Jocurile textualiste ale optzecismului au produs, de cele mai multe ori, o poezie datată, care-și târăște agonia prin docte teze de doctorat și care nu mai stârnește astăzi decât mefiență ori zâmbetul complezent de banc vechi. Virtuozi, dar pe cine seduc obiectele perfecte? Inocențele spectaculare ale textelor lui Cărtărescu sau scenariile destul de previzibile ale lui Florin Iaru, schematismul adeseori tautologic al lui Bogdan Ghiu sau ludicul lui Al. Mușina pierd din vedere – ca mulți alții, chiar din generațiile mai noi – faptul că literatura trebuie să-și treacă gâtul mai ales prin universalii. Dacă supraviețuiește acestei probe – să rămână umană și acut contemporană, chiar când timpul o pedepsește -, abia atunci vorbim despre valoare. Tot restul este talent: în fiecare clasă există un premiant, ba chiar există și clase foarte bune, în care, la capătul anului școlar, se numără mai mulți premianți; și, tot în fiecare clasă, există cel puțin unul care face pe nebunul, preocupându-se de orice altceva i-ar interesa pe vânătorii de note. În clasa de poezie optzecistă, un astfel de elev este Adrian Alui Gheorghe. Când lunediștii se dădeau peste cap să toarne spirite și să practice jocuri (ieftine) de cuvinte, când se întreceau în (destul de) abrazive ironii, prin alte părți – nu destul de provinciale cât să le înghită uitarea – poezia era excavată din filoane mai adânci. Cum se găsește orice materie rară. Citește în continuare →