Anamaria MIHĂILĂ – Investigările realismului socialist. O problemă de literatură română recentă?

perian realismul socialist

Al doilea volum al seriei Studii de literatură română recentă coordonate de criticul Gheorghe Perian, Contribuții la istoria realismului socialist*, încearcă să modifice perspectiva canonică istoriei literare asupra unui subiect revizitat frecvent de cercetători, realismul socialist, mai cu seamă în contextul unor mișcări teoretice care pun în discuție tot mai des și în forme diverse relațiile de putere, prin identificarea unor momente alternative în desfășurarea fenomenului. Citește în continuare →

Gheorghe PERIAN – Desant ’83

desant-83-antologie-de-proza-scurta-scrisa-de-autori-tineri

 

Cenaclul și antologia

 

În 1971 a existat o decizie oficială a Facultății de limba și literatura română din București de-a înființa un cenaclu literar, numit Cenaclul Junimea, a cărui coordonare i-a fost încredințată profesorului Ovid S. Crohmălniceanu. La întâlnirile de duminică, în Clubul Universității, au participat la început doar câțiva studenți, nucleul stabil fiind format din Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene și Ioan Flora, constituiți într-o grupare autointitulată „Noii”. Autorii (cei mai mulți născuți după 1950) au fost descoperiți și aduși să citească în cenaclu de către membrii vechi care și-au asumat și obligația de-a planifica lecturile. O alegere mai potrivită decât a lui Ovid S. Crohmălniceanu pentru funcția de coordonator nu s-ar fi putut face atunci. Trecut prin multe, pe deplin integrat în sistemul literar și politic, criticul știa pe ce butoane trebuie să apese pentru a înlesni reușita tinerilor săi cenacliști, de care se atașase și de al căror talent nu se îndoia. Mijloacele puse în joc pentru a forța debutul lui Sorin Preda sunt ale unui strateg desăvârșit, capabil să evite susceptibilitățile de tot felul, apărute în rândul factorilor implicați. Ori de câte ori a fost chemat la partid să dea socoteală pentru vorbele nesăbuite, căci anticomuniste, ale unor cenacliști, Crohmălniceanu a avut tactul necesar pentru a-i tempera și pe unii, și pe alții, asigurând astfel supraviețuirea cenaclului vreme de aproape două decenii. Cu spiritul său prevenitor, criticul a izbutit să facă din Cenaclul Junimea o „instituție” acceptată și recunoscută de forurile de atunci, atât de cele politice și universitare, cât și de cele literare. În plus, pentru a cimenta legătura dintre membrii cenaclului și pentru a consolida conștiința de grup a acestora, i-a încurajat să se angajeze în două întreprinderi colective, cum au fost scrierea în comun, după reguli dinainte fixate, a unui roman (rămas în manuscris) și publicarea, într-o antologie, a câtorva din prozele scurte citite în cenaclu. Citește în continuare →

Istoria postmodernismului prin antologii

postmodernist-art

Se vor împlini în curând patruzeci de ani de la debutul în volum al scriitorilor postmoderniști. E o durată suficient de lungă încât să putem observa o devenire în interiorul fenomenului reprezentat de ei și chiar să încercăm o periodizare a acestuia. Etapele sunt aproximative pentru că au existat suprapuneri și întrepătrunderi care îngreunează cronologizarea. Dacă urmăm succesiunea antologiilor publicate de acești scriitori, se poate vedea că ele se grupează, după un criteriu sociologic, în patru categorii inegale sub raport cantitativ.

Din prima categorie fac parte antologiile de grup apărute una după alta, în ritm accelerat, la începutul anilor 1980. Aer cu diamante a deschis seria, fiind urmată la scurt timp de Cinci și Desant ’83. Autorii erau absolvenți sau încă studenți ai Universității din București și frecventau cenaclurile literare din universitate, puse sub conducerea unor profesori din acea vreme. Asemenea cenacluri existau și la Cluj, și la Iași, și la Timișoara, dar acestea n-au izbutit să publice în condițiile de atunci volume reprezentative, de felul celor trei amintite. Au fost doar încercări soldate cu eșec. Specific pentru această etapă este că toate grupurile (nu doar cele bucureștene) au căutat, mai mult instinctiv decât cu premeditare, să se pună sub protecția unor instituții puternice, cum erau facultățile cu profil filologic, și a unor coordonatori prestigioși, de la care așteptau sprijin și recunoaștere. Prin faptul că au trecut în mod voluntar sub protectoratul acestora, scriitorii tineri au arătat cu claritate că vor să se manifeste în interiorul sistemului și în limitele lui, acceptându-i regulile și răspunzând pretențiilor sale. Unele gesturi de frondă au existat, dar pe ansamblu grupurile n-au fost angajate politic și n-au luat poziție împotriva comunismului în mod deschis. Reacțiile de acest fel se vor face simțite peste câțiva ani. La începutul deceniului al nouălea, cu speranțele de viitor încă intacte, scriitorii tineri aveau conștiința că aparțin unor grupări literare diferite, conștiință pe care cei din cenaclurile bucureștene și-au întărit-o în plus prin publicarea antologiilor menționate. Conștiința aceasta a fost și una a diferențelor, a separării și a rivalităților dintre grupuri, și de aceea, de la un punct încolo, ea a devenit o frână și a întârziat integrarea „optzeciștilor” într-o unitate mai largă.

