*

Port aceleași trei perechi de chiloți

ca acum cinci ani, cînd eram

împreună cu tine

nu de sentimental

din rafinament, marii

bucătari nu spală plita

cu anii, să se amestece

aromele. 

*

Ne despărțim

de tot acum

de tot de tot

și-mi zice Laila la metrou

mă duc acasă

să ai o viață frumoasă

i-o dimineață de duminică

ploioasă, nimic de făcut

aș mînca dar e scump

aicia în centru

văd un afiș

conferință despre viitor

urc într-o casă veche, la

etaj doi vizionari, am noroc

tocmai se termină, totuși

să trăim în prezent, e

concluzia, au 

macarons prăjituri smoothies

în sala de protocol, fac

plinul și ies, nu mai plouă.

*

A fost lună căpșună

unicat pe secol

lună roz

la Botoșani nu s-a văzut

sau s-o fi văzut

dar nu m-am ridicat din pat

am stat la mesaje

cu tine.

*

Am pierdut

și vreau să recuperez

poate-mi dă Alex Cistelecan

bani de la Vatra

pe poezia asta și încă vreo trei

dar s-o scriu 

sătul de răsfățatele clasei de mijloc

am fost pe ploaie la o pensiune

într-o sîmbătă seară, la o fată romă

turcoaică, cică

Cemile, ca telenovela

i-am dat 150 de lei și nu mi s-a

sculat

de unde poate că arăta ca un copil

și după, acasă, m-am gîndit la o

răsfățată din clasa de mijloc

și m-am masturbat voluptos

mila nu-i sexy, clasele de mijloc

sînt mai bune de futut

cînd îmi încheiam nasturii

la cămașă, am ridicat cotul cumva

și ea s-a dat înapoi, de teamă

că o lovesc.

***

Constantin Severin

Nu mori, ci te multiplici

Poem cu Ion Mureșan, pentru Ion Mureșan

La început a fost trupul —

o cetate de carne și sânge

ridicată pe fundalul unei zile de marți,

când mama ta își privea umbra

pe peretele spitalului din Dej

și nu știa că poartă în sine

un univers de cuvinte nerostite.

O arcă tăcută, plutind pe mările timpului,

cu miliarde de eu-uri

ascunse în miezul fiecărei celule,

ca niște semințe ale unei ființări nesfârșite

care așteaptă momentul prielnic

să înflorească în gesturi simple:

să aprindă lumina dimineața,

să taie pâinea pentru micul dejun,

să cânte în tramvaiul de la 7:15.

În copilărie, un gând rătăcit

a strălucit într-o singură celulă

undeva între genunchiul stâng

și visul cu trenuri care plecau către Budapesta.

Atunci i-a dat nume: Eu.

Dar nu știai că acel nume

se repeta în tăcere

în toate celulele tale,

ca un ecou al unei rugăciuni

pe care nu o învățase nimeni să o rostească.

Celulele din degetul arătător

Repetau obsesiv: „Eu sunt cel care arăt”,

cele din ochi murmurau: „Eu sunt cel care văd”,

iar cele din tâmplă îți șopteau noaptea:

„Eu sunt cel care se întoarce acasă

cu trenul de 18:42 dinspre Turda.”

Precum o mantră tainică,

Scrisă în spirala sângelui,

În ritmul inimii care bate

la fel ca și ceasul din bucătărie,

în lumina ochilor tăi

care seamănă cu lumina din strada Memorandumului

într-o după-amiază de noiembrie.

Anii au trecut precum mașinile

pe drumul județean 161A.

Ai râs în sala de cinema „Arta”,

ai iubit prima oară în pădurea de lângă Căianu,

ai ucis gânduri negre într-o dimineață de luni,

ai ridicat ziduri între tine și lume

din aceleași cărămizi roșii

cu care se construiau blocurile pe Aleea Castanilor.

Dar în fiecare clipă,

Corpul tău murmura un cor polifonic

al ființei tale —

nu unul, ci miliarde de euri

trăind în paralel,

ca stele care licăresc

dincolo de uitare,

ca becurile care se aprind seara

în toate ferestrele din cartier.

Celula din palma  mâinii drepte

își amintea cum ai atins

pentru prima oară obrazul unei femei.

