(dintr-un caiet mai vechi)                         

„Madeleina” lui Proust – pe o farfurioară vezi o bucată ruptă de prăjitură și brusc îți amintești o felie întreagă din trecutul tău pe care îl credeai definitiv uitat. Madeleină din aluat, sau un parfum suav, sau o arie muzicală oarecare, sau o simplă expresie verbală uzată, orice, orice de pe lumea aceasta poate funcționa ca o „madeleină”. Important e să legi ceva din tine de acel altceva din afară. Sau, altfel spus, ceva/orice din afară să trezească în tine o felie, o fărâmă din făptura ta autentică, adevărată, așteptând să fie sensibilizată, trezită. Orice din lumea exterioară poate funcționa în scopul acesta. Important e ca ființa să fie deschisă, să aștepte semnele, să fie dispusă să-și amintească, să „frisoneze”, să se trezească. Orice din lumea aceasta, dacă știi să aștepți momentul propice, funcționează ca o „madeleină”. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” oferită de Altcineva, de Lumea însăși, ca să ne amintim, să ne trezim, să le răspundem. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” pentru papilele ființei noastre în așteptare. Ah, să mușc, să mușc din uriașa madeleină, să înghit această madeleină a lumii, să mă îmbăt de ea, să mă satur! Ah, magdalenele ascultându-l pe Cristos, ștergându-i picioarele cu pletele lor. Vai, magdalenă de azi, magdalenă amnezică! (1989)

1 decembrie

În săptămâna de după colocviul internațional „Café Europa in Bucharest”, am observat ce greu îmi vine să mă rog, să citesc din cărți spirituale. De oboseală mai ales, dar nu numai. Am înțeles ce ușor se poate cădea înapoi. Totuși, într-o după-amiază acasă, fiind atât de obosită încât nici nu puteam să dorm, am constatat că mă observam dinăuntru într-un fel mai ciudat. Parcă eram mai desprinsă ca de obicei de trupul meu, parcă eram aeriană, plutitoare în raport cu trupul meu care exista împrejur, parcă aveam o atmosferă în jurul meu, eu care eram o planetă, sau eram o atmosferă a propriului meu corp. Greu de descris. M-am băgat totuși în pat ca să încerc să adorm și mi-am dat seama de ciudățenia stării abia acolo, în așternut, unde nici nu am putut să adorm, dar eram ceva mai abstrasă, mai separată de restul realității din jur.

9 decembrie, sâmbătă

A murit Horia Bernea, la câteva zile după o operație de inimă la Paris. Operația reușise, dar el s-a grăbit să iasă din casă prea repede. Sunt tare, tare tristă. E păcat, e trist că a murit la 62 de ani, deși a fost un om împlinit, care și-a văzut cam toate planurile realizate, dar ar fi putut încă să mai facă multe și mult bine celor din jur. Era un om frumos, un om naturalmente bun și pătruns de ortodoxie în modul cel mai firesc și mai profund grație influenței tatălui său. Înainte de a pleca la Paris, a tot insistat să ne vedem, ba chiar mi-a promis și o lucrare, dar nu am apucat să-l mai sun. Ținea la mine, într-un mod discret, care mă tușa. Și eu țineam mult la el, ca la forma umană cea mai împlinită a paradigmei spirituale și artistice a locului. Și când mă gândesc că tot făcea aluzii că s-ar putea să nu ne mai vedem…

Rapiditatea cu care încep să dispară oameni în jurul meu mă face să mă gândesc că trebuie să fiu foarte atentă, foarte „prezentă” la fiecare întâlnire întâmplătoare sau nu, căci nu știu dacă nu va fi ultima, de ambele părți.

