Scriitura mea este arborescentă și jungloidă, așa că să o descurce cine poate, dar nu neapărat eu (deși exact acest lucru fac din când în când, în interviuri sau confesiuni auctoriale). Sunt o grămadă de răspântii, unde nici eu nu știu exact pe ce cale am luat-o sau am de gând să o iau, iar lucrul acesta mă face să mă simt mereu nouă, inedită, exotică.

La începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet și nu poetă. Dar timpul mi-a dovedit că e foarte bine că sunt femeie și scriu ca o femeie. Ca o femeie tare, nădăjduiesc eu. Hermafroditismul scriiturii nu m-a prea ispitit la tinerețe, ci mai degrabă androginismul scriiturii; la senectute, însă, oricare din ele ar putea fi experimentală, fie că-i vorba despre hermafroditism, fie că-i vorba despre androginie. Nu am o poetică explicită: dar cred că poetul autentic trebuie să fie o „bestie” față de sine însuși în primul rând (acest lucru este valabil și pentru prozator, deși aici mai contează și altceva, anume vocația „arhitectonică”) și să aibă curajul să meargă până la capăt.

Scriu și despre realitate, și despre diferite tipuri de inconștient (întrucât există mai multe versiuni ale inconștientului). Metafora mea preferată, cunoscută deja din manifestul intitulat Delirionismul (sau despre cum să nu rămâi blocat în realitate) – publicat acum vreo douăzeci de ani și mai bine –, este aceea a „submarinului scufundat și inundat”, cu care plonjez în locurile pe care le străbat: în creier, în trup, în suflet, în inimă, în piele. Apoi ies la suprafață și istorisesc (în versuri ori proză) ce am găsit prin străfunduri.

Am urechi „polifonice” și sunt „multilingvă” – e un fel de a spune. Vocile mele nu se suprapun, ci sunt distincte. Și mi-ar plăcea să fie acceptate toate, fără să fiu parțializată și fărâmițată. Nu văd nimic rău în a scrie bifurcat, ca să zic așa, pe mai multe direcții, pe mai mulți versanți. Sper însă că sunt un schior adecvat, indiferent cât de periculoasă ar fi panta.

Am fost întrebată acum mulți ani dacă sunt o personalitate multiplă. În acest punct ar fi amuzant, poate, să fie alcătuită o comisie alcătuită dintr-un doftor (psihiatru), un cosmetician, un actor, un regizor și un bucătar (pot, la fel de bine, fi puși și la feminin), care să mă judece. E o șaradă, desigur, ca să nu răspund la o întrebare care mă proiectează din start într-un rol problematic.

Pe insula mea grecească (unde sper să mă retrag cândva) aș lua vreo sută de cărți, jumătate de poezie, jumătate de proză. În mod obligatoriu, pentru că sunt maniacă, se știe deja, aș avea alături de mine Maestrul și Margarita de Mihail Bulgakov. Pe lângă poezie și proză, ar fi și câteva cărți sfinte în biblioteca aflată pe insula cu pricina. Nu dau titluri acum-și-aici, toți vrem să avem bibliotecile noastre private și magice pentru ultima etapă a vieții pe care o proiectăm ca fiind una de cititori răsfățați. Sper să fie așa.

Sunt fericită îndeajuns, dar fericirea este un cuvânt prea încâlcit și riscant pentru lumea noastră, întrucât există atât de multă durere și suferință (în realitatea socio-politică mai ales). Aș zice mai degrabă că sunt bucuroasă de viață și am poftă de viață. Ceea ce nu înseamnă că nu am etapele mele pigmentate cu nevroze, obsesii și alte treburi lăuntrice dificile. Dar pofta de viață mă ajută să compensez partea labirintică din mine și să funcționez adecvat în realitate.

