Etichetă / Adrian Alui Gheorghe

de VATRA

Adrian Alui Gheorghe – Un fel de geamăt, un fel de țipăt

Am fost invitat să citesc poezie unor tineri de la o școală de surdo-muți

un interpret în limbajul mimico-gestual trebuia să facă înțeleasă poezia mea pentru cei care s-au născut fără mierea sau fierea cuvântului pe buze

li s-a explicat în limbajul semnelor că în fața lor este un poet

adică cineva care lucrează cu materia cuvintelor ca să recompună lumea de sunete din jur

în tipare noi,

că poezia este ceea ce eliberează cuvintele atunci când o presiune interioară prea mare le face să sufere, un fel de geamăt,

un fel de țipăt,

Citește în continuare →
de VATRA

Adrian ALUI GHEORGHE – Poeme

alui ghe

 

Comunitatea artistică

E o casă plină de poeme.

Tata poem, mama poem, copilul poem.

Pe pereţi sunt atîrnate poeme.

Pe o masă poem o bucată de poem aşteaptă

satîrul poem să-l împartă în bucăţi de poem

care vor fi puse pe o tavă poem

care va fi împinsă brutal pe fundul

cuptorului poem.

Tata poem stă înfipt într-un scaun poem

şi citeşte poeme dintr-un ziar.

Are ochelarii poem pe nas

parcă e o paiaţă scoasă din uz.

Copilul poem a spart un poem şi acum

adună cioburile:

vai, nu arunca poezia la chiuvetă

că se înfundă canalul poem,

strigă mama poem.

Citește în continuare →

de VATRA

Rita CHIRIAN – Poezia nopților când se topesc continentele de spaimă

opera-poetica_1_fullsize

Jocurile textualiste ale optzecismului au produs, de cele mai multe ori, o poezie datată, care-și târăște agonia prin docte teze de doctorat și care nu mai stârnește astăzi decât mefiență ori zâmbetul complezent de banc vechi. Virtuozi, dar pe cine seduc obiectele perfecte? Inocențele spectaculare ale textelor lui Cărtărescu sau scenariile destul de previzibile ale lui Florin Iaru, schematismul adeseori tautologic al lui Bogdan Ghiu sau ludicul lui Al. Mușina pierd din vedere – ca mulți alții, chiar din generațiile mai noi – faptul că literatura trebuie să-și treacă gâtul mai ales prin universalii. Dacă supraviețuiește acestei probe – să rămână umană și acut contemporană, chiar când timpul o pedepsește -, abia atunci vorbim despre valoare. Tot restul este talent: în fiecare clasă există un premiant, ba chiar există și clase foarte bune, în care, la capătul anului școlar, se numără mai mulți premianți; și, tot în fiecare clasă, există cel puțin unul care face pe nebunul, preocupându-se de orice altceva i-ar interesa pe vânătorii de note. În clasa de poezie optzecistă, un astfel de elev este Adrian Alui Gheorghe. Când lunediștii se dădeau peste cap să toarne spirite și să practice jocuri (ieftine) de cuvinte, când se întreceau în (destul de) abrazive ironii, prin alte părți – nu destul de provinciale cât să le înghită uitarea – poezia era excavată din filoane mai adânci. Cum se găsește orice materie rară. Citește în continuare →