10 decembrie, duminică

În legătură cu înmormântarea lui Horia Bernea am trăit o experiență destul de ciudată și ușor dramatică. Joi seara mă aflam într-o vizită unde am aflat că Horia fusese adus și depus la biserica Mavrogheni încă de după-amiază. Plecând din vizita cu pricina pe la 11,30 noaptea, m-am dus direct cu mașina mea Tico la biserică. Coborând din mașină, m-a întâmpinat o vedere aparte. În întunericul nopții, biserica era puternic luminată, cu porțile larg deschise și cu un fel de singurătate aparte în jurul ei. Tocmai ieșea pe poartă Ion Caramitru, însoțit de preot până la mașina ministerială care l-a și luat repede de acolo. M-am îndreptat spre biserică, pe aleea pustie. În pridvor, erau doi pui mici de cățel care se hârjoneau pe o bucată de țol. Mi s-a părut un semn bun. Am intrat în biserică. În biserică era un catafalc negru în mijloc și câțiva oameni de o parte și alta, în strane. Printre ei, câteva figuri cunoscute, între care Victoria și Marian Zidaru. Victoria stătea într-o strană din stânga, de partea femeilor, Marian stătea în partea dreaptă a bisericii, rezervată tradițional bărbaților. Îmbrăcat în veșmântul lui alb, cu barba lui lungă și neagră, era îngenuncheat și cu mâinile împreunate a rugăciune. Vederea asta m-a impresionat. M-am uitat împrejur. Biserica era frumoasă, pictată într-un stil mai degrabă modern, dar cu bun gust și fără pic de foiță de aur. Ceva pozitiv se degaja din pictura aceea cu mult galben. M-am uitat la catafalc, pe el era un coșciug închis ermetic, acoperit cu un văl negru. Horia nu era vizibil. În fața catafalcului era o fotografie recentă de-a sa și o cruce mare de lemn, sprijinită. Lângă ea erau două coroane de flori. Cineva citea acolo din psalmi, era un tânăr din audiență, invitat de preot să citească. Am stat în fundul bisericii, uitându-mă la catafalc, neîndrăznind să înaintez. La un moment dat l-am văzut pe un vecin de-al meu de bloc ridicându-se dintr-o strană și venind lângă mine. M-a întrebat dacă merg acasă de acolo, i-am spus că da și mi-a spus să mergem împreună. Am acceptat. Apoi a venit preotul și m-a invitat să mă așez în strană în locul vecinului dar am refuzat. Preotul a început apoi o mică slujbă. Ascultându-l, am început să oftez destul de tare și des și am simțit o greutate în partea de jos a diafragmei, sau a locului inimii din mijlocul pieptului. Știam cumva că greutatea e legată de Horia. În timpul slujbei eram ciudat flancată de vecin în față și în dreapta mea și de Victoria în stânga și în spatele meu, amândoi lipiți aproape de mine.

După o vreme, nu prea lungă, cu grija vecinului în minte, am plecat împreună cu acesta, deși dorința mea mai profundă era să rămân. Când să ies, mi s-a agățat haina în clanță și pentru o clipă am înțeles că poate nu era încă momentul să plec. M-am oprit puțin, dar vecinul meu a râs într-un mod incredul, ca și cum s-ar fi mirat de superstiția mea. Ieșind afară, am văzut numai un pui de câine din cei doi din pridvor. Mi s-a părut a fi un semn mai puțin bun. M-am oprit în mijlocul curții, să vorbesc cu vecinul. Acesta mi-a spus tot ce știa despre moartea lui Horia Bernea, iar la întrebarea mea dacă și femeile sunt invitate să citească din psalmi la capătul mortului mi-a răspuns că da, văzuse una mai înainte. Am avut iarăși impulsul să mă întorc înapoi, totuși n-am făcut-o, din cauza privirii vecinului. Ne-am dus acasă cu mașina, dar intenția mea era să-l las acasă și să mă întorc înapoi. În fața blocului, l-am rugat pe vecin să plece înainte, m-am făcut că ies din mașină, dar tocmai atunci au apărut două tinere de la etajul 4 care m-au luat la întrebări în legătura cu căldura din bloc și m-au rugat să vin până la ele să văd în ce hal de frig stau. Ca președintă de bloc, m-am dus cu ele până sus, apoi am intrat în apartamentul meu. Abia când eram în baie, dezbrăcată și spălată, mi-am amintit de intenția mea. Am avut o clipă impulsul să mă îmbrac la loc și să plec, dar n-am făcut-o, oboseala și comoditatea au prevalat.

