Alexandru Ovidiu Vintilă

Bolul cu apă și trandafirul

(poetului-prieten dinu abăluță)

litotic

și metafizic

bolul cu apă

spațiul himeric trandafirul din care se scurge

un fir de sânge luminos indescifrabil

neutru ca pozele lui sally mann

din când în când

încerci să zâmbești ajută spun cercetătorii chinezi

faci tot ce poți ca să nu

ori poate că nu

e așa

pământul privit cu ochi goi cu tăcerea pe față

de un altul

care ține strâns legătura cu soarele

cu luna

cu fan courier

*

Piromanul sunt eu

Prințesa catinca e ea

a paisprezecea

zi

după

imensa prăbușire în gol

dintr-o cameră în alta

o liniște amară

dar nu numai

atât

Dumnezeu e Cel Mai de Sus

În ele însele păsări iar pe deasupra lor

tot păsări

și încă alte păsări. Moarte,

respirând într-o tăcere rară

pierzând bătălie după bătălie

carnea și sufletul

speranța că șocul acela puternic te va

elibera

*

Pentru că nu știu nimic

Ai dreptate

nu se mai înțelege nimic

am trăit o experiență ciudată alaltăieri-noapte

alteori foarte departe

nu am știut ce să spun

până în pânzele albe din altă viață și din altă lume

a căzut o ploaie cu piatră

mi-a rămas pe retină

MAREA FOTOGRAFIE A LUI CEAUȘESCU

primit la Buckingham Palace de regina Angliei

etc.

cu un instinct de animal îți ceri iertare îți ceri

iertare

am deschis ochii și i-am închis

nu e rău – vorba lui Dosto –  dar nici altcumva n-am izbutit

să fiu

*

Recurs la un fond comun de imagini

pășind semeț prin gunoaiele unor timpuri

nu s-au gândit la moarte

dar dacă viața ar fi doar gândul la moarte

și tot restul imposibil

în noiembrie ne vom uita la dungile negre și galbene

de pe corpul perfect al unei albine

la rochia rotundă ca o parabolă a reginei-mamă

în claritatea de aur a unei minuni

reflectând la infern

la umbra cu patru picioare singură calpă și gri

*

Tringhiul și sarea pământului

Conștiința

alungită

neîntreruptă – deoarece neîntrerupte îți sunt căile, Doamne,

deschizându-se larg către arborele vieții

cu merele cele mai verzi din oraș

oglindind secreta legătură irațională

dintre sulf și mercur

veșnicul conflict dintre contrarii

câinele de culoarea focului triunghiul și sarea pământului

cerul ușor-greu

acolo

și prin urmare

peste trei sute și nouă de ani

***

Iuliana Miu

***

pe când sufletul meu de carne

zbura către țările nordice,

pentru sufletul tău de carne

sunau goarnele

lumii de dincolo.

în aeroport,

douășpe zero opt,

alo?

îmi dorești călătorie plăcută,

îmi zici

să te-ntorci c-un bagaj de-amintiri.

de unde să fi știut că de fapt tu plecai?

nu ți-am urat nimic,

am închis.

timpul atârna ca un fir de geană desprins.

pe când sufletul meu de carne

ajunsese în țările nordice și

împlinea 34 de veri,

tu-ți trăiai viața de-apoi,

lamulțianilamulțianilamulțiani

mesaje pe Facebook,

și vestea, cu muzica ei,

sunetul morții ca sunetul legăturii de chei.

eu m-am întors să te văd,

tu n-ai mai venit înapoi.

***

plouă

și tu stai nemișcat.

ploaia te bate

pe umeri, pe cap,

te lovește cu înțelesurile

cuvintelor nerostite.

închizi ochii,

ridici mâinile.

plăcerea mută-a pedepsei

pe care știi că o meriți,

răceala, pielea-încrețită,

accepți.

e nevoie de ploaie să crești.

viața și moartea,

de parcă n-ar fi totuna.

sufletul își strânge zeama

din cuvinte care lipsesc,

sau din lacrimi,

totuna.

plouă și-o să mai plouă,

plouă întruna,

plouă deplin,

„I am the rain, held in disdain…”

***

caracatițele sunt moluște cefalopode

cu nouă creiere și trei inimi.

trăiesc în ape reci, înflorate de crinoide,

au sânge albastru și opt brațe,

cărora le zice tentacule.