Cea din pleoapă îți păstra

Memoria unei lacrimi vărsate

când ai aflat că bunicul a murit.

Iar cea din gât îți stoca

Ecoul tuturor cuvintelor de dragoste

pe care le-ai rostit vreodată.

Și când moartea, cu degetul ei de abur,

ți-a atins fruntea într-o marți seara,

în timp ce te uitai la știri

și afară începuse să ningă,

nu te-ai stins,

ci ai explodat tăcut în mii de direcții.

Trupul tău s-a surpat

ca o clădire veche din centrul orașului,

dar celulele — purtătoarele numelui tău —

s-au desprins ca niște semințe

și s-au înălțat, s-au scurs, s-au împrăștiat

prin văzduh, prin pământ, prin ape,

prin pulberi stelare.

Unele au zburat spre Someșul Mic,

altele s-au înfipt în pământul

din cimitirul de pe dealul Feleacului.

Câteva au fost purtate de vânt

Până în piața din Huedin,

Iar altele s-au strecurat prin conducte

În bucătăria unei bătrâne din Răscruci.

Fiecare celulă — un templu

cu iconostasul său de amintiri mici:

gustul pâinii cu slănină,

mirosul de fân cosit în august,

sunetul clopotelor de la biserica din deal.

Fiecare fragment — o oglindă

în care se reflectă o parte din tine:

râsul tău din anii de liceu,

felul cum îți îndoiai mânecile la cămașă,

cum îți pieptănai părul dimineața

cu aceeași mișcare precisă, timp de patruzeci de ani.

Eu-ul tău a devenit miriade de reflecții,

Risipite prin cosmos,

purtate de lumină,

adăpostite în gândul unor necunoscuți

care vor visa într-o noapte

o intimitate care-ți aparținea:

o conversație la masa de seară,

o plimbare  prin centrul vechi al Clujului,

o privire schimbată în autobuzul 24B.

Și astfel, nu mori,

ci te multiplici

ca numerele dintr-o progresie geometrică

pe care o înțelege doar profesorul de matematică

de la Colegiul Național din Dej.

Nu dispari,

ci te transformi într-un cor invizibil

ce răsună din toate firidele

Universului,

din toate colțurile unde se strânge praful

și se uită lucrurile mărunte,

spunând: 

„Eu sunt cel care am trăit

la numărul 15 din strada Castanilor.

Eu am fost cel care citea ziarul

În fiecare dimineață la 7:30.

Eu voi fi cel care va continua să existe

În fiecare gest banal

al celor care nu mă cunosc,

dar care repetă inconștient

mișcările mele, gândurile mele,

fără să știe că poartă în ei

o părticică din mine.”

Și în noaptea care urmează,

un copil din Mănăștur

va visa pentru prima oară

că este cineva pe care nu îl cunoaște,

dar care îi este atât de familiar

încât se va trezi plângând

de o nostalgie fără nume,

pentru o viață care nu e a lui,

dar care îi aparține cu desăvârșire.

București, 6 iulie 2025

***

A.T. Branca

Stolul

Stolul acesta a adus când a sosit o înfiorare

o înflorire a speranței, o inspirație nouă

ca o ploaie promisă, demult așteptată

pe chipul uscat de ardoare.

Când va pleca, o va smulge ca pe o pană

o va pierde în zare fără țintă

ca un poem care lasă în urma lui o neliniște

zeci de aripi vor bate la unison

cum bat uneori două inimi.

Niciuna nu va rupe rândul,

nu va ținti mai departe decât cealaltă,

se vor alinia unui semn de zbor mut,

simțul cel mai comun

le va dicta direcția într-o ordine simplă

oricare dintre ele va ști unde să fie,

chiar dacă nu va ști cum ori pentru cât timp.

Niciuna nu se va abate, nu va căuta să iasă în față

se vor conforma unei singure chemări

pe arcul de cer înalt,

de unde faptele obișnuite și cele mari se văd laolaltă

fără însemnătate ca indecența jocurilor adulților

pierdute ca inocența jocurilor copilăriei.

Cât de departe poți să ajungi dacă închizi ochii?

Cât te-ai lăsa amăgit de dragoste,

de frumusețe, de noroc, ca într-un vis.