Mi-am zis că mă voi duce a doua zi seara. Dar a doua zi, vinerea, am avut de scris un ferpar despre dispariția lui Horia Bernea, am avut o ședință lungă și urâtă la institut, am venit acasă, unde iarăși am găsit mizerii în bloc pe care a trebuit să le rezolv. Am uitat de intenția mea și m-am băgat în pat destul de devreme. Iar sâmbătă nu am vrut pur și simplu să mă duc la înmormântare pentru că nu mai suport mulțimea de oameni în jur jucând rolurile de rigoare în astfel de momente. În schimb, am citit din Maurice Nicoll multă vreme. Aplicând ce citeam la mine însămi, am început treptat să mă simt inconfortabil cu mine și să înțeleg vag că întâmplarea avea un sens mai profund decât cel evident. Spre seară a început să-mi pară din ce în ce mai rău că nu mă mai dusesem pe acolo. Am înțeles încețoșat că ratasem ceva, dar nu știam ce. M-am dus la o întâlnire cu un pictor român din Paris, apoi la o serată la atașata culturală franceză și acolo am dat de Ruxandra B. care mi-a povestit despre înmormântare. Ruxandra mi-a relatat și despre diferite semne prevestitoare ale morții lui Horia, ca de pildă căderea bruscă a unui tablou pictat de el de pe un perete. Starea mea de ne-bine s-a accentuat și după vreo două ore am plecat de acolo. M-am dus direct la biserica Mavrogheni. De data asta era total întuneric iar poarta era închisă. Era pustiu, nu era nimeni. Am privit prin poarta de fier mormântul proaspăt al lui Horia. Era acoperit cu o mulțime de coroane minunate de flori. Am stat acolo, m-am rugat, am privit cu intensitate, dar am simțit cu Horia Bernea nu mai era acolo.

M-am întors acasă într-o stare de adâncă mâhnire. Era noapte târziu și m-am apucat să gândesc la ce se întâmplase, după ce m-am rugat destul de intens. Am înțeles că și de data asta, ca de multe alte dăți, acționasem mecanic, ca un automat, într-o situație în care primisem destule semne că aș putea face altfel. Deși dorința mea profundă fusese să rămân multă vreme în biserică la priveghi, în prezența vecinului meu intrase în funcțiune una dintre „persoanele” din mine, cea „responsabilă cu blocul”, care a preluat comanda și m-a făcut să mă comport ca un mecanism numai și numai din „dominație feminină”, cum se spune în Școală, adică conformism, față de niște locatare pentru care nu aveam nici o obligație. Am înțeles cumva că fusesem într-un fel de scenariu, în care avusesem de ales între „partea înaltă” și „partea joasă” a ființei mele și alesesem pe cea din urmă. Luând-o în amănunt, am fost uimită să constat ce ingenios fuseseră puse lucrurile în scenă. În biserică, când vecinul venise lângă mine, tocmai preotul fusese cel ce m-a invitat să-i iau locul în strană, dar nu l-am ascultat. În timpul scurtei slujbe, fusesem flancată de Victoria (impulsul bun, căci ea tocmai îmi spusese că mai rămâne) și de acest vecin (impulsul rău, căci lumesc, ordinar). Alesesem liberă și nesilită de nimeni pe cel din urmă. Deși aș fi putut apoi să corectez această eroare pentru care simțeam deja regret, nu am făcut-o pentru că pur și simplu am uitat de buna mea intenție și m-am lăsat pe seama „mașinii” făpturii mele, adică a omului corporal care a vrut acasă, a vrut să mănânce și să se culce.

Tot gândindu-mă la scena din noaptea de joi, m-a apucat un fel de disperare. Am realizat că tot ce ni se spune în Școala gurdjieviană e adevărat. Că suntem mecanici, automați, că acționăm mai ales din dominație feminină (adică ce se cade să faci), că nu avem energia să ne ținem de impulsul „înălțător” care e întotdeauna prezent lângă noi. Chiar dacă înțelegem despre ce e vorba, nu avem voința, „ființa” necesară ca să ne și comportăm ca atare. Ea nu ne urmează și se lasă trasă înapoi de „diavol”. Am înțeles brusc cam ce vrea să spună cuvântul „diavol”, care nu e decât impulsul mecanic, negativ, indolent, inconștient din noi care se folosește de orice prilej, de pildă de un vecin, ca să-ți „fure rodul” eforturilor tale spirituale anterioare.