Ce sunt eu. O poetă ca „bestie” (e pledoaria mea pentru autenticitatea și febrilitatea maximă la nivel de simțire) și o delirionistă (nu mai reiau aici teoria mea despre delirionism, ca să nu devin plictisitoare). O prozatoare care mizează enorm pe plăcerea de a povesti, pe gurmenzia/gurmeția narativă, pe papilele gustative epico-epicuireice (ca să mă joc puțin lingvistic). O eseistă (de fapt o analistă a mentalităților) care are ca instrument mai cu seamă înțelegerea suferinței. Cât am putut, am făcut în acest sens. Poezie și proză voi scrie cât voi trăi, fiindcă nu pot să mă abțin, ambele sunt deja în sângele meu, fac parte din carnea mea mentală și emoțională.

Timpul meu e ultraplin. De cursuri la Facultatea de litere, ateliere și tabere de scriere creativă (le-am organizat vreo douăzeci de ani, acum am renunțat la ele), simpozioane și multe altele. Acesta este timpul oficial. Există, apoi, timpul neoficial, dar central, în care scriu, ascult muzică (simfonică, rock, psihedelică) ori călătoresc (de obicei în locuri exotice, vara, pe diferite insule grecești, cuibul meu predilect), stau în „coconul” apartamentului de bloc. Și citesc enorm. Din 1990 încoace am citit sute de cărți de poezie. Îmi place la fel de mult să citesc proză, fiindcă sunt o degustătoare, vreau să fiu purtată prin subteranele narative, îmi place când sunt păcălită ca cititor și mi se oferă surprize de neofit sau sunt lovită în moalele capului de o soluție epică nemaiîntâlnită. Proza poate fi astăzi chiar un fel de drog pentru cititorul profesionist (o spun în cunoștință de cauză), dar e bine că lucrurile stau astfel. Și mai există, apoi, Internetul și rețelele de socializare care își au tic-tacul lor și fură din noi. O lume utilă, informațional, dar și aproape diavolească, psihic și energetic.

În ceea ce privește perceperea mea drept una sau alta, fie poetă și/ori prozatoare, fie eseistă, cei care mă despart astfel și mă rup în trei mă schizofrenizează de fapt și nu este corect. Sunt și una, și cealaltă. Nu există în mine doar analista relativ rece a violențelor și a ororilor, ci, în aceeași măsură, există prozatoarea care scrie despre mitul androginului ori despre Graal, născocitoarea de povești și poeta care exorcizează realitatea neliniștitoare.

Firește că există o construcție de imagine a Ruxandrei Cesereanu. Vizibilitatea mea ține, vrând-nevrând, și de o construcție polimorfă. Dar aceasta nu înseamnă că nu sunt eu. Poate că am ceva de entertainer, care nu joacă pe scena teatrului oficial, ci pe scena fantasmelor și partiturilor sale de cunoaștere. Acest teatru interior are funcția lui de descărcare, precum și funcția lui creatoare, imaginativă, salvatoare. Mă ajută să aflu ce/cine sunt.

Am fost fascinată, la maturitate, de romanele șamanice ale lui Carlos Castaneda (căci despre romane este vorba, iar nu despre studii de antropologie, textele respective necuvenindu-se a fi analizate științific și creditate ca atare, ci fiind strict literatură și ficțiune). Or, șamanismul discutat de Castaneda în romanele sale este unul postmodern (asocierea șamanism + postmodern ar putea provoca alergie, dar așa stau lucrurile, în opinia mea). Într-una din prozele mele publicate în volumul meu Purgatoriile (este vorba despre microromanul Ucenica) și în ultima parte a volumului Nebulon (cea intitulată chiar astfel) am încercat să vorbesc despre un alt fel de cunoaștere, pe care, în lipsa unui termen mai adecvat, am numit-o șamanică. O cunoaștere dincolo de lumea de aici, a cotidianului, dar și dincolo sau altceva decât cunoașterea religioasă ori cea științifică. Această cunoaștere era doar intuită în textele mele, nu și explicată ori demonstrată. Iar acest lucru nu pot de fapt să îl fac nici acum și aici. Am discutat cu doi prieteni despre această cale, un filozof și un teolog, și fiecare dintre ei a încercat să deslușească în felul său ceea ce voiam să spun și la ce fel de tip de cunoaștere mă refeream. Cel mai bine a izbutit teologul: acesta a înțeles chiar mai bine decât am făcut-o eu în cărțile mele.

