu interacționaseră în nici un fel. Apoi, muriseră la diferențe de timp apropiate, două victime s-au înregistrat joi, apoi vineri și sâmbătă celelalte două. O victimă trăia singură, celelalte trei erau în relație, numai că se sfârșiseră când nu erau partenerii lor acasă. Victimele erau, în fapt, trei femei și un bărbat. Într-o cronologie a morților, prima victimă fusese Cecilia Wais, de 47 de ani, laborant într-o fabrică de mezeluri. Soțul ei, agent de vânzări, era plecat într-o delegație la o firmă din Viena. Cecilia a fost găsită prăbușită în fața fotoliului, lunecase probabil în momentul în care a vrut să se ridice. Lângă fotoliu, pe o măsuță din sticlă, erau o ceașcă de cafea, băută pe jumătate și câteva felii de pepene galben. Au fost ridicate ca probe incriminatorii, au fost analizate, fără niciun rezultat care să stârnească vreo suspiciune de otrăvire. Un infarct? Un infarct. Cecilia nu se afla în baza de date a vreunui cabinet medical, înregistrată cu vreo afecțiune cronică. Ultima dată fusese la medicul de familie în anul 2020, cu suspiciunea de Covid 19, diagnostic neconfirmat. A doua victimă era Maia Poruciuc, de 51 de ani, cosmeticiană, aflată în ziua ei liberă, când își propusese să se odihnească. Avea oarece dureri ale genunchilor și ale gleznelor de la faptul că timp de opt, nouă ore zilnic trebuia să stea în picioare. Ținuse și o dietă severă, slăbise mai bine de zece kilograme în două luni, acum ajunsese la greutatea normală, numai că resimțea oboseala. A fost găsită prăbușită în bucătărie, fumase o țigară, băuse jumătate de cană de ceai. Țigara stinsă era căzută din scrumieră pe masă. Au fost analizate țigara, ceaiul, biscuiții ușor umeziți inexplicabil. Rezultatul a fost negativ, moartea fusese pusă tot pe seama infarctului, dietele prea severe lasă urmări adesea. Maia era într-o relație, de concubinaj, numai că partenerul ei era plecat la contractări de produse agricole în zona Constanța. Trebuiau să își oficializeze relația luna următoare. Concubinul Maiei, Leon Sandulovici, a acuzat o stare de leșin la aflarea veștii cumplite. În buzunarul de la haină avea verighetele cumpărate pentru apropiata căsătorie. A treia victimă a fost Ana Chilariu, de 39 de ani, educatoare la o grădiniță cu predare în limba germană, aflată în ziua liberă de la sfârșitul săptămânii. Ana terminase facultatea de litere, specializarea limbi germanice, dar preferase mediul mai liniștit al unei grădinițe, decât să se expună la vreun liceu, acolo unde elevii sunt agresivi, acolo unde părinții pretind să scoți din copiii lor genii. Ana era căsătorită cu Mircea Chilariu, un basarabean care pendula între cele două țări românești într-un susținut comerț cu vinuri și băuturi spirtoase, din cele care se produc în zona Chișinău. Soțul a fost cel care a găsit-o pe Ana prăbușită pe pragul casei, în încercarea de a ieși din casă. Nu exista nicio urmă de violență pe corpul Anei, avea gâtul întors spre cer, ochii larg deschiși. Mai mult mirare, decât panică în ochii ei. Au fost ridicate mai multe lucruri din casă, alimente, obiecte care ar putea să ducă la vreun indiciu. Nimic însă nu a stârnit vreo suspiciune, medicii legiști a trebuit să concluzioneze că a fost vorba de un accident cerebral minor, doar intervenția a fost tardivă. Cauza pare să fi fost tot stressul, munca cu copiii nu este una prea lejeră. A patra victimă a fost un bărbat, Jean Mihailov, de 57 de ani, realizator de filme documentare din lumea faunei și florei din zona Carpaților Orientali. Filmele sale erau achiziționate de televiziuni, de asociații de profil, care își propuneau să protejeze natura, mediul. Jean trăia singur, închiriase o jumătate dintr-o casă pe malul apei care traversa orașul. Vecinii l-au reținut drept omul care zâmbea continuu, care părea să trăiască o intensă viață interioară, acela fiind și motivul zâmbetului, probabil. Până una, alta, părea să zâmbească celor din jur, pe care îi întâlnea. A fost găsit de un prieten, cu care colabora la realizarea filmelor, care lucra în domeniul sensibil al cercetării pe baza inteligenței artificiale în domeniul ingineriei genetice. Jean era prăbușit lângă fotoliul său instalat în bibliotecă, de pe youtube susura muzica liniștitoare a unui concert la trompetă. Nu au existat suspiciuni de vreo agresiune, nimic din jur nu indica vreun lucru nefiresc. Infarct, au trecut în actul constatator medicii legiști.