Era ora unu noaptea și m-am sculat din pat, căci mă apucase un fel de groază de mine însămi. Aveam senzația că pierdusem un moment important, că ratasem o „probă inițiatică”, în care poate aș fi primit sau aș fi înțeles ceva esențial, dat fiind că duhul lui Horia se aflase liber și pe aproape: starea lui „moleculară”, cum se spune în Școală, m-ar fi ajutat poate să mă înalț la nivelurile mele superioare, așa cum flacăra lumânării poate s-o facă. Am avut chiar preț de o secundă o imagine interioară în care parcă faptul că aș fi asistat la slujba de înmormântare pentru un om totuși cât de cât „îmbunătățit” ca Horia Bernea m-ar fi făcut să mă „expandez” cumva interior, să depășesc niște limite.

În picioare, în mijlocul camerei, am simțit că trebuie să „repar” întâmplarea, fie de dragul lui Horia B. (care în felul lui inefabil îmi trimisese semne, s-a putea spune într-o cheie superstițioasă), fie de dragul „salvării” a ceva prețios din mine. Am dorit foarte mult să dau timpul înapoi, să încerc să retrăiesc întâmplarea așa cum ar fi trebuit să se desfășoare. Și pur și simplu m-am apucat să-mi imaginez foarte intens noaptea de joi la biserică. Am revăzut interiorul bisericii, m-am dus în minte la strana unde mă invitase părintele, m-am uitat intens la catafalc și la coșciugul închis în care se afla Horia B.. Mi l-am închipuit acolo înăuntru, liniștit, senin, adormit. Apoi m-am dus în minte în fața catafalcului și am început să citesc din psalmi, așa cum Horia ar fi dorit de fapt să fac. Am stat câtăva vreme în această imagine interioară, până m-am mai împăcat. Când m-am întors în pat, am văzut cu uimire că trecuse aproape o oră și jumătate, deși eu avusesem impresia că totul durase vreo 10-15 minute.

A urmat o noapte aproape nedormită, cu multe treziri, datorate poate și lunii pline. Hotărâsem să mă scol la 7,30 și să mă duc la liturghie la biserica Mavrogheni. Deși când a sunat ceasul eram frântă de oboseală, am făcut un mare efort și m-am dus. Era 8,20 când am ajuns acolo pe jos. Mormântul lui Horia B. era plin de aceleași multe coroane de flori și niște lumânări fuseseră aprinse lângă ele. În biserică slujba începuse. Poate din cauza oboselii, am observat că puteam să-mi controlez mai bine gândurile ca de obicei și să le aduc înapoi la ascultarea liturghiei. În plus, aceasta intra, nu știu cum, direct în miezul meu conștient și nu ca de obicei prin filtrul urechii și al minții care apoi traduce totul sufletului. Preț de vreo oră și jumătate am fost în stare să fiu foarte atentă la slujbă, după care am obosit îngrozitor de tare și am simțit că trebuie să plec, altfel cad jos. Am plecat după încă o jumătate de oră, în care am făcut efortul să mă țin în picioare. La plecare, m-am oprit lângă mormântul lui Horia și am aprins o lumânare, gândindu-mă cu jale la el. Privind mormântul pentru câteva clipe lungi, am simțit la un moment dat cum parcă sunt luată de subțiori de un fel de forță blândă și săltată nițel în sus ! Mai bine zis, am simțit un fel de aripi aeriene, lungi cam de o jumătate de metru, cum intrau în subțiorile mele ca să mă salte în sus consolator și încurajator! A fost ceva uimitor și fin, delicat dar plin de semnificație pentru mine.

Acasă am dormit cinci ore neîntrerupt. Sculându-mă și gândindu-mă iarăși la tot, mi-am dat seama cam ce ar putea să însemne IADUL: cam ce trăisem eu în mic în legătură cu această întâmplare, adică chinul și durerea și părerea groaznică de rău și neputința față de oferta extraordinară și subtilă a Divinului de a fi cu El, ca El, de partea Lui, întru El, de a te depăși, a te înălța, a te „salva” de tine însuți. Și, pe de altă parte, oribila noastră opacitate, încăpățânare, inconștiență, teribila noastră mecanicitate în relație cu această putință reală, divină, din noi. Trăim în iad aici pe pământ când refuzăm această Chemare și ne lăsăm pe mâna demonilor noștri interiori și exteriori, care sunt lumea și grija de lume, existența noastră meschină, prostiile de care e plină mintea noastră, automatismele noastre imbecile, somnul nostru de obște.