în restaurante cu fițe gastronomice

se servesc caracatițe.

caracatițele

(citesc)

pot simți dureri psihologice.

mă declar caracatiță de pământ!

caracatiță sunt!

gândesc cu mai multe creiere

mici

am trei inimi,

pe care le scot la aer,

ca să le-încălzească și

să le-amețească

soarele,

sub greutatea și adevărul cerului,

să le lungească pe-o piatră uriașă,

sihastră,

ivită, desigur, din întuneric.

caracatițele se apără de prădători

cu cerneală, un lichid de culoare brună,

și sunt pescuite

pentru carnea lor bună.

***

10 februarie,

ziua Sfântului Haralambie,

frig,

în geam bătea soarele.

stăteam amândoi în camera ta.

eu pe o margine a patului,

tu lungit,

îmi spuneai că te doare,

radioul pornit,

if you’re going to San Francisco,

be sure to wear some flowers în your hair…

te-ai oprit din vorbit,

am ascultat cântecul,

ne-am gândit la viețile care-au trecut,

că tu n-ai să vezi niciodată America.

If you’re going to San Francisco,

be sure to wear some flowers în your hair…

acum, când

sunetul radioului

se scurge în liniștea săpată în liniște

a urechilor de pământ,

din păr îți cresc flori pe mormânt.

***

totuși, e bine, îmi spun,

până la NOAPTE,

când o să călătorești cu personalul

ETERNITATE,

până la NOAPTE,

pân’-la sfârșitul

care nu se va sfârși niciodată.

până la întunericul dintre stele,

totul e bine,

ne învelim în lumină.

***

deasupra corpurilor

goale, întinse pe pat,

luminile trec oblic,

o muțenie rece, complice

piepturile se sparg

ca mingile din plastic

de bucuria

timpului ce ni s-a dat.

mă atingi, mă săruți,

și răsuflarea ta caldă,

de lup,

îmi intră în trup.

coapsele, abdomenul, pieptul,

șira spinării și degetele

te simt.

ce sunt eu pentru tine?

întrebi.

nu plâng, nu plânge, îți spun.

ne ținem de mână,

în lumina solstițiului de iarnă,

o lumină aplecată, bătrână.

***

mă uit la borcanul cu miere,

îl răstorn cu capacul în jos,

îl duc înapoi, îl întorc,

înăuntru e o bulă de aer

care urcă încet și coboară.

dragostea noastră,

ca sfera asta de aer

care urcă încet și coboară,

ca sfera asta de aer

care dispare

când borcanul este deschis

și mierea se prelinge în exagerări

de pulsatilla vulgaris.

***

Carmela Fola

(ex Marion Bold)