Citește în continuare →

Realismul socialist – o temă de predilecție a criticii literare contemporane (6)

Gheorghe PERIAN

 perian

Ce şi cum scria A.E. Baconsky în anii realismului socialist

 

Încă din vremea când era student la Cluj, A.E. Baconsky părea că s-a hotărât să devină un scriitor al partidului comunist. Publica în ziarele de stânga, cu precădere în acelea care apăreau în Transilvania, iar în 1950 a colaborat şi la „Scânteia” cu poezia (notorie şi astăzi) Barta Iosif şi ortacii săi. Partidul era în căutare de aderenţi şi manifesta multă atenţie faţă de scriitorii tineri care se arătau dispuşi să-i urmeze principiile. La nici 25 de ani, A.E. Baconsky a fost angajat ca secretar de redacţie la revista „Almanahul literar”, înfiinţată la Cluj, şi cam tot pe atunci, în 1950, a debutat la editura Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română, cu volumul intitulat Poezii. Aflându-se în graţiile celor care deţineau puterea, poetul trăia mândria de-a fi izbutit să se facă apreciat şi cunoscut mai repede decât alţii, în ciuda tinereţii sale şi a realizărilor încă puţine: „De-acuma mă cunoaşte multă lume/ Pe-aici, prin Cluj şi-aiurea-n alte părţi,/ Unii la faţă, alţii după nume,/ Că m-au citit prin ziare ori prin cărţi” (Scriind în Octombrie).

Stilistic, primul volum este eclectic pentru că Baconsky amestecă limbaje diferite, unele mai vechi, altele mai recente, unele având origini în discursul ideologic al partidului, altele provenind din literatură. Toate erau preexistente şi se aflau în stoc, la dispoziţia unui autor care nu învăţase încă să scrie cu propriile-i cuvinte, dar avea destulă abilitate în a le folosi pe ale altora. Baconsky a optat, desigur, pentru cele câteva limbaje, nu multe, recunoscute în mod oficial şi recomandate de către partid, nelipsind unele încercări viclene de-a se exprima în maniera unor poeţi interzişi. În principal însă, cele două surse ale versurilor sunt limba de lemn a ideologiei comuniste, care domină în toată cartea, şi poezia românească de formulă clasică, imitată sporadic, în strofe de importanţă secundară.

Compunerile lui A. E. Baconsky sunt versificări, în formă regulată, ale discursului propagandistic din acea vreme, în lipsa oricărei dorinţe de originalitate şi fără o contribuţie de ordin personal din partea autorului. Idealul pare să fi fost acela de-a rescrie cât mai fidel textul ideologic şi de-a face din poezie un mijloc de difuzare a mesajelor politice. Versurile spun acelaşi lucru ca şi discursul oficial, uneori cu aceleaşi cuvinte, pentru că intenţia poetului era să redea cât mai exact şi cu putere de convingere materialul doctrinar pregătit în laboratoarele partidului. Ca retorică, poeziile sunt declamative, constând adeseori într-o înlănţuire de chemări, de îndemnuri şi de apeluri, întreruptă din când în când cu exclamaţii ce denotă entuziasm, uimire şi admiraţie faţă de „miracolul comunist”.