Lucrurile păreau să se oprească aici, cele patru morți nu au ridicat semne de întrebare, nu au existat solicitări din partea familiilor, din partea organelor de anchetă pentru cercetări suplimentare. Parchetul trebuia să încheie cercetările in rem, așa cum se obișnuiește să se întreprindă la fiecare moarte care nu are o cauză certă, la vedere. Francisc Buble, anchetatorul a trecut cu mâna peste cele patru dosare, le-a mângâiat parcă. A închis cu capacul stiloul cu care semna documentele de serviciu. Apoi a cerut să revadă filmările de la fiecare loc în care se petrecuseră decesele, așa cum fuseseră făcute la primul contact cu victimele. La niciunul dintre cazuri nu au fost forțate geamuri, uși, nu a fost exercitat niciun act de violență.

Șeful serviciului i-a solicitat să grăbească încheierea rechizitoriilor, aveau multe alte lucruri de rezolvat. Numai că el voia să semneze în cunoștință de cauză, această aparentă lipsă de suspiciuni în cazul celor patru decese era exact ceea ce îl făcea să ezite. Totul părea să fie extrem de curat. Erau morți curate, ca și cum cei decedați s-ar fi înțeles între ei și ar fi plecat într-o călătorie, nu au deranjat cu nimic pe cei care au rămas în urmă. S-au extras, pur și simplu, din mulțime.

Și-a pus de pe youtube să asculte în surdină concertul pe care una dintre victime, Jean Mihailov, îl asculta atunci când a fost găsit prăbușit în bibliotecă. Era vorba de un concert pentru trompetă și orchestră, cu partituri din Vivaldi, Telemann, Purcell, Bach și Mozart, cu Maurice André ca solist. Totul era maiestuos, biroul său se mări cu fiecare volută muzicală. Întâi, se insinuă în mintea sa, în inima sa, în sângele său muzica din Concertul pentru trompetă în Mi bemol major al lui Haydn. Da, partea întâi, allegro, cu o mișcare plină de energie, când trompeta se manifestă triumfător după introducerea orchestrei.Frumusețea acestei părți constă în alternanța între virtuozitate și fraze melodioase. Apoi, andante, aici trompeta nu mai este doar un instrument strălucitor, ci capătă un ton aproape vocal, cald și emoțional. Apoi, din nou allegro, la final,o explozie de bucurie și măiestrie tehnică. Trompeta dansează cu orchestra într-un final plin de vitalitate și strălucire. Francisc Buble simți nevoia să deschidă fereastra, să împărtășească strania sa bucurie la ascultarea acestui concert cu întreaga lume. Da, îl înțelese cu adevărat acum pe Jean Mihailov, dacă a murit de moarte bună, atunci a murit fericit. După Haydn, în același concert, urmă muzica lui Telemann, acel Tafelmusik, colecție de muzică de masă, destinată divertismentului nobiliar, cu o varietate impresionantă de forme și stiluri. Trompeta lui Maurice André intrase în dialog cu Dumnezeu. Clar!

Apoi închise fereastra. Opri brusc muzica. Da! 

Da! A înțeles, în sfârșit, de ce a tras de timp în ceea ce privește concluziile anchetei. În toate cele patru cazuri de morți anchetate in rem apărea un lucru, unul singur, care le unea. Subconștientul prelucrase imaginile și ajunsese la o concluzie. Era vorba de o carte, un roman: Vinerea stacojie, semnat de Claudiu Miroiu. Cartea aceasta se găsea fie în mână, fie în preajma fiecăreia dintre cele patru victime. O carte! Ce semnificație poate să aibă o carte într-un șir de morți care nu au nimic suspect, totuși? Cine era Claudiu Miroiu? Unde putea găsi romanul martor al celor patru decese? Intră pe google. Da, Claudiu Miroiu era un scriitor român, destul de șters de altfel, cu câteva apariții aproape neobservate în plan public. Până la acest roman, mai publicase o carte de versuri, Fire de noapte și două cărți de proză, două romane probabil: Muzici și nervi și Revolta manechinelor. Câteva cronici de circumstanță, amicale probabil, subliniau autenticitatea scrierilor lui Claudiu Miroiu. Atât. Despre ce era vorba în cărți? Cronicarii nu scriseseră, probabil că nici ei nu le citiseră.

