Fragmentul 1. O emulație deosebită a produs la sfârșitul anilor 1960 apariția la Universitatea din Timișoara, sub coordonarea profesorului Eugen Todoran și a lui Gabriel Manolescu, a unei serii editoriale intitulate Folclor literar, nu numai de înaltă ținută științifică, dar și metodologic inovatoare¹. Nu l-am cunoscut personal pe Eugen Todoran și nici pe folcloriștii grupați în jurul său, dar în mod indirect, prin intermediul fostului meu profesor din gimnaziu, Gheorghe Doran, colaborator la Folclor literar, m-am situat în raza de influență a acestei serii editoriale prestigioase. Din „cercul științific” constituit la Timișoara făceau parte cercetători experimentați, cu pregătire serioasă, care au publicat colecții mari de literatură populară, au cules poezii din satele bănățene și au scris studii temeinice în domeniul lor de specialitate. Ei au reușit să imprime „cercului” o orientare distinctă în folcloristica română și să fixeze un program de lucru bine definit. Ca metodă, studiile publicate în Folclor literar se împart în trei categorii: unele privilegiază o abordare din perspectivă mitologică a materialului, altele se folosesc de mijloacele etnologiei, iar altele sunt cercetări formaliste, tributare structuralismului în vogă atunci. Acestea din urmă prezintă un interes deosebit, fiindcă au dat nota dominantă a volumelor din serie și fiindcă aici folclorul era tratat drept literatură, nu doar ca expresie a unor mituri străvechi și nici ca parte a unor practici și obiceiuri ancestrale, conservate în lumea rurală.

Având în vedere că unul din coordonatori, Eugen Todoran, înainte de-a veni la Timișoara, a fost un membru marcant al Cercului Literar de la Sibiu, interesul său atât de susținut pentru literatura populară ar putea să deconcerteze, căci era în evidentă contradicție cu programul la care profesorul aderase în tinerețe². Se știe că în 1943 „cerchiștii” sibieni au redactat o scrisoare-manifest adresată lui E. Lovinescu și că Eugen Todoran s-a numărat printre semnatarii acelui text, subscriind fără nici o rezervă la ideile exprimate acolo, inclusiv la cele privitoare la creația folclorică. Persiflată a fost atunci în primul rând literatura de factură semănătoristă și poporanistă, revenită în actualitate din pricini de război, dar e de remarcat că „cerchiștii” au mai avut o țintă: ei s-au îndreptat și împotriva folclorului, poate că nu cu aceeași îndârjire, dar în orice caz nici acesta n-a scăpat de săgețile lor. Pentru Todoran și pentru colegii săi, folclorul avea două mari slăbiciuni: nu s-a desprins încă pe deplin din rândul faptelor etnografice, iar ca literatură avea o valoare estetică redusă. Recunoșteau însă cu toții că el, deși era mai mult fenomen etnografic decât literatură, a constituit o sursă și un model pentru poezia cultă ce se scria la noi în epoca romantică. Părerea lor era, totuși, că această etapă de început, când creația orală încă reprezenta o atracție pentru scriitorii români, a fost lăsată în urmă. Literatura cultă s-a detașat în prezent de „formele colective și nediferențiate” ale folclorului și s-a fixat în tiparele creației majore, de sorginte europeană³. Alegațiile „cerchiștilor” coincid până la suprapunere cu ideile lui E. Lovinescu, care într-una din revizuirile sale, aprig contestată de către Dumitru Caracostea, scria că producțiile populare sunt cu precădere „documente de psihologie etnică” și că modele pentru scriitorii români s-ar cuveni să fie „marii artiști și marii creatori”, precum Dante sau Goethe, nicidecum baladele gen Miorița și celelalte⁴. Neacceptând altă literatură în afară de cea cultă, „cerchiștii” s-au situat în continuitate cu E. Lovinescu, cel mai cunoscut detractor al folclorului din perioada interbelică, apărut în descendența lui Duiliu Zamfirescu, și au dezvoltat o concepție monistă în critica literară, pe aceeași linie cu Școala Ardeleană și cu ideologia Luminilor în general.