Cât te-ai scutura de urât, de dispreț,

de neșansă, ca într-un coșmar,

ca într-o beție de sentimente contradictorii

în care să îneci actele ratate,

dezgolite de compromisuri sub ochii hazardului,

ca într-o loterie a sorții

corupt de sine, tânjind după altul

mai puțin dependent de propria realitate.

A fost scris odată un poem ca un stol pe cer

toate versurile lui se ordonau la un semn.

Ca să simți poezia din el trebuia

să descurci nodul din gât și pe cel din piept

să te încumeți să treci puntea peste golul din inimă

să ieși din rând, să ai curaj

să fii dincolo de neputința cuvintelor,

să te lași prins într-un pustiu de tăceri

înainte să țâșnești într-un act eliberator

de neînțeles de cei rămași în urmă.

Să privești înapoi nu ar ajuta acum

când e timpul să te înalți într-un zbor solitar

care are propriul său ritm și chiar propriul său cer.

*

Unei fete, poetului și cărții lui

„A scris o carte groasă ca să povestească despre o fată,

puțin cam ironică și cu multe umbre pe față

 – romanul s-a numit Portretul unei Doamne.”

(Mircea Ivănescu)

Am stat și astăzi pe țărm răsfoind cartea poetului

am luat urma firului încordat al povestirii lui

care nu duce vreodată undeva,

dar se unduiește în tine

și se anină de sufletul tău ca o barcă de țărm.

Am zâmbit cum, mi-am zis, ar fi zâmbit și el:

‒Te-ai străduit să dai versurilor suflu nou

și nu ți-a ieșit

la fel cum marea caută să insufle voința ei nisipului,

iar și iar

‒Ți-ai dat silința valurilor

când croiesc cărare în piatra muntelui

și nu ți-a ieșit,

mi-am zis, fără resentimente: nici lui!

Și totuși câtă încântare se revarsă, din valuri și din versuri,

te izbesc și te leagănă, ca pe o pânză sau ca pe o aripă întinse larg,

dar nu ești nici corabia nici pasărea, pierdute pe mare

deși tot atâta emoție îți produce poetul cu „povestea doamnei sale”

și a cărții lui pe care o citești cu febrilitate din nou și din nou

și te încăpățânezi să urmezi calea închipuită ca într-o reverie

de poetul, care te bântuie cu versurile lui adânci

cum bântuie valurile, țărmul părăsit la apusul soarelui

cum ne bântuie uneori pe fiecare amintirea clipelor dintâi,

care au fost odată ca niciodată

că de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti.

În zadar cauți urmele păsării timpului

în nisipul de pe țărmul gol

și îți amintești că ți-ai spus:

‒ Îmi voi aminti clipa aceasta!

A fost odată demult, în alt timp,

dar tot din viața aceasta

deși pare că a fost alta sau a altcuiva

deși tot tu ai trăit-o sau poate altcineva

care ai fost tot tu

când visai mult mai departe decât acum.

Nu întreba ce s-a schimbat!

Sângele tău nu mai e același, nu valul, nu vântul.

Inima ta nu mai e aceeași, nu nisipul, nu piatra.

Urci hotărât treaptă după treaptă

oricât te înspăimântă fiecare coborâre din nou

viața așa e făcută din clișee

e mereu necesar să improvizezi în momentele esențiale.

O treaptă pentru fata cu ochii larg deschiși în soare,

două trepte pentru părul ei unduind în vânt,

a treia treaptă, pentru poet și cartea lui

a patra treaptă pentru încântarea și semeția acestui moment

fiecare altă treaptă e recompensa pentru inima ta neobosită

până când vei rămâne fără strop de putere la baza lor

și te vei pierde în povestea poetului.

***

Ioana Cosma

Blândețea dimineții

Două cafele după, după patru țigări,

Revine întrebarea așezată-n dungă

pieziș pe acoperiș. Cinci idei noi, două

ouă moi, mă întorc unde n-am vrut să ajung.

Și ar merita oare, ar merita (cum zice Eliot)

Să smulg ziua aceasta din odihna ei

ca pe o pieliță de ciupercă și apoi să privesc

pălăria dezgolită, cu albeața ei orbitoare.