Bine, ajunsese la o concluzie. Dar la ce i-ar putea folosi această concluzie? Cum poți demonstra că o carte, simpla ei lectură, influențase cele patru decese care păreau curate? În primul rând, avea nevoie de carte. Intră pe site-ul editurii și descoperi că stocul este epuizat. Intră pe alte site-uri, cu ofertă de carte, librăriile on-line, la fel, stocul era epuizat. Căută contactele editurii, găsi un număr de telefon la care nu răspundea nimeni. Trimise un mesaj pe adresa de email, se interesa de un exemplar din carte. Aștepta un răspuns.

Își aduse aminte că de la fiecare dintre locurile unde își desfășurase ancheta fuseseră ridicate obiectele care puteau avea legătură cu moartea celor în discuție. Telefonă la magazia cu efecte de pe teren, aici i s-a spus că nu a fost ridicată nicio carte de la locul de anchetă, nimeni nu a considerat că ar fi însemnat o probă. Da. Revăzu iarăși filmele de la locurile în care se sfârșiseră cititorii romanului Vinerea stacojie, întârzie pe imaginile în care apărea cartea.

În primul caz, al Ceciliei Wais, cartea se afla jos, în fața fotoliului, deschisă la întâmplare, femeia se prăbușise peste ea. Deși a trecut cu încetinitorul peste imagini, nu și-a putut da seama la ce pagină rămăsese deschisă cartea. În cazul Maiei Poruciuc, cartea se găsea pe masa din bucătărie, deschisă cu fața în jos, probabil că în momentul în care au strâns lucrurile în cadrul anchetei cineva a închis cartea, a strâns-o fără să o consulte. Cum era deschisă? La ce pagini? Era imposibil de estimat. Deși, părea să fie trecut de jumătate cu lectura. Ana Chilariu murise pe pragul casei, cartea se găsea pe fotoliul pe care tocmai îl părăsise. Cartea era închisă, se vedea un semn de carte, după poziția acestuia Ana ajunsese cu lectura pe la pagina două sute din cele trei sute ale romanului. Aproximativ. În cazul lui Jean Mihailov, cartea îi era încă în mână, o ținuse strâns de parcă s-ar fi agățat de ea. Din mișcarea dezordonată îi mototolise coperțile, care făcuseră niște cute. Semnul de carte căzuse în lupta cu clipa finală, fatală. Era greu de tras o concluzie. Să fie vorba de o întâmplare, ca patru oameni, din patru locuri diferite să sfârșească în timp ce citeau aceeași carte?  

Ce simte un cititor care pune semnul de carte la pagina pe care tocmai a întors-o și moare? Este greu de imaginat, ceva din acel regret, că nu poate ști ce s-a întâmplat mai departe, i se întipărește, poate, pe față.

Dar ce simte cartea pe care cititorul nu o va mai deschide vreodată? Nu se poate să nu se petreacă ceva și în acea alcătuire de litere, de cuvinte, de fraze, de lume care rămâne, într-un anume fel, suspendată.

Și totuși: ce poate să conțină o carte, un text, ca să ucidă pe cititorul său?

Bun, au fost cărți care au provocat sinucideri, care au generat nefericire mai ales în rândul celor tineri. Cel mai cunoscut este romanul lui Goethe, Suferințele tânărului Werther, apărut în anul 1774, care a creat așa-numitul efect Werther. Povestea pare simplă, Werther, un tânăr sensibil, se îndrăgostește de o femeie logodită. Suferința sa îl duce la sinucidere. După publicarea romanului, au fost raportate mai multe cazuri de tineri care s-au sinucis imitând personajul, îmbrăcați exact ca el și cu un exemplar al cărții lângă ei. În unele țări, cartea a fost temporar interzisă. Piesa de teatruMoartea unui comis-voiajor, a luiArthur Miller, este povestea lui Willy Loman, un vânzător epuizat de presiunile societății de consum, care alege sinuciderea într-o încercare disperată de a-și ajuta familia. Exemplul a fost preluat și de mulți spectatori labili psihic, care s-au regăsit în drama lui Willy Loman. Mai în zilele noastre, romanul 13 Reasons Why de Jay Asher, apărut în anul 2007, ecranizat în serial de către Netflix, a fost acuzat de influențe nefaste și s-a cerut scoaterea de pe ecrane fiindcă romantiza sinuciderea. Statisticile au arătat că în America acest film chiar a avut efect în ceea ce privește rata sinuciderilor. Numai că în cazul nostru nu s-a întâmplat așa ceva. Cititorii romanului Vinerea stacojie par să fi murit cu zâmbetul pe buze, nimic nu pare să-i fi chinuit. Doar surpriza li se vedea pe chip.