În 1945, când apărea la Sibiu „Revista Cercului Literar”, I. Negoițescu a crezut că e necesar și important să sublinieze că Manifestul lor, departe de-a fi o emanație conjuncturală, reprezintă o opțiune de lungă durată și că principiile „cerchiștilor” sunt aceleași, nu s-au schimbat câtuși de puțin în ultimii ani⁵.  Poate că așa stăteau lucrurile în interiorul Cercului, caracterizat prin spirit de consecvență și conservatorism, dar în afara lui, în lumea cea mare, au avut loc evenimente care într-un timp foarte scurt au dat o altă față literaturii române. În primul rând, la două luni după ce Manifestul a fost publicat, E. Lovinescu a încetat din viață, iar opiniile lui, în lipsa celui ce le-a susținut cu atâta forță și pasiune, au intrat într-un proces de istoricizare. Ca să nu rămână cantonați în trecut și să piardă pulsul actualității înainte ca măcar să fi debutat, „cerchiștii” vor schița o dezlegare de lovinescianism, nedusă până la capăt, și o reapropiere de profesorii lor de la Universitatea din Cluj, Lucian Blaga și Liviu Rusu, de care în 1943 au vrut să se despartă, printr-un gest de frondă juvenilă. În 1945 s-a produs un alt eveniment major, cu repercusiuni la fel de însemnate asupra orientărilor viitoare ale Cercului: s-a încheiat al Doilea Război Mondial și nord-vestul Transilvaniei, cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena, a revenit între granițele statului român. Cu aceasta, literatura de exaltare patriotică, specifică neosemănătorismului ardelean și acuzată în Manifest de conformism și lipsă de valoare estetică, a devenit caducă și nu mai putea reprezenta o țintă pentru tinerii adepți ai lui E. Lovinescu. Observăm cum cele două imperative chemate să argumenteze și să explice repudierea folclorului de către „cerchiști” și-au pierdut mult din relevanță după 1945. Se pune acum întrebarea: dacă obligațiile față de legatul lovinescian au slăbit, iar critica neosemănătorismului a rămas fără obiect, înseamnă oare că nu mai sunt obstacole și că s-a deschis o cale pentru recuperarea literaturii populare sau măcar pentru un tratament îngăduitor față de ea? Să vedem. Fapt este că în a doua etapă sibiană, încă din primul număr al revistei lor, „cerchiștii” au simțit nevoia să-și precizeze o dată în plus pozițiile și au revenit cu o serie de clarificări și nuanțări asupra Manifestului, pe motivul că în 1943 acesta n-a fost înțeles cum se cuvine și că ideile lor au fost deformate de comentatori. Că au survenit inevitabile schimbări în concepțiile lor au recunoscut ei înșiși cu ocazia unor retrospective⁶. Două dintre aceste schimbări, cu consecințe în ceea ce privește atitudinea față de folclor, au fost amintita distanțare de modernismul lovinescian, clădit pe influențe franceze, și în paralel o apropiere de romantismul german, foarte atașat de literatura populară. Ei vorbesc de o „cultură minoră” și chiar inițiază în revistă o „cronică a artelor minore”, unde scriu, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, despre grădinărit, epigramă, enigmă, gastronomie, marionete, cuplet, farduri etc. Nu scriu însă nimic despre folclor, ceea ce înseamnă că foloseau termenul de „artă minoră” mai mult cu înțelesul dat de Nicolae Iorga în Les arts mineurs en Roumanie⁷, decât cu cel atribuit de Blaga în Geneza metaforei și sensul culturii. Eugen Todoran s-a situat în abatere față de Manifest, acceptând înaintea celorlalți definiția dată de Blaga culturii minore (definiție în care folclorul era inclus⁸) și promovând o concepție dualistă asupra literaturii, diferită de aceea a colegilor săi, încă devotați lui E. Lovinescu.

După 1965, infidelitățile față de programul inițial, de imitație lovinesciană, elaborat la Sibiu, încep să se înmulțească pe măsură ce unii din membrii fostului Cerc își reconsideră poziția față de literatura populară. „Cerchiștii” au ajuns târziu la folclor, printr-o conversie ce s-a produs la maturitate în gândirea lor, conversie în urma căreia vechea lor rezistență față de creația orală, dacă nu a dispărut cu totul, s-a diminuat în mare parte. Întemeind, împreună cu Gabriel Manolescu, o serie editorială cu titlul Folclor literar, Eugen Todoran a trecut în mod vădit de la o concepție eliminativistă, prevalentă în perioada lovinesciană a Cercului, la o concepție dualistă, de origine romantică și blagiană, potrivit căreia există două literaturi române: una cultă și alta populară. Această concepție dualistă, de ultimă etapă în istoria Cercului Literar, însușită de grupul folcloriștilor timișoreni, mi s-a transmis și mie în acei ani, nu în mod direct și de aproape, ci prin mijlocire și prin lecturi. Dacă nu mi-aș fi apropriat-o, probabil că aș fi rămas indiferent la folclor și cu atât mai puțin m-aș fi angajat în a culege literatură populară⁹.