19 decembrie

Perioadă rea, foarte rea. Mă observ din ce în ce mai mult și mă îngrozesc din ce în ce mai tare de vraiștea care e în ființa mea, care din afară pare ordonată dar nu e, mă uimesc de negativitatea dinlăuntru, când în afară par bună, de neputința de a gândi cu adevărat la existența mea, așa cum e ea acum și așa cum ar trebui să fie. Am ajuns la concluzia că singură nu voi fi în stare să fac nimic, și cer din ce în ce mai des ajutor de Sus. Și primesc lecții din ce în ce mai usturătoare. Nu e mai ușor, e tot mai greu…

29 decembrie, vineri

M-am văzut de mai multe ori în ultima vreme cu Archbishop Chrysostomos de la mănăstirea ortodoxă Etna din Statele Unite, venit aici cu o bursă Fulbright. E un călugăr care arată identic cu unul român, fiind el de origine greacă de altfel, un om la vreo 60 de ani, de o înaltă spiritualitate. Apelativul de „gură de aur” i se potrivește, căci îi place să vorbească mult și vorbește foarte bine – de fapt scrie, pentru că cel mai mult comunicăm prin e-mailuri, el trimițându-mi ades mesaje lungi și pline de gânduri înălțătoare, totul în engleză, desigur. Sunt uimită cum e în stare de fiecare dată să înalțe ceea ce-i spun pe un plan superior și să-l încadreze într-o ordine mai înaltă. Și el la rândul lui mi-a spus că e uimit să vadă că-l înțeleg atât de bine și că-i dau replici în cunoștință de cauză.

L-am adus la el la hotel pe poetul american Christopher Merrill aflat și el în București și a fost o întâlnire foarte reușită, pentru care Christopher îmi mai mulțumește și acum pe e-mail. Apoi l-am dus pe Chrysostomos la Sorin Dumitrescu la atelier și iarăși a fost o întâlnire reușită, Sorin vorbind elocvent ca de obicei, invitatul lui de asemeni, amândoi în franceză. A rămas să se revadă după anul nou și să publice împreună o carte. Întâlnirea cu Chrysostomos e un dar pentru mine, al cărui înțeles încă nu-l știu.

La biserică, ducându-mă în ultima duminică înainte de Crăciun, m-am spovedit la preotul tânăr căci cel bătrân (și arghirofil) a murit. În timpul slujbei, văzându-i pe credincioși întinzându-se pe jos la unele mătănii, privindu-i cu oarecare reținere pentru gestul lor exagerat, cum mi s-a părut mie, mi-a venit gândul „din altă parte” că eu sunt mai prejos decât ei. Am știut imediat că e adevărat. Apoi, în cursul slujbei, am primit din interior de două ori impulsul să mă cobor și eu în genunchi odată cu ceilalți la anumite rugăciuni, dar, deși am observat cu claritate impulsul, nu am făcut-o, am rezistat. Apoi mi-am dat seama că ceva nu e în regulă cu acest gen de încăpățânare, că cineva sau ceva din mine se opune cu orice preț. Așa că m-am forțat să îngenunchez chiar când nu era cazul, când ceilalți nu o făceau, ca să plătesc pentru încăpățânarea de dinainte. Nu mi-a fost rău, mi-a fost bine. Un bine smerit.

30 decembrie

Seara în pat, gândindu-mă la moartea lui Horia Bernea, am avut un fel de bruscă înțelegere interioară a cărei concluzie în cuvinte ar fi cam așa: va trebui să fiu foarte atentă în momentul morții când inima mea va înceta să mai bată, pentru că atunci se va produce CEVA, un proces psihic anume, la care eu va trebui să fiu foarte prezentă, ca să pot să execut ceva anume, o schimbare, o transformare pentru trecerea mea Dincolo.

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 21-23]