Adagio

Absurd ca un penibil candelabru

Delir în echilibru instabil

Angoasa mea e un bătrân Azil

Grotesc Novembre cu un dans macabru

Infirm de inefabil merg dactil

Orbesc încet amurgul in-cinabru

Precum penibilul meu candelabru

Sunt abandon sub un plafon luxos

Din oda bucuriei marș funabru

Se-aude sus din josul cel mai jos

Ecou-copil de Internat delabru

Mi-e tot mai greu să-mbătrânesc frumos

Ascund un echilibru instabil

Nu pot claviatura digitală

Distinsul clavecin timid vinil

Doar Bach e orga mare catedrală

Mi-aduc pianul vechi dintr-un april

Și sala goală pare triumfală

Angoasa mea de un bătrân Azil

Diez la „Eau givree” retropliabil

Deși sunt Prada Hermes, știu Kill Bill

Să emigrez în viitor dimabil

Adun ocean într-un ecran tactil

Catastrofez și caut alt Contabil

Novembre vine cu un dans macabru

Vestala Senectute Cine-Astru

O Misogină lângă un Misandru

În Templul Paliat deși dezastru

Un spectru Calendar mai vechi palavru

Din lustru-n lustru scrie alt Cadastru

Lipsit de inefabil merg dactil

Am chiciură pe gene și văz dublu

Să ies dintr-un stereotip facil

Adorm Copil intern interminablu

Cum sunt tratat Bătrân dar infantil

În cadru policandru mă pre-umblu

Rugina din amurg o in-cinabru

A.I. & photoshop you to be chill

Regizorul  gen hybrisul nubil

Echo la un Narcis abru-cadabru

Poem Ovid mit Freud sapiofil

Am rol secund în filmul meu casandru

Adorm același anticar Album

Dragon decerebrat dar delirând

Angoasa Abandon-Azil agrum

Gravat giuvaergiu grotescul Gând

Infernul Internat imund inund

Orfan oftând obnubilat oricum

***

Lidia Zadeh

Pustietate 

Mă hrănesc cu timpul vieții 

Renăscând mereu ca întâia oară 

din raza dimineții 

când lumea mă vindecă 

de rana roților dințate 

care se chinuie să mă devoreze 

ca o fiară însetată de carne și sânge 

în pustietatea sângelui 

impregnat cu versuri care urlă în mine 

și de care sunt atât de departe 

sau atât de aproape

încât ne desparte doar o umbră 

apăsătoare ca o iubire și o tăcere 

doar aici lângă tine 

pot aduna cuvintele 

în clipele aducerii aminte 

ca simple singurătăți dintre noi 

cuvinte bolnave strânse în mine 

ca o cangrenă în stare finală

iar spre sfârșit o să fac gestul dăruirii lor 

celor ce mor de foame și de sete 

în timpul care a ucis poeții 

eu încă ard 

pe rugul nopții 

și mă hrănesc cu timpul vieții 

*

Nu știu 

sub steaua neștiută 

descifrez noaptea 

încrustând verbe în inima ei 

sau lăcrimând pe tâmpla ei 

sau rezemând cartea necitită 

de un cântec tăcut care îmi face bine 

fiindcă e venit din harul regilor 

și al robilor de demult 

nu se știe exact

beau seva întunericului 

și îmi revigorez iubirea pentru cuvintele întregi 

sub un steag de lumină 

pe care îl apăr cu propria mea viață

doar eu singură 

îmi pot lumina calea 

spre valea regilor și a robilor 

nu se știe exact 

*

Panica 

apa de fiecare zi nu-mi mai ține de sete 

e plină de vorbe goale 

și carafa mi se prăvale printre degete 

apa de fiecare zi mă ține trează 

în acorduri de marșuri triumfale 

și în fiecare zi 

mă cuprinde  panica 

râul o să sece 

apa nu o să-mi potolească setea 

și nu voi mai putea dormi fără să o gust 

așa mă voi condamna la închisoare 

pe noapte și pe ziuă 

ca într-o viață secretă 

plină de secetă 

nu te mira 

și nu plânge 

că voi muri de sete 

imaginându-mi ziua de după mine 

*

Nonprofit 

Scriu poezie fără vreun profit 

și nu am altă avuție

sunt foarte des lovită 

de toate cuvintele 

în care timpul își ascunde colții 

iar eu devin noapte 

și hârtia abia mă mai rabdă 

atunci mă plec în fața ei 

ca o cerșetoare ilustră 

care se hrănește cu poezie

până când pierderea definitivă a memoriei 

se va hrăni din carnea mea 

desert al destinului 

la festinul de final 

pentru că 

nu am altă avuție 

scriu fără profit 

doar poezie 

*

Aș vrea 

aș vrea să spun în puține cuvinte

de ce s-a furișat în puterea nopții 

îngerul care îmi păzea pleoapele 

în fiecare noapte 

din camera mea

aș vrea să spun în poemele mele

de ce a rămas doar liniștea în mintea mea

și de ce respir silabisând 

în ritmul bătăilor inimii 

aș vrea să spun …

dar cine m-ar putea crede?

***

Ioan Groșescu

Pereți

Pereți în dreapta

În stânga pereți

Pereți în față, în spate

Pereți spre cer departe

Pereți între șoaptă și șoapte…

Miracolul între pereți lipsește

Din culcușeala-mbuibării

Liniștea cuștii îngrășată

Cu spaime și întrebări

Venite de dincolo.