Fragmentul 2. Mișcarea literară clujeană, așa cum o cunoaștem astăzi, s-a configurat încă din anii postbelici, când se manifestau în oraș două grupări intelectuale, amândouă legitimate, dar în mod diferit.

Una dintre acestea a fost Cercul Literar venit de la Sibiu în 1945, după anularea Dictatului de la Viena.  Membrii Cercului fuseseră legitimați de curând prin studiile de excepție făcute la Universitatea „Regele Ferdinand” (cum se numea universitatea din Cluj în acea vreme). Ei au fost mințile cele mai strălucite pe care le-a dat această  universitate atunci; pe carnetele lor de student se aflau semnăturile lui Blaga, Liviu Rusu, D. Popovici, Henri Jacquier. „Cerchiștii” aveau o înaltă legitimitate, cu precizarea că era o legitimitate pur intelectuală, valabilă doar în spațiul  restrâns al Universității.

Al doilea grup a fost cel de la revista „Steaua”, constituit după război în jurul suplimentului de cultură al ziarului „Lupta Ardealului” și apoi în jurul „Almanahului literar”. Membrii acestui grup, cu o pregătire intelectuală de asemenea foarte solidă, au râvnit la un alt tip de legitimitate, convergent cu spiritul timpului. Ei s-au vrut legitimați de istorie, de noua istorie care atunci începea.

Nu insist acum asupra divergențelor dintre cele două grupări, nici asupra felului cum au evoluat  raporturile dintre ele. Subliniez doar că noi, echinoxiștii, când ne-am făcut apariția pe „scenă”, am fost prinși între cei doi poli cu magnetism foarte puternic și am oscilat multă vreme între grupul de la „Steaua” și Cercul Literar de la Sibiu. De fapt, am oscilat între două tipuri de legitimitate: între o legitimitate pur academică și o legitimitate mai largă, istorică. Interesele ne-au mânat înspre grupul de la „Steaua”, căci putea să ne publice scrierile în revistă, iar admirația ne-a mânat înspre Cercul Literar de la Sibiu, devenit un reper intelectual pentru noi. E o sciziune adâncă și definitorie în conștiințele noastre, prin care ne integrăm în ceea ce am numit viața literară a Clujului¹⁰.

Fragmentul 3. Atenția foștilor „cerchiști” față de „Echinox” s-a văzut încă din 1970, când revista a publicat primul interviu cu I. Negoițescu, urmat în 1976 de al doilea. Și în unul, și în celălalt, criticul a fost interesat să găsească similitudini între echinoxiști și colegii săi de generație ce formaseră în perioada războiului, la Sibiu, Cercul Literar. Apropierile au continuat prin organizarea în 1973, la Facultatea de Filologie, a unei întâlniri cu „cerchiștii”, având ca scop aniversarea a 30 de ani de la apariția în „Viața” a celebrei scrisori-manifest către E. Lovinescu. Iar în 1978, când „Echinox”-ul a împlinit 10 ani de existență, membri ai Cercului de odinioară au participat, în semn de solidaritate, la sărbătoarea confraților mai tineri.