A doua zi, Francisc Buble, care se ocupa de anchetarea celor patru cazuri, a cerut îngăduința de a mai trece o dată pe la toate cele patru domicilii ale victimelor. Șeful serviciului a răbufnit: îi încurca toate anchetele de pe agenda de lucru, căuta nodul în papură, căuta pete în soare, complica inutil ceea ce era extrem de simplu. După ce i-a făcut gestul de lehamite, că este liber să facă tot ce vrea, tot ce poftește, a mai putut auzi, spus în barbă, cuvântul idiot. În fapt, dorea să vadă cartea, pe care o sesizase doar în filmulețele de la inițierea anchetei.

 A găsit cartea în doar trei locuri: la domiciliile la care au trăit Cecilia Wais, Ana Chilariu și Jean Mihailov. Nu a fost nicio problemă să le ridice, orice obiect putea face parte din economia anchetei. Dar oricât a căutat romanul la domiciliul Maiei Poruciuc, acesta a fost de negăsit. Poate l-a aruncat cineva la coșul de gunoi? Posibil. Sau a luat cineva cartea, dintre apropiați, să o citească? Posibil. După ridicarea cadavrului cineva spălase bine pe jos, cu mult detergent de pardosele, de parcă moartea ar fi lăsat dâre profunde.

În primul rând a verificat cele trei exemplare din carte, erau identice, nu aveau semne distinctive, autografe eventual. Numai cartea care aparținuse lui Jean Mihailov avea coperta sfâșiată, strânsă în palmă ca un obraz ridat. A răsfoit unul din exemplare, ca și cum ar fi încercat să descopere un secret bine ascuns între rândurile de litere mătuite în carnea hârtiei. Nimic nu părea să indice vreun lucru cât de cât de reținut. Pe coperta a patra exista un text rezumativ despre subiectul cărții. Nu era asumat de către editor, probabil că era realizat chiar de autor. În roman, se spunea pe copertă, era vorba de povestea a doi copiști care traduc și transcriu rugăciunile dintr-o carte sfântă. La un moment dat, fac o greșeală de traducere, de interpretare. Or, o greșeală poate schimba sensul unei rugăciuni. Și cum să te rogi cu o rugăciune care nu mai are toate sensurile îndreptate spre cer? Cuvintele sunt rădăcinile materiale ale rugăciunii. O greșeală schilodește o rugăciune, o deturnează; iar o rugăciune bolnavă îmbolnăvește pe om, îmbolnăvește o lume. Mai mult, o lume bolnavă pierde legătura cu cerul, cu divinitatea. Dispare. Un cuvânt greșit într-o rugăciune devine un cuvânt otrăvit. Și cuvântul otrăvit ucide la fel ca orice otravă puternică de pe lumea asta. Pentru greșeala lor cei doi copiști sunt condamnați la moarte, act care este înfăptuit de un tribunal al cuvintelor. A existat vreodată așa ceva?, se întrebă Francisc Buble. Ar fi vrut să întrebe Chat GPT, dar amână acest lucru. Existase poate în timpul Inchiziției?

Anchetatorul avea sentimentul straniu că pătrunsese într-un perimetru în care granițele dintre moarte și viață erau atât de subțiri, că puteai trece dintr-o parte în alta fără să realizezi că există vreo diferență.

Deschise cartea la prima pagină. Aici, pe o pagină întreagă era o singură propoziție, eliptică de predicat: Și luna, în fereastră. Sub propoziție, pagina albă, ca un hău în care cititorul nu are altă soluție, decât să se arunce. Când citești, într-un anume fel te agăți de cuvinte, dar dacă nu ai cuvinte pe pagină, cum te descurci? Trebuie să te agăți de propriile cuvinte cu care trebuie să completezi pagina. Oare asta a vrut să spună autorul?, se întrebă Francisc Buble. Plus că lipsa verbului copulativ care să întregească propoziția, care este doar subînțeles, părea să fie un truc, o capcană pentru cititor. Îi ieșise autorului, conchise anchetatorul.

Și luna, în fereastră.

Și luna, în fereastră.

Și luna, în fereastră.

Rămase pe gânduri. Oare ce simțiseră cei patru citind această propoziție? Se regăsiseră în această imagine? Poate că tocmai această ciudățenie, a unei pagini care rămăsese goală după o propoziție eliptică de predicat, i-a atras pe cei patru să citească această carte. Ce poate însemna această lipsă de acțiune din interiorul unei propoziții? Poate un îndemn la introspecție? E ca în haiku-urile japoneze, în care fiecare cuvânt cântărește cât o lume. Da.