Lucrul în sine, se zice, e pentru trupuri convalescente

Mă îmbăt iar cu idei, dar răul tot nu trece,

și merită oare, pentru zece idei,

să las rana deschisă‚ ca un pacient anesteziat pe o masă.

Mă uit la pomul desfrunzit colorat mov de

reclame luminoase – aerul devine un corp străin –

nu mai știu când e noapte, și nici când e zi,

privesc blândețea dimineții ce vine din senin.

*

O clipă –

Ascult doar stropii de ploaie pe acoperișul terasei

ca într-un mic habitat budist aici

se-ngemănează visul cu viața în ropot

de bețe de bambus.

E o lumină ca dintr-un vas de sticlă alburiu

cerul se-apleacă peste oameni în

caldă îmbrățișare. Se-ntețește acum – bețele

de bambus clocotesc șiroaie se varsă în valuri.

Muzica s-a oprit și ascult, ca într-o meditație,

foșnetul ierbii. Se-adună imagini în timp fără filtru

ploaia are putere revelatoare și-mi dezvăluie

mici diorame din vieți călătoare.

Aici e acum ieri va veni.

Mă-nchid în acest cerc ca într-un cadran solar

Ce ascultă de timp, de vânt și de soare.

Ce arăt, se va vedea în mișcare.

*

În ultima vreme

În ultima vreme

mi-au crescut branhii

și mintea mi s-a acomodat

la ritmul valului.

De aici pleacă toate navele. Aici se întorc.

Punct terminus noaptea gândului răsăritul

vieții noi. Aici amarează cei ce se rătăcesc,

aici, în odgoane de sticlă, se metamorfozează firea.

În ultima vreme

vorbesc cu peștii

este un dialog ca la carte

cu început sfârșit și dramatis personae.

Dacă nu ar fi scena deschisă din mintea mea

probabil m-aș plictisi de moarte.

Dar aici totul se transformă-n joc

Și e cum trebuie și e ca la început.

În ultima vreme

peștii mă întreabă

de sănătate.

*

De culoarea soarelui

(inspirată de Calle 13)

E o oră când totul devine de culoarea soarelui

Când cântecul se revarsă prin iarbă și spice

ca atunci când ne jucam pe maidan

ca atunci când marea se prefăcea în mirare.

În ora de culoarea soarelui aleargă copii care

Nu știu de frică și păsări ce încă n-au aflat de toamnă

Poposesc cormorani pe țărm de alge albastre

Se încordează aripi de îngeri în noapte.

E ora când tramvaiul din Lisabona șerpuiește

Alene când la Nisa Nike cucerește cetatea soarelui

Când până și în New York se văd stelele

și lacurile din Ontario reflectă trupuri înlănțuite.

Prin ochii ăștia de culoarea soarelui îmi place să văd lumea

e mică și mare ca o mărgea de sticlă văzută prin ochean.

E caldă și fragedă lumea în lumina de culoarea soarelui

e sărbătoarea firii ascunse e ziua eternă a vieții renăscute.

*

Surfism

E ca un beat trance în plină zi

Când vezi, plutind, pe scaune de plastic,

Tineri ce-și mai toarnă un pahar. Și vinul

se oprește în aer pe freeze-frame și totul e-n reluare.

Și tu mergi mai departe și vezi florărese ce vând

flori de mucava și ghirlande din papier-maché.

ți se strânge puțin inima, ca o premoniție surdă,

dar calea continuă și ajungi la intersecția

dintre galaxii. O iei la  dreapta sau la stânga, e un pic

ca-n Oblio, te duce valul mai departe, până la fabrica

de vise și căluți de mare și acolo știi că nu trebuie

să te oprești, e Fata Morgana și e prea mult soare.

E ca un beat pe repeat din zona psihedelică,

dar fără partea în care creierul o ia razna, o ții drept,

pieziș se taie apa, atâta timp cât filmul nu se întrerupe,

cât timp rămâi pe val.

*

În linie dreaptă

Zig-zagul e o chestie așa din trecut, îmi zic,

și-aleg să alerg în linie dreaptă.