Dincolo de afinitățile de ordin estetic existente între cele două grupări și de interesul comun pentru programul lovinescian, orientarea echinoxiștilor spre Cerc avea și semnificația unei situări ideologice. Se știa că în anii 1950 nu s-a găsit un loc pentru „cerchiști” în Cluj și, ca urmare, mulți au fost nevoiți să accepte propunerea ce li s-a făcut de-a părăsi orașul și de-a se stabili prin alte părți, mai ales la București, gruparea ajungând astfel pe punctul de-a se destrăma. Ei însă au continuat să se simtă clujeni („suntem clujeni”) și în anii 1970, ieșiți din închisori, au încercat o refacere a Cercului și o reluare a legăturilor cu orașul de care se simțeau în continuare legați afectiv. Când apropierea de echinoxiști a avut loc, „cerchiștii” nu se mai aflau în dizgrație, fuseseră integrați, participau la viața literară, publicau cărți și articole, lucrau în redacțiile unor reviste. A trece alături de ei nu însemna în acel moment a trece la inamic. Dar și așa, trecutul lor necomunist și câteodată ostil comunismului era un fapt. Unii au fost liberali, alții legionari, alții și una și alta succesiv, câțiva au fost deținuți politici și numai foarte puțini au avut simpatie pentru comuniști. Toate acestea nu se puteau șterge, chiar dacă ei înșiși ar fi vrut, poate, să le uite și să se lepede pentru totdeauna de ele. Partidul le știa, partidul le ținea minte și-i privea în continuare cu o anumită mefiență.

Apropierile dintre cele două grupări au avut rezultate imediate, cum ar fi înmulțirea în paginile revistei a recenziilor despre cărțile scriitorilor „cerchiști”, dar mult mai importante au fost efectele de durată, apărute târziu, după căderea comunismului. La Cluj, Marta Petreu a înființat în 1990 revista „Apostrof”, fixându-și în program, printre altele, să pună în valoare personalitatea celor din Cerc. La Sibiu, un alt echinoxist, Dumitru Chioaru, a înființat o revistă intitulată, cu un termen din vocabularul „cerchist” (și goethean), „Euphorion”, directorul ei de onoare fiind Ștefan Aug. Doinaș. Tot la Cluj, a funcționat o vreme, pe lângă Facultățile de Teatru și Litere, un centru de studii „cerchiste” condus de poetul Dan Damaschin, autorul a două cărți esențiale pentru cunoașterea Cercului Literar. Deși a făcut parte din echipa ce a redactat „Echinox”-ul după 1983, Sanda Cordoș a preluat de la promoțiile anterioare interesul pentru Cerc și în 2008 a organizat la Facultatea de Litere din Cluj colocviul Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu, cu participarea lui Nicolae Balotă. Cartea lui Ion Vartic despre Radu Stanca era deja scrisă la începutul anilor 1970 și autorul aștepta un moment potrivit pentru a o tipări. Iar Petru Poantă, cu toate că afiliat grupului de la „Steaua”, a publicat o excelentă sinteză asupra fenomenului „cerchist” în anul 1997. Și exemplele ar putea continua¹¹.

NOTE

¹ Volumele publicate după 1990 au fost coordonate de Otilia Hedeșan și Ioan Viorel Boldureanu.

² O prezentare de ansamblu a operei lui Eugen Todoran a realizat Alexandru Ruja în Cercul Literar de la Sibiu, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, p. 368-408.

³ I. Negoițescu, Radu Stanca, Un roman epistolar, Editura Albatros, București, 1978, p. 369.

⁴ Articolul Un fetiș modern: poezia populară, publicat în 1915, l-am consultat în forma modificată din E. Lovinescu, Critice, vol. VI: Revizuiri, ediție definitivă, Editura „Ancora” S. Benvenisti, București, 1928, p. 81-95. Replica lui D. Caracostea, Un examen de conștiință literară în 1915, în Scrieri alese, I, ediție îngrijită, prefață și note de Mircea Anghelescu, Editura Minerva, București, 1986, p. 83-93, 123-127.

  ⁵ I. Negoițescu, Mișcarea de rezistență de la Sibiu, în „Revista Cercului Literar”, nr. 3, 1945, p. 79.

  ⁶ Vezi Nicolae Balotă, Cercul Literar  ̶  poezia și arta poetică, în Labirint, Editura Eminescu, București, 1970, p. 332.

  ⁷ Pentru Nicolae Iorga, arte minore sunt icoanele, argintăria, miniaturile, sculpturile în lemn și țesăturile (vezi Les arts mineurs en Roumanie, I-II, Edition de l’Imprimerie de l’Etat, Bucarest, 1934-1936).

  ⁸ Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1937, p. 11-32.

    ⁹ Fragment din prefața volumului Folclor din Cenad, aflat în pregătire.

¹⁰ Textul integral în „Vatra”, nr. 1-2, 2019, p. 126-128.

¹¹ Textul integral în Echinox 50, volum coordonat de Ion Pop și Călin Teutișan, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, p. 373-376.

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 79-82]