În caldul ferit de necunoscut

Ascuns, un punct de cer

Lipsit de  dor, bolnav de mister

Visează treaz nesfârșite uimiri,

Vânători, ei înșiși vânat fugărit

Zbor frânt din peșteri

Spre un ceva jinduit

Spre o zare – lacăt la poarta

Necunoscutelor toate

Izbind în pereți cu visul

Lumea vie cu lupi și cu miei

Nedespărțiți de pereți

Laolaltă bătând la orizont

Ca într-un zid

Tihna închisă  lăsând-o

Între pereți.

*

Steaua

Iată-l, șoptiră,

Plecând de la groapa

Astupată cu el

Fără să știe cine-i

Dar bănuindu-l.

Iată-l, acolo,

Abia se zărește.

Iată-l, steauă.

Nu, strigară alții

Rămași în credință

Unde fusese lăsat.

Priviți dâra de lumină

Priviți-o-i curgătoare

Cum pasărea

Când zborul își încearcă.

Aprinsă dâra

Ca și cum ar fi vie

De doar ochiul minți

O mai știe.

Brad răsărit în stâncă

Se încumetase

Să urce, prin țara

Stâncii vânătă de ger.

Stătea să cadă

Ținut în rădăcină

Palidă speranță

Culcat pe vis în aer.

Părea că ațipise

Dar nu,

În temerara-i vrere

Privea-n-adânc

Piscul deopotrivă

Satisfăcut la gândul

Că și-a urcat pe culme

Visul să atingă piscul

*

Focuri se-aprind

Doamne, mănâncă rugina copacii,

fluturii-adorm de mireasmă,

binecuvântează, Doamne, cu-aghiasmă

ciorchinii ce îndoaie aracii

stă să crape bobul de strugure,

de nerăbdare pepenii-și sar din țâțâni,

stele se-aruncă în oglinda fântânii,

frunza tremură cu toate că nu-i ger.

Mai ține-ți, Doamne, îngerii-n cer!

de nunți pământul mustește,

oiștea Carului Mare sticlește

luna strecoară sub stoguri mister.

Focuri se-aprind la chindie pe dealuri,

zarea-i ticsită de zboruri, orbește,

apa neliniștea-și zbate-ntre maluri.

Doamne, de ierni păsuiește!

Mai păsuiește!

*

În cripta nespuselor

Dispăruse în nori

ca și cum n-ar fi fost,

ca un fulg, ca un fost,

deși aripi  nu avea să zboare,

doar vis dat pe răzătoare.

Cuvintele – miei înjunghiați –

rămăseseră atârnate de grinzi,

nu le vezi, n-ai să le prinzi,

orfană de mamă, uitată de tați.

picură pe podea

inima mea,

pic, pic, pic, rătăcite

rumeguș  vomitat de rindea,

gând de ținut minte

morminte

de nu te voi uita,

eterne regrete

pe plita odată fierbinte.

Secunda rămăsese,

rămâne doar ea,

abia văzută,

stea sau altceva…

Nespusa trăia.

*

Mă trezesc

Mă trezesc că îmi fac cruce,

Șoptind Doamne-ajută.

Nimeni nu-i pe-aproape

Să audă și să-ajute.

Norul își freacă pielea de pietre

Iscând fulgere stinse în hău.

Niciun duh și niciun zeu

Până ce se-aude noaptea…

La ce bun să îmi fac cruce,

Să cer sprijin și cui

Îngerii-s duși să se culce,

Iude nu se mai lasă văzute,

Păduri mai sunt jertfite

Dar nu pentru cruci

Să fiu răstignit nu se mai poate.

Umblu cu dorul și speranța

Mână în mână sub teamă,

Steaua clipește în noapte

Face semn de departe

Răsfrântă-n oglinzi să alunge

Frica gătită pentru horă și moarte,

Plânsul ascuns sub pleoapă

La despărțirea de doruri.

Mă trezesc că îmi fac cruce.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 96-101]