Viorel Mureșan – Poeme

Ar fi o poveste lungă

orele zilei au și început să transpire

alergând după umbre pe un tăpșan

și limba mea e de marmură

lovite cu pietre de cineva

ele ies una de sub cealaltă

într-un palimpsest de calcar

tu numeri convoiul de coviltire

care se îndreaptă spre gară

începi să tragi cu degetul dungi

prin mormanul de praf

cu priviri peste care coboară

secera sprâncenelor

în ochii tăi se văd gânduri

ca o insulă cu libelule

în apă

Citește în continuare →

Al. CISTELECAN – Oile negre echinoxiste (sezonul I, episodul I)

alcistelecan

Luați în masă – în calitatea lor de categorie literară – și văzuți mai de departe, echinoxiștii sunt oameni de bună-cuviință imaginativă, mulți dintre ei chiar cu destulă politețe imaginativă și cu un evident frîu de bun-simț. Nu sar calul și nu se aruncă în vîltori fantasmatice și nici nu dezlănțuie imaginarul ca pe o viitură fatală care se prăvălește necontrolat în pagină. O poetică a temperanței imaginative ține poemele în echilibru între notație, reflecție și fantezie, colaborînd toate în măsură egală la o construcție – totdeauna articulată, nu lăsată de izbeliște sau vraiște. O economie a sensului dirijează farmaceutic aceste componente, indiferent de temperament (fie el melancolic ori impulsiv). Se vede întotdeauna că există un arhitect al semnificațiilor care nu lasă lucrurile să deraieze primejdios, ci doar cu măsură utilă. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Viorel MUREȘAN: ”natura ludică a poeziei mele îmi impune să stau cu faţa spre teatru”

viomuresan2

  • Domnule Viorel Mureşan v-ați născut în Vicea, Maramureș, iar în prezent sunteți stabilit la Surduc, în județul Sălaj. Creația dumneavoastră poartă amprenta acestor locuri? Au influențat ele modul în care scrieți?

  • Dacă v-aş răspunde strict afirmativ, ar însemna că staţi de vorbă cu cel mai bucolic dintre poeţi. Numai că şi pe cerul celor două mici localităţi rurale, între care pendulez biografic, se poate târî un soare negru, metropolitan. Relaţia mea cu natura e una de tip pigmalionian, mă străduiesc să fiu un regizor care, într-un fel îşi proiectează reprezentaţia cu o melancolie a înserării, şi cu totul altfel, când vine vorba despre melancolii ale amintirii, ale sfârşitului, ale pierderii. Trebuie să recunosc însă că ADN-ul meu literar vine şi de la natura care s-a strecurat în imaginarul poetic. Ba chiar mai mult, ea e mecanismul care ar vrea să-mi anime „castelul interior”. Chiar rafinamentul stilistic cred că îşi are sursa în modul imperceptibil, dar învăluitor, în care, să zicem, se topesc anotimpurile, într-o pădure, unul în celălalt. Poezia mea în manieră haiku m-a transformat, oarecum, într-un cronicar al evenimentelor din natură.

Citește în continuare →

Viorel MUREȘAN – Poeme

viomur2

 

Poezie

ca dintr-o superstiţie scriu poezie

numai cu creionul

ştiind că mina de creion

a crescut pe fundul oceanelor

de unde acum vine

cu cele mai neverosimile întâmplări

şi urmată de cei mai gingaşi dintre peşti

cine şi-ar putea închipui

o colonie de cucuvele cum urcă pe coşul vulcanului

în jurul mâinii mele când scriu

se strânge ţipătul lor

Citește în continuare →

Viorel MUREȘAN – Bucuria porumbelului

viomuresan

pictorul iese în pragul casei sale

să ne aducă toamna-n oraş

 

ia seama îi spunem

că vântul ţi-ar putea răsturna şevaletul

şi vei vedea lumea cu capul în jos

 

mai întâi o femeie păşeşte spre mine

purtând în braţe un nor parfumat

 

o cum se mai odihnea frumuseţea pe chipul ei

înainte de a-şi lua zborul lăsând

în urmă o creangă uscată

 