Trecută e vremea deturului, a lungii

Întoarceri acasă, acum este timpul

pentru mersul pe bandă, pentru datul cu scara

rulantă, pentru urcat pe acoperiș de ardezie

când nu plouă, nu pentru surf, ci pentru dat cu

parapanta, pentru tot ce nu stă ascuns.

În linie dreaptă se îngustează cărările, de-acuma

De fapt e un singur drum, dar de data asta nu-l aleg

pe cel greu ca Hercule, mi-a stat pielea în băț destul,

acum drumul e drept și lin.

Merg la pas, nu mă grăbesc, coborârea din pantă

se face cu grijă. Acum văd norii negriși nu mă mai

cutremur, văd capătul aței în acul de cusut –

rup firul liniștită, ce-a fost rău a trecut.

***

Ileana Urcan

Poveste

De copil îmi plăcea

să suflu cu buzele aerul cald

pe ochiul ferestrei.

În locul acela cețos și micuț,

ce aducea oarecum cu o hartă

sau cu un teren viran,

înconjurat de frunze țesute, de gheață,

se-nchipuia o pădure (uneori de stejari),

desenam cu degetul un pătrat,

cu un triunghi strâmb deasupra,

în vârf împlântam un dreptunghi subțire, prin care

ieșea alene în rotocoale fumul,

semn că oamenii erau la adăpost, ca și mine,

-năuntru.

 Alt pătrat, mai mic,

Cu ochiuri tăiate în formă de cruce,

prin care precis că

privea un copil, sau mai mulți,

în vreme ce tatăl băga lemne în sobă,

mama făcea pentru cină, mâncare.

Ușa, mereu închisă, ca frigul să nu intre,

nici vreun străin rătăcit la ceas de seară,

sau flămândă, cu ochi fioroși,

vreo sălbăticiune din neștiuta pădure. 

După casă,

deși nu se vedea, era grajdul cu vite,

apoi micul staul al oilor, unde

bunica aștepta răbdătoare, dar neliniștită,

să fete oaia Viorica…

Două linii frânte

făcându-și plecăciune,

închipuiau bradul de pază al casei,

îmblânzea lumea, foșnea sonor, dând știre,

când de departe sosea vântul.

  „Dar gardul, unde-i”, mă-ntreba cineva

Subit preocupat de mica mea ispravă.

Pe obrazul meu iute o umbră se isca.

„Casa e nouă și tata n-a apucat să-l facă!”

Apoi mă-nseninam.

Țărușii scrijeliți se înșirau îndată.

Acuma-ndrăznească, hoții, lupii, urșii

să vină-n casa și-n curtea ferecată!

PS:  Habar n-aveam pe-atunci că

Destinului îi place,

 pe lângă alte lucruri de mirare,

 să deseneze pe geamuri înghețate,

făcându-și drum spre cunoștință,

ascuns în aburii din gura

fragilă de copil…

11 mai

Dancing with the wind (ii)

Privesc plictisită pe fereastra bucătăriei deschisă larg

și mă întreb

ale cui

or fi multele haine înșirate pe sfoară.

Cineva  din casa  de vizavi

s-a trezit foarte devreme

în dimineața aceasta

și a pus la spălat o căruță de rufe,

apoi le-a întins în curtea comună, într-o doară.

 O salopetă albastră cu roz, tricotată, pentru un bebe,

cu o bonețică albă atârnând de ațe, înnodate cu balț,

lângă șosete cu ciucuri, papucei de păpușă,

mici diminutive tricotate

și-un ursuleț de pluș.

Croite, cusute la pripeală,

rochii improvizate pentru adolescentă,

umflate erotic în vântul dimineții,

strânse ori

răsfirate aleatoriu spre coapse,

lăsând la priveală

ceea ce ar fi putut fi ascuns.

O rochie lungă de mireasă, cu trena

plutind în spume albe de mătăsuri,

împotmolindu-se-n fire de ierburi

de mai.

Dă din brațe, imploră, se-nclină,

vrând să păstreze măcar până

spre seară fidelitatea

umbrei lungi, albastre,

ce pare să-i fi fost

multașteptatul mire…

Delabrată, decolorată și multă,

o rochie de gospodină, sau de femeie în vârstă,

se răsucește fără răgaz,

într-un suprem martiriu de pânză grosolană.