Am declarat adesea că sunt împătimită după povești: îmi place să le spun, dar uneori îmi place și mai mult să le ascult. Iar la prietenii mei caut mereu plăcerea narativă, în afară unor calități necesare precum inteligența, profunzimea, loialitatea ori delicatețea, nu în ultimul rând umorul; am câțiva astfel de prieteni care sunt niște mari povestitori și istorisitori. Prin ei (și prin destule cărți) savurez lumea poveștilor, întrucât poveștile îmblânzesc lumea noastră, o fac mai ingurgitabilă, mai acceptabilă, fie și numai pentru un răstimp. Virtuțile unui povestitor autentic sunt arhitectura narativă, stilul flamboaiant (este un cuvânt cam spumos, mda), impetuozitatea și impecabilitatea.

Obsesia ideii de narațiune este cel mai bine conținută și sintetizată în O mie și una de nopți, o știm cu toții. Povestitorul autentic este o veșnică și învăluitoare Șeherezadă, căreia nu i se va tăia capul niciodată, pentru că ar fi păcat să se întâmple așa ceva, iar poveștile să își piardă rostitorii. Ceea ce fac povestitorii este să nu accepte niciodată tăierea capului, ci să-și rostească mereu (cu obstinație seducătoare) șarpele epic încolăcit(or).

Îmi place să călătoresc și să văd locuri străine, dar nu să rămân acolo, prin străinătățuri. Îmi place să fiu homo errans. Învăț multe de la locurile pe care le văd și pe care întâi de toate încerc să le adulmec și să le simt, să le percep senzorial (chiar dacă, în anumite cazuri, spiritualitatea respectivelor locuri este cea care m-a făcut să ajung acolo). Toate aceste spații intră în povestirile mele numai întrucât ele însele pot fi deja niște povești de sine stătătoare. Cu alte cuvinte, aceste spații doldora de narativitate mă catalizează să le preiau și să le pun apoi în textele mele ca pe niște semințe care au și rodit.

Nu am un orar ori ceasornic exact pentru scris. Poezie scriu doar când simt că pot scrie (uneori am nevoie chiar de o stare de simili-transă). Mai exact scriu poezie când simt că, dacă nu scriu, are să mă ia naiba. Proza o gândesc ca pe o construcție, ca pe un edificiu cu oase bine amplasate, șlefuite, cu ferestre largi, cu uși încăpătoare și odăi la fel, îmbibate de narativitate.
Este vorba întotdeauna de plăcere și mai ales de urgență lăuntrică. Scriu proză și poezie din urgență interioară. Poezia mă descuamează cel mai bine, mai vizibil, mai adecvat, mă curăță de toxine și reziduuri mentale, sufletești. Poezia este și o cură, o terapie, probabil de aceea sunt destul de vehementă ca poetă. Cu proza este altfel: ador poveștile, să spun povești și să ascult povești. Îmi place să mă înfășor în fraze ca într-un cocon dantelat. Îmi place să migălesc proza, să o încarc și să o descarc în mine ca pe un tren cu mărfuri de preț, cu ingrediente delicioase, poate chiar cu marfă de contrabandă.

Nu resping termenul autoficțiune aplicat prozei mele (mai cu seamă), dar el ar putea fi limitativ într-o anumită măsură. Firește că un autor se reinventează de câte ori poate. Esențial este, însă, să o facă într-o manieră veridică și valoroasă estetic. Altfel ar fi vorba doar de un șir de măști de carnaval aluvionar. Ideea de carnaval este folositoare în cazul meu, întrucât, nu-i așa, carnavalul curăță prin exces, iar, la sfârșitul lui, făptura umană își poate lua viața de la capăt. Carnavalul este, de aceea, o moarte temporară și inițiatică, prin exces, teatralitate și păcat. La fel de important este ce începe după.

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 27-28]