În cuprinsul volumului se găsesc şi poezii epice, de mare întindere, cu multe episoade şi cu eroi angrenaţi în conflicte violente, rezolvate întotdeauna în sensul dorit de partid, adică prin triumful celor ce susţin cauza comunismului. Identitatea personajelor e aceea a categoriei sociale şi politice din care provin şi cu care se confundă, excluzând trăsăturile de psihologie individuală, ca şi orice manifestări singulare, neangajate de partea uneia sau alteia din taberele aflate în război. Naratorul e, de obicei, un scriitor care din când în când simte nevoia să iasă în faţă şi să se adreseze în mod direct cititorului său, pentru a-i da asigurări că, în ceea ce-l priveşte, el e alături de partid şi lucrează în sprijinul acestuia. În La frasinii de la răscruce se povestesc întâmplări ce amintesc de conflictul din nuvela Desfăşurarea de Marin Preda, iar în poezia intitulată În ospeţie e vorba de nişte ţărani care se urcă în căruţe şi merg în satul vecin să vadă cu ochii lor binefacerile colectivizării. Se întorc edificaţi şi decid să întemeieze şi ei o colectivă şi să lupte împotriva chiaburilor exploatatori. Fabulă din lumea coniferelor are, în chip de morală, o povaţă şi totodată un avertisment pentru cei ce încă mai stau în afara partidului: „Din această poveste aş vrea să te-nvăţ,/ prietene, să iubeşti ceea ce-i tânăr şi creşte,/ ceea ce-i nou, ceea ce se ridică, nu ceea ce se usucă şi putrezeşte.// Pentru că altfel vei avea acelaşi destin/ cu pasărea cenuşie ce cuib îşi făcu în bradul uscat/ şi te vei prăbuşi odată cu lumea în care mai crezi,/ odată cu creanga uscată pe care te-ai aşezat”.

Lungă de câteva sute de versuri, Balada despre Barta Iosif şi ortacii săi a avut un mare ecou când s-a tipărit şi e citată şi astăzi ca exemplu de poezie realist-socialistă. Cizmarul Barta Iosif are două întâlniri cu rol major în viaţa lui. Mai întâi, în anii războiului, s-a întâmplat să discute cu un soldat rus, care fusese miner în ţara lui şi care îi insuflă şi ardeleanului dorinţa de-a ajunge să lucreze cândva în mină. A doua întâlnire, în urma căreia visul lui Barta începe să se materializeze, este cu secretarul organizaţiei de partid de la mina Lupeni. Acesta îl îndeamnă să coboare fără frică în subteran, asigurându-l că „Partidu-i veşnic lângă tine,/ Veşnic îţi va sta în ajutor”. Singurul care încearcă să-l întoarcă de la gândul său, prevenindu-l asupra pericolelor la care se expune, este minerul Nică, dar pe acesta îl discreditează naratorul însuşi, spunând despre el că e „om stricat de rele şi codaş”. Urmări dintre cele mai importante pentru devenirea lui Barta Iosif au şi lecturile sale din opera lui Stalin: „Şi citeşte Barta dintr-o carte/ Scrisă de tovarăşul Stalin”. Minerul cel leneş, Nică, nu se potoleşte însă, continuă să-l vorbească de rău pe noul adept al Kremlinului şi, mai grav, continuă să deplângă munca în subteran a minerilor. Acest lucru îl supără pe narator atât de mult încât, la un moment dat, se opreşte din povestit pentru a lansa câteva apostrofări la adresa leneşului, împreună cu o chemare de-a se alătura partidului: „Nică, Nică, stihul mi-l desferec,/ Scriu de tine şi gândesc de zor:/ Te-au ţinut boierii-n întunerec,/ Mi te ţin duşmanii-n lanţul lor.// Oare n-auzi ţara cum vuieşte?/ Fabrici cresc – tractoare pe câmpii./ Oare nu simţi lumea-n jur cum creşte/ Şi tu-n urmă singurel rămâi?// Nu mai zace-n neguri la răscruce,/ Nu mai sta robit acolo jos,/ Că ţi-om da noi mâna şi te-om duce/ În suişul luminos”.

Poezia lui A.E. Baconsky se depersonalizează prin asimilare în discursul ideologic, considerat superior şi abilitat să guverneze creaţia artistică, dar şi prin imitarea unor forme poetice vechi, din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. Tehnica autorului (sau, poate, strategia lui) era să înceapă cu nişte strofe introductive, de obicei cu caracter descriptiv, în care ideologia fie că lipseşte cu totul, fie că e doar prefigurată. Preţ de mai multe versuri,  Baconsky amână parcă să-şi îndeplinească obligaţiile politice şi ţine poezia pe terenul ei propriu, cel estetic. Strofele introductive, libere în aparenţă de orice sarcină ideologică, n-au totuşi originalitate, pentru că-n versurile lor autorul pastişează stilurile unor poeţi clasici români, ieşiţi demult din actualitatea literară. În ospeţie, de exemplu, începe cu versuri în care se aud clar sonurile poeziei lui Şt. O. Iosif şi George Coşbuc: „Se trezeşte satul – glasuri se aud,/ Se înhamă caii la căruţe joase./ A plouat aseară şi văzduhu-i ud,/ Vântul poartă-n frunze foşnet de mătase.// Dimineaţă. Rouă. Soarele bătrân/