Fără milă, vântul

o smulge teatral și cinic de pe sfoară,

apoi patetic, cu reverențe adânci,

o mână spre poartă.

Din mâini dă umil ghemotocul de zdrențe,

cerând îndurare

și chiar protestează.

Vântul tânăr o-nalță spre cer,

ca pe un zmeu de hârtie.

Nerăbdător, apoi se răzgândește brusc,

proiectând-o ironic,

uriașă și tristă,

peste salcâmul spuză de floare…

*

Copilărie

Bunicul meu după mamă, Aron Resiga,

s-a născut în 1892.

Școală a făcut în Mintia, satul natal.

Aici a învățat și mama cele patru clase,

și mai târziu, eu.

Bunicului nu i-a plăcut să-nvețe,

(era prea multă bătaie de cap și degeaba, fiindcă,

nu-i folosea la nimic, acolo-ntre Mureș și dealuri,

la oi, la vite, la truda câmpului,

sau în gospodăria părintească.

N-a terminat nici măcar întâia primară,

din pricina învățătorului, care,

amenințându-l că-l cheamă la școală

pe tatăl lui, Alexandru,

s-a speriat și

cu niciun chip n-a mai vrut să meargă,

învățând alfabetul doar până la „iedul lui Dan,”

adică, până la litera „I” mare de tipar,

scrisă strâmb de mustăciosul dascăl

cu bățul, în nisipul din curte.

Oile, vitele îl primeau fără țidulă, 

fiindcă le scotea la păscut, le vorbea cu blândețe,

le scărpina ciuful între coarne sau între urechi

râzând șăgalnic, ca între prieteni.

La doisprezece ani, a fost dat slugă la oi

la chiaburul din sat,

pe mâncare, pe un rând de haine de cânepă,

 (izmene și o cămeșă,

de bine se purta).

Pentru o vreme a slujit cu bine, dar

fiindcă de-a dura se dădea prin iarbă,

(cât oile pășteau),

hainele de cânepă, mereu murdare

de bulgări de pământ, de iarbă se-nverzeau,

dar mai ales, se toceau rărindu-se,

se găureau în fund.

„Hain la suflet și proclet”,

stăpânul i-a decupat bucată din turul pantalonilor

să nu mai facă altul,

știind că îi era rușine

să umble astfel pe ulițele satului,

iar spinii, urzicile, scaieții, tot felul de gângănii

mărunte,-nțepătoare,

loc cald și moale găseau ascuns

în fesele băiatului…

Bunicul a fugit acasă iar,

constrâns de întâmplare…

*

Calipso către Ulise

Apropie-te de grădina mea, străine,

e lan cu grâul verde, tocmai înspicat,

ce-mbrățișează patetic văpăi de maci în floare,

precum un Mire tânăr

cuprinde-n basm o fată de-mpărat.

Cât vezi cu ochii-n zare, e numai lanul meu.

Nici drum de țară nu e, să ducă mai departe, 

Nici stropi de sânteiuțe, nici bumbi de albăstrele,

nici sânziene, încă

nu sunt.

Leagă-ți Ulise, ori Aeneas,

corabia albastră de vise, lângă țărm.

Eu sunt Calipso,

ori Didona, (totuna e, nu ne mai știe nimeni,

pustie-i insula de oameni,

de lectori, bibliotecile-s pustii,

e prea târziu în timp

de noi să-și amintească cineva).

Mult ai rătăcit pe-ntinsele mări ale lumii,

oprește-te o vreme pe acest țărm. Apropie-te!

Macii

înfloresc doar o singură dată în an

și-acuma li-ivremea, pe insula mea;

această clipă cu falduri de mătase, te rog, n-o ignora,

căci eu

nici nu mai știu de când te-aștept,

înveșmântată-n roșul lor regal.

Apropie-te acuma, până când

Miresmele pâmântului se-nalță

În seve dulci și verzi spre cerul de opal

precum un străvechicântec, de început de lume,

un imn al vieții

trecut prin lungi tulpini sticloase,

cu spice de grâu pure.

 Vino și înoată spre mine prin valuri de smarald,

să-ntemeiem sub stele-o dinastie

de prunci cu păr bălai și ochi de peruzea,

spicul de grâu ne fie, de-a pururi, sfânt herald…

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 67-72]