Fragmente de natură moartă

eu sunt botanistul care pe un deal cu grădini

vine zilnic să se scalde în comicul de limbaj

al naturii

câteva turturele

își  poartă puii prin capul omului de zăpadă

încât par numere de la case

pe retina unui fugar

cireșul își apleacă o ramură

cu care abia îmi șoptește

că umblă o scară singură prin oraș

vântul tăiat de acele brazilor

aduce vocile lui Ingeborg Bachmann

și Paul Celan

de pe o placă de pick-up

scheletul care privea de la etajul 10 apunând soarele

avea melancolia din ochii lui David

privind capul tăiat al lui Goliat

departe

o stâncă își pieptăna albul

în ochii ei fără sfârșit

dintr-o rază rece de lună

spartă de o castană în cădere

zboară în noapte stoluri de papagali

*

Calea ferată

într-o zi am să iau toate casele la rând

și le voi acoperi geamurile

cu îngeri

lipind pe landurile de sticlă

frunze uscate

zilei aceleia îi voi face apoi

în mijloc

o  gaură adâncă

prin care să putem vedea cum înaintează spre noi

o cale ferată

așa e și ușa bisericii

o oglindă în care se rotește un zmeu

smulgând și mânuța copilului

care l-a înălțat

de pe pod

lopețile se văd

și se aud umblând singure

prin altar

*

Pata

e o pată aceasta care nu se mai sprijină de nimic

ea izvorăște numai din soare

cum ar curge un ou de corb pe un perete

ochiul treaz încercând în ascuns

să se vadă pe sine

când fratele său doarme încă

în capul stăpânului

iar din crăpăturile somnului

se ivește o lampă

cu o umbră goală în loc de fitil

și purtând pe un pat verde de mușchi

degetele de la o mână aprinsă de lemn

ziua aceasta

care din zori se tot învârtește

urcând și coborând în jurul nostru

seamănă cu corn negru

de inorog

*

Oglindă adâncă

câțiva fulgi de zăpadă

înșirați pe un fir de păianjen

între ochiul meu și o stea

iar în fiecare fulg

fulgerat

stă un copil în pantaloni scurți

pescuindu-și sufletul

cu telefonul mobil

în mijlocul unui râu înghețat

*

Patul alb al memoriei

la fiecare sfârșit de săptămână

ea pune nopțile la spălat

apoi întinde pe sfori

niște curbe nebune

curcubeie

și capete de pisici

spre care vântul aruncă pietre fierbinți

pentru toți copiii

în primele lor zile de școală

alfabetul a fost

o turmă de lame sălbatice

pășind șovăielnic pe orizont

*

Cocoțați pe o linie  albă

ca într-un Picasso timpuriu

cearșafurile se ridică din pat

și lasă în mijlocul nopții

câte un ho-hot de râs

apoi mor

făcându-ne cu mâna

semne din cer

noi ne așezăm la masa lui Edgar Poe

și mai cerem câte un rând de pahare

în așteptarea celui care ne va aduce

un corb împăiat

la spatele lui

ne vom rândui cocoțați

pe această linie albă

*

O bancă în centrul labirintului

eu știam că tu ai o aripă de umbră

și alta de praf

cu care o să cutreieri orașe

și vei urca dealuri împădurite

iată

mi-ai și ajuns alături

pe banca din mijlocul labirintului

în pahare

începu a răsuna muzică

iar sub fereastră se auzeau pași

vedeam bonete în dans

așa cum ai privi curcubeul

și din  capetele de sub fiecare scufie

își lua zborul o pasăre de rugină

o singură pană dacă pierdea

fulgere și fulgi se căutau într-o joacă

prin țevile labirintului

tu știai că vei lipsi mai multe zile

de-aceea ți-ai și lăsat umbra

pe peretele scorojit al unei amintiri

un liliac taie noaptea

în câteva continente zimțate

dinspre care

ascultăm împietriți zgomotul lapoviței

*

Cercurile care se dizolvă  în  aer

când am deschis ochii

în țăcănitul mașinii de scris degetele ei îmi părură în aer

un șir de cinci biserici

într-o curte vecină

câteva tufe de liliac

își cloceau sârguincios – ca în fiecare an –

florile

pregătindu-se să deschidă în cămările nopții

prăvălii de culori și miresme

copil

uneori mă visam

un vas făcut de bunica

din cioburi adunate din praf

și șterse în grabă cu un colț al baticului

mai târziu

când am deschis iarăși larg ochii

eram singur într-un tren

care străbătea un lanț muntos

iar pe ușa întredeschisă a uneia dintre biserici

tocmai se strecura un suflet

cu un sac de paie aprinse-n spinare

*

Fotografii de familie și colivii de păsări

mă ridicam încet în mijlocul odăii

și simțeam între degete

pârâitul unei crengi uscate

ecoul ei se și auzea

până în minele de zinc de la salzburg

acolo de unde

nicio țandără

sau bucată de trunchi

niciodată nu s-au întors

altfel decât îmbrăcate în albe cristale

să nu mă uiți de tot

mi-ai șoptit

pe când un șoricel își purta rugina aprinsă

pe o interminabilă scară

mă trimiteai spre moarte

jucându-te cu fereastra

în care mă oglindeam

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 8-10]