Citește în continuare →

Viorel MUREŞAN – Poeme

viomur2

 

Gotică târzie

auzi sau i se păru că aude

cocoşul care cânta în plină lumină

în picioare

pe-un gard

iar aproape de gard o crăpătură tăcută

se adâncea

îndată ţi-ai şi amintit cum

nişte străzi cu castele

care cresc din pământ

pare scrisul lui Rilke

sufletul

după cum vă spuneam

are culoarea obiectelor de prisos

şi în mijlocul lui stă întotdeauna

un om cu pipă gălbuie care vinde viori

eu umblu pe alei cu faţa ornată

de naivităţi

împuşcături împing orizontul

să cadă de pe stânci

şi trece doamna cu un pieptene mare

în păr

zilele verii pumnale

aşezate în formă de soare

iar în mijlocul razelor un ochi de copil

zidul de care mă sprijin acum

pare o noapte petrecută în casă cu un decapitat

între petalele trandafirului ars de brumă

furnicile dezgroapă obrazul lui dumnezeu

 

Cinegetică

astăzi îţi scriu cu eclipsă de soare

de-aceea cuvintele îmi vor fi uşor alungite

iar coada lor te va lovi peste faţă

tu să-mi răspunzi numai cu o furtună

de păsări

aşa cum îmi pare că te-am văzut

ieşind în fugă dintr-un salcâm

cu inima lui în flăcări

strânsă la piept

alergai să dispari peste deal

 

Cântec la roata de tors

 

stam de vorbă cu pata de igrasie din faţa mea

şi-mi spunea că tocmai îmi aduce

într-un cufăr de lemn

să mă joc cu ei

câţiva nori din copilărie

rămaşi ca bucăţi de stofă

să atârne în degetele unei mâini

în tine e îngropată şi scara

cu care putem ajunge la ei

îmi mai şopti

cu limba roşie atârnându-i afară din gură

pata de igrasie

numai să aşteptăm

puţin să mai aşteptăm

până cade şi carnea de pe oase

atâta răbdare să mai avem

şi ajungem la jucărie

Pescari în cascadă

am venit

să aşezăm fiecare o umbră pe rând

lângă un perete

un suflet ţinând în mână o sabie

trece printr-o fereastră

dar

ca să descrii singurătatea unui brăduţ de crăciun

acolo

într-un azil de bătrâni

e nevoie de numai câteva trestii de orăcăitul broaştelor

şi de un lac mare

pe care să-l priveşti îngheţând

până la fund

 

Îmi văd acum chipul

numele meu este henri matisse

şi am uitat o fereastră deschisă

prin care mi-au intrat cămăşi albe

şi porumbiţe

printre ele îmi văd şi chipul

lăsat de tine pe un perete

mâinile mele

ce mult semănau cu un atelier plutitor

când sub ele valurile se uscau la soare

muşc din lumină cu frică

aducându-mi aminte

că noi suntem praful care se lasă

peste soarele dintr-un dialog al lui Platon

ce departe sunt acum norii

şi în golul de sub ei

îmi ridic statura de vierme

inel cu inel

 

26 septembrie 2010

te-ai fi gândi vreodată întors acasă

cum ai petrece

o zi de toamnă

o singură zi

după ce

cam un an ai hoinărit printre morţi

lângă fereastră

privind frunzele care cad

privind frunzele care cad

 