Deschise, apoi, la întâmplare cartea și citi câteva pagini: 

Visele sunt distracția săracului, îi spuse doamna Kaluski, în piață, pe când cumpăra niște plante pentru ceaiurile sale hepatice.

Visele sunt ca niște muște sâcâitoare care îți strică bunătatea de somn, îi spuse Bogleș, vânzătorul de pește, pe care îl știa de o viață drept un adormit incurabil, care îi trânti pe cântar o jumătate de crap.

Visele sunt boala sufletului, îi spuse doamna Aglaia, care îi vându un ziar pe care oricum nu-l va deschide vreodată. Cumpăra ziarul din instinct, după ce toată copilăria aceasta era treaba lui în fiecare dimineață, să cumpere ziarul pentru cei din casă. Numai că cei din casă își treceau unul altuia ziarul, cu religiozitate, într-o ordine strictă, care începea cu tatăl său, firește. Ultimul deschidea ziarul el și se uita la litere, hipnotizându-le, până ce acestea se mișcau pe pagină, o luau una după alta, ca niște furnici spre niște mușuroaie imense, iar pagina rămânea goală. Când paginile se goleau de tot, tot el strângea ziarul, îl împăturea și îl ducea la coșul de gunoi. 

Visele sunt dorințe reprimate, resturi de viață nedigerată, îi spuse doctorul Szigmund, care se retrăsese la pensie în orășelul nostru, „din motive de liniște, domnuʼ”, cu care a schimbat impresii despre vreme în fața poștei.

Să crezi în vise e o prostie, îi spuse profesorul de sport Nunu. Și știți de ce, domnuʼ Anibal? Că dacă mănânci carne seara, de exemplu, visezi femei și șoareci care îți umblă prin creier. Dacă mănânci legume fierte, visezi că te fugăresc niște indivizi să te dezbrace, să-ți fure tot. Dacă mănânci fructe, visezi soare și căldură, îți visezi mama. Alimentația, asta e tot, datorită ei avem un vis sau altul. Asta înseamnă că visăm după ceea ce mâncăm. Și cum să mai credem astfel că visele țin de soartă, de destin, de lumea de dincolo, când ele țin de ce băgăm în gură și în burtă! Toate astea sunt verificate în practică, în laborator, chimic și fizic, domnuʼ Anibal. Că spunea un filosof, de ce domʼle mâncarea în gură are gust și în burtă nu are gust, asta pentru că în burtă ea intră ca într-un laborator unde totul se procesează chimic. 

Visele sunt averea proștilor, îi spuse agentul imobiliar Dondoroi care se băgă în discuție pe când Anibal conversa cu doamna Melania, la magazinul de presă.

Visele sunt gândurile dracului în capul omului. Prin vise i se insinuează omului în minte diavolul, îi spuse un preot bătrân, care cumpăra capete de pește de la Bogleș, pentru o turmă de pisici, după cum se exprimă.  

După ce află toate acestea adormi și mai tulburat. A doua zi se trezi cu mâinile zgâriate de parcă ar fi umblat toată noaptea cu degetele prin mărăcini.

Doctorul l-a întrebat dacă are pisici acasă. I-a spus că nu.

Atunci ar putea fi un caz de automutilare prin somn, a mai avut un caz de om care în somn voia să-și scoată pielea de pe trup, ca pe o haină, ca să se prezinte curat la nu știu ce instanță nocturnă. Nici ăla nu a reușit decât să-și nenorocească pielea scalpului. De asta i-a dat lui Anibal o trimitere medicală la un doctor psihiatru. Anibal a luat-o, a mulțumit, după care a abandonat-o în primul coș….

Închise cartea. Nu, nu aflase niciun răspuns. Și cele patru victime citiseră paginile acestea, desigur, se întreba acum, oare care dintre definițiile visului convinseseră pe fiecare în parte?! Oare ce aleseseră? Ca să ajungă la o concluzie, totuși, va trebui să citească întreaga carte. Dacă se poate, cu creionul în mână. Pentru că trebuie să găsească… Ce? Cuvântul otrăvit. Da, cuvântul otrăvit. În această carte trebuie să existe un asemenea cuvânt. I se părea din ce în ce mai clar acest lucru, intuiția sa, verificată în multe cazuri, în multe circumstanțe, nu îl înșelase. Va trebui să citească întregul text, cartea, să descopere cuvântul. Părea să fie cel mai incitant caz din întreaga sa carieră, oricum era spre capătul acesteia, merita și el acest premiu. Căci un premiu este un asemenea caz pentru un anchetator care nu lăsase nicio cauză fără o rezolvare după toate standardele meseriei.