Barca lui Gustav Klimt

au fost şi zile când pluteam

peste valurile de femei aduse la templu

alteori mă îmbrăcam în aur

să întâmpin sărbătoarea apusului

ea

cu un evantai alb se apăra

de bătrâneţea sosită în roiuri

pe o creastă de munte catârul tăcea

ca o casă cu toate luminile stinse

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Poeme de Viorel MUREŞAN

viomuresan

Vedere de pe balconul lui Hans Castorp (I)

la întoarcerea în oraş

o şosea se răsucea ca o ureche în jurul unui ţipăt

el venise în piaţă

să taie cu briciul un bolovan

se aşteptau ropote de aplauze când

din rănile pietrei se vor prelinge

abia câteva şoapte

pe la ceasurile şase

ziua va fi o ţesătură prin răriturile căreia

se va vedea balet de animale

şi bâlci

mâinile ei

sticle pe apă ce par că se-nclină

norii care îi ies în fugă din ochi

cei o mie de bărbaţi în stofe închise

sprijiniţi în bastoane

stau într-un cerc pe soarele

care se cufundă în lacul montan

Haiku

pun degetele

pe luna de fier topit

de pe geamul tău

Curcubeu

mi-a fost pusă întrebarea

câte feluri de întuneric există

şi câte feluri de lumină există

la care am putut răspunde cu uşurinţă

oricare ţară are un singur drapel

ţara

unde se duc ochii frumoşi ai doamnelor

când doamnele îşi adună pânzele

înfăşurându-se-n ele

cu întreg soarele atârnat de mâini

are la fiecare balcon

câte o eşarfă de întuneric

Întrebarea e numai un şarpe

odată cu circu-n oraş soseşte şi golul

care coboară pe străzi

schimbând costume negre în fiecare fereastră

cu capul în jos

ca un semn de-ntrebare

de pe straturile proaspăt săpate

se ridică uşi

prin ele pătrunde

o pereche de foarfeci

în urmă aerul rămâne un pahar gol

ai apucat să mă-ntrebi

versul e peştele care sparge cu coada oglinda

şi te stropeşte cu sânge

doi nebuni se jucau c-un mosor

căruia-i ziceau soarele lor

unul de pe tambur

limba şi-o despletea

iar celălalt nici măcar

limbă n-avea

întrebarea a fost doar un şarpe

Haiku

c-o floare de tei pe chelie

bătrânul

trece lin pragul

Vedere de pe balconul lui Hans Castorp ( II )

zilele par lanterne plutitoare

pe faţa unei femei care se îneacă

ele sunt încă în calendar

nopţile

sunt din mătase roasă de molii

şi stau întinse pe sfori

ele par lanterne îngropate

 

 

Spălându-şi de sânge cuţitul

o cu totul altă privire avură

după ce au traversat trâmba de praf

ochii mei

coborând treptele duceau între ei

o casă care astă-toamnă a ars

şi o ţineau de acoperişul ei roşu iar fumul din hornuri

părea o conversaţie dintre doi vânători

acei ochi i-am mai văzut undeva

şi prin apropiere se aude cum se potcoveşte un cal

în casa noastră cresc pe pereţi dealuri

trenul opreşte în dreptul fiecărei oglinzi

cu ochii aceştia m-am mai întâlnit undeva

cu ei văd printre copaci

felinarul de gheaţă al munţilor

Haiku

un fruct sălbatic

în gura unui copil –

tăceri peste gard

Chipul care nu râde

spală dealurile astea de verde

mână tunetele tot mai tare

prin urechile acului

gândurile mi-au adormit cu gura deschisă

pe tavanele ochilor

s-au înroşit aţele de păianjen

aştept întâlnirea cu zorii

ca pe o durere a sângelui

Martie timpuriu

într-o grădină

printre straturi de flori albastre şi albe

o pisică

ascultă acordurile unui prohod

după cum se pun albinele

pe ghiocei sau pe zambile

ea înţelege că preotul însoţeşte

bărbat

sau femeie

Oglindă

din negru

părul meu s-a făcut alb

aşa ca noaptea

în jurul unui lămpaş

Haiku

ochiul milogului

cu o rază tulbură

fundul apei

Călătoria unei lumânări 

o lumânare aprinsă în întuneric

cu degete şovăielnice

soră cu respiraţia unei stânci

respiraţia stâncilor

soră cu golurile aruncate-n odaie

de privirile unui şoarece

cum pablo picasso

înşira cirezi de tauri

pe o batistă

Zi de naştere

un burete aruncat pe marginea şanţului

îmi bea

chipul din apă

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]