Căută pe youtube Concertul pentru trompetă în Mi bemol major al lui Haydn, în aceeași interpretare solistică a lui Maurice Andre. Biroul său se umplu de lume, muzica se insinuă în toate ungherele. Da, va descoperi cuvântul otrăvit. Dar nu este periculos? Ba da, este periculos. Dar moartea este întotdeauna apanajul celorlalți, niciodată a noastră. Știm că dacă ieșim pe stradă, ne așteaptă o mulțime de pericole, de la un accident de mașină, la căderea unui meteorit în creștet, dar aceasta nu ne oprește să ieșim. Fiindcă moartea li se întâmplă, în primul rând, celorlalți. Poveștile despre morțile celorlalți hrănesc viețile noastre, sunt ca îngrășământul natural adăugat unei plante. Fără morțile celorlalți, viețile noastre ar fi fade, inutile.

Deschise cartea la prima pagină.

Și luna, în fereastră.

Apoi începu să citească ca și cum și-ar fi deșirat propria viață în șirul acela de cuvinte:

Pe cer stelele se reconfigurau continuu, dacă citeai dinspre stânga spre dreapta literele care apăreau puteai încropi un text. În ce limbă? În oricare limbă, de altfel, pentru că orice semn își găsește corespondent în logica unei limbi, a unei fraze, în final. Omul a inventat limbile, sau limbile au inventat pe oameni? Chestiunea a stârnit multă pasiune în discuțiile dintre filosofi, lingviști, literați… Fiecare a crezut că poate să dea soluția finală, unanim acceptată. Dar nu știu cum se face, că dacă unul stă o viață cu compasul în mână și măsoară timpul, măsoară toate distanțele posibile dintre lucruri, dintre oameni și ajunge la o concluzie, la final apare un altul care anulează totul dintr-o simplă trăsătură de condei. Pentru că așa cum se reconfigurează continuu stelele de pe cer, într-un limbaj al universului, de nedescifrat pentru om, tot așa se reconfigurează înțelesurile din lumea terestră. Și el urmărea linia lui, pe care se integrase, ca pe o orbită, urcând pe ea fără să-și dea seama. Simți că inima i se lipise de plămân, din inerție. Zbura fără să simtă că se mișcă. Linia se făcea în urma lui nisip. Îl vedea împrăștiindu-se într-un hău, dar viteza nu-ți lăsa nici o posibilitate să vezi cât de adânc este. Îl simțeai doar. Da, era în mașina timpului. Poate că era urcat de multă vreme, dar nu conștientizase. Habar nu avusese că timpul e material, că e acea multitudine de puncte de pe o linie care se face nisip fin, fin, o pulbere care se aruncă într-un hău care trebuie, probabil, umplut. La un moment dat e posibil ca hăul să se umple și atunci universul se va înțepeni, totul se va opri. Când toate liniile posibile se vor transforma în punctele posibile, sigur că universul se va împotmoli, mișcare va fi imposibilă. Era fixat în scaunul său și înainta vertiginos. Și scaunul său era fixat bine pe podeaua casei și casa era bine fixată în lutul curții. Înaintau cu o viteză îngrozitoare în această complexă alcătuire. Strada, orașul, țara, pământul rămăseseră mult în urmă. Se dezintegraseră și ele, probabil. Se făcuseră nisip și acum dispăruseră în hău. O beție a spargerii orizonturilor îl cuprinse. Ceva din senzația asta mai avusese cândva, la Piramide, când pătruns în interiorul uneia dintre ele avusese impresia că timpul îl absoarbe. Și se lăsase absorbit ca și cum nu i-ar mai fi păsat de nici un prezent. Își dădu seama că are în față un petec de hârtie și că ar putea să scrie ceva despre această insolită experiență, că un cuvânt ar fi ca o frână pentru viteza aceasta greu de măsurat. De pe pământ mai avea cu el doar cuvintele, ca singura povară permisă. Luă creionul și scrise ca un gângav care voia să-l imite pe Dumnezeu care tocmai vorbea florilor dintr-o grădină, ca să înflorească. Își dădu seama, astfel, că dacă scria despre copaci reinventa copacii, că dacă scria despre oameni reinventa lumea, simți că se îndepărtase mult, mult de tot de lume, ea nu îl mai însoțea în goana lui, de asta cu febrilitate se agăță de cuvinte, scria scrâșnit pe hârtie, cu disperare, cu teamă că nu ar putea să spună o frază până la capăt iar cuvintele în loc să reînsuflețească lumea ar putea doar să consemneze o mare nostalgie ca reflex al ireparabilului. Masa din fața sa începu să se clatine și cuvintele nu mai nimereau hârtia. Scaunul în care se fixase ca un astronaut împins de inerție în spătarul tare se mișcă și el. Zidurile fremătau. Tablourile cădeau unul, după altul de pe pereți ca și cum cuiele ar fi fost împușcate invers. Afară – dacă mai exista un afară! – se auziră țipete, o alarmă urla ca un asteroid care luneca bezmetic prin spațiu. Cutremur! mai auzi, înainte de a se prăbuși sub propria greutate, ca și când s-ar fi oprit brusc din zborul său infernal…

Nu se întâmplase nimic. Dar cuvântul otrăvit putea fi oricare, de aici înainte. Oare autorul era conștient de ceea ce provocase? Dacă ar fi știut, la fel, ar fi scris doar propoziții eliptice, să ascundă otrava, să o aneantizeze? Sau otrăvise intenționat un cuvânt? Cum poți să îl acuzi pe un scriitor pentru acest fapt? Cum să-l prinzi? Cu ce argumente? Cele patru victime puteau fi argumente, dar nu mai puteau fi martore. Da. Bine, el va reuși să descâlcească acest caz complicat, extrem de abil pus la cale de un scriitor care miza pe lipsa de intuiție a anchetatorilor, pe inocența subînțeleasă a literaturii, a poveștilor. Va dovedi că nici literatura nu mai este inocentă, că poveștile au invadat spațiul comun și sunt pe cale să-l izoleze pe bietul om care nu mai știe pe ce lume ar trebui să trăiască, în care să se refugieze.

Concertul pentru trompetă în Mi bemol major al lui Haydn se încheiase, apoteotic, așa că îl puse de la capăt. Trecuse de pagina cincizeci. Încă nu i se întâmplase nimic, cuvintele se rostogoleau ca bilele la jocul de biliard, loveau manta minții și căpătau sensuri din ce în ce mai ciudate. Cei doi copiști din carte căutau și ei cuvântul greșit, cel impregnat cu otravă probabil. Tribunalul cuvintelor trebuia să se întrunească, să îl pedepsească pe cel care greșise. Cine trebuia să îl convoace?

Trecuse de pagina o sută. Haydn continua să emane acea căldură aromitoare. Întorcea paginile cărții cu determinarea cu care ar fi căutat cuvântul ce exprimă… Ce? Adevărul. Dar care este adevărul? Să fie moartea adevărul? Era din ce în ce mai convins că în carte există un cuvânt care ucide, că autorul a premeditat moartea cititorilor săi. Dar cum să-l prindă? Citi, cu înfrigurare, mai departe.

El venea dintr-o lume în care cuvântul era cea mai banală noțiune, cea mai terfelită. Toată lumea își bătea joc de cuvinte, de sufletul lor. Nu mai existau limbi alese, nici suflete alese, limbile nu mai reprezentau popoare, neamuri, ci doar niște mijloace oarecare de cerșit pâine, apă, lapte, cârnați.

În lumea lor, a copiștilor de rugăciuni, de texte sacre, cel care făcea o greșeală era pedepsit. Pedeapsa, ca și vina, erau asumate. Iar pedeapsa era una singură: moartea.

Beda înțelese, în sfârșit, că el era chemat ca să decidă care dintre cei doi bieți copiști greșise și să hotărască care dintre ei trebuie să moară. El devenise Tribunalul cuvintelor.

Începu să tremure. Îi era imposibil să decidă.

Vru să le explice că nu au voie să facă asta, că e prea mult pentru o biată greșeală într-un text, însă cei doi îl priveau fie cu milă, fie cu dispreț.

Beda ar fi vrut să le spună că vrea să plece, că nu el trebuia să fie acel care decide moartea sau viața nimănui, însă își dădu seama că nu știa cum să o facă, individul care îl adusese cu barca nu se vedea nicăieri.

Văzându-i ezitarea, Indrea îi spuse că ar putea să recurgă la metoda arbitrariului, care l-ar scuti, eventual, de efectele deciziei proprii.

Adică?

Cu o pleoapă ridicată, a mirare profundă, Indrea îi explică lui Beda că această metodă înseamnă ca cei doi pasibili de greșeala din text să jure pe pagina respectivă. Iar dacă nu li se întâmplă nimic, cel care va muri va fi chiar arbitrul, cel ales să decidă.

Adică el?

Da, el.

Lui Beda i se muiară genunchii. Însă lucrurile luară o întorsătură atât de rapidă, încât Beda nu mai avea putere de reacție parcă. Indrea aduse o carte ferecată în argint care era, cu siguranță, Biblia. După ferecătură putea să fie un exemplar grecesc, una dintre celebrele ediții cunoscute.

Dacă era parte într-o farsă? se întrebă Beda. Dacă acești doi tineri îl atrăseseră într-o cursă, ca să îl lichideze poate. Deși nu înțelegea de ce ar fi făcut-o.

Dar nici clipele catastrofei nu stau în loc. De asta Beda nu apucă să reacționeze, simpla ezitare nu era un răspuns ferm. Se lăsa trăit, dus de eveniment.

Indrea puse cartea pe un trepied, o masă specială probabil pentru asemenea momente.

Îi întrebă pe Beda și pe Apostolis dacă preferă latina sau greaca pentru rostirea rugăciunii. Sau, poate, româna?

Apostolis ridică din umeri.

Beda, la fel.

Era ca și cum s-ar fi duelat în rugăciuni, nu-i așa?

Se așeză în genunchi și rosti rar, în limba latină, „Pater noster”. Cuvintele erau de ceară. Era o variantă din „Vulgata” lui Ieronim, din câte își dădu seama Beda.

 „Pater noster… qui in caelis es…. sanctificetur nomen tuum….”

Broboane de sudoare roșietică îi apărură pe frunte.

„…veniat regnum tuum fiat voluntas tua sicut in caelo et in terra…”.

Era, oare, sânge? se întrebă Beda. Sau e doar un efect al luminii din candelă?

„… panem nostrum supersubstantialem da nobis hodie …”

Trăia rugăciunea, îl răscolea. După ce termină rugăciunea, se retrase într-un colț. Apostolis se apropie și Beda îi văzu paloarea chipului. Începu să rostească rugăciunea. Rar, cuvintele păreau niște bulgări de pământ care loveau un obiect din lemn, gol, ecoul închidea perspectiva sunetului.

„…et dimitte nobis debita nostra sicut et nos dimisimus debitoribus nostris….”.

Din rosturile dușumelei de lemn aspru, nelustruit, începură să iasă omizi care se transformară rapid în fluturi negri care începură să zbârnâie din aripi. Păreau a fi niște fluturi electrici, așa de tare și zgomotos li se mișcau aripile. Apoi ieșiră niște limbi sâsâitoare, Beda crezu că e vorba de limbi de foc, însă își dădu seama că e vorba chiar de șerpi roșii care se insinuară pe sub straiele bietului Apostolis. I se vedea trupul chircindu-se ca al unui nou Laocoon. Continua însă să spună rugăciunea. Poate că asta era șansa mântuirii sale ulterioare.

„… et ne inducas nos in temptationem sed libera nos a malo…”.

Beda se albise și el. Tremura. Șerpii se făcură un ghem în jurul lui Apostolis, după care acel ghem se rostogoli afară și se pierdu înspre Râu.

Beda era salvat? Asta însemnase metoda arbitrariului?

Indrea privi cu nostalgie după bulgărele roșu. Oftă. Oftatul lui i se păru lui Beda unul extrem de material, de concret. Poate că îi părea rău sincer după pierderea tovarășului său. Sau…?

Dinspre Râu se auziră zgomote. Ori pescarii hăituiesc vreun pui de mistreț, că mai sunt în zonă, ori cineva a văzut bulgărele de șerpi al cărui miez fusese nefericitul Apostolis. Dar Beda nu mai așteptă să vadă ce se întâmplă, dimineața care venea îl împinse în vechea și ponosita sa identitate.

Francisc Buble a fost găsit fără suflare în fotoliu, parcă dormea.

Anchetatorul tânăr dădu un ochi prin cameră, nimic nu părea mișcat, nu exista niciun argument pentru vreun act de violență.

Apoi descoperi cartea căzută la piciorul mesei. Avea o pagină îndoită, o îndreptă. Strecură cartea în buzunar. O va citi acasă.

Ajuns acasă, tânărul anchetator scoase din buzunar cartea pe care o descoperise la locul în care fusese găsit mort colegul său, Francisc Buble. Nu, nu a făcut, nici nu putea exista, de altfel, vreo legătură între moartea acestuia și cartea pe care presupusese că o citea în acel moment. Vinerea stacojie? Nu, nu auzise de autor: Claudiu Miroiu. Da, va căuta pe internet. Deschise cartea, la prima pagină: Și luna, în fereastră. Atât. În rest, pagina goală. Întoarse pagina și începu să citească. Cuvintele se rostogoleau ca bilele la jocul de biliard, loveau manta minții și căpătau sensuri din ce în ce mai ciudate.

Piatra Neamț,

7 – 8 aprilie 2025

(Dintr-un volum de proză scurtă, în pregătire)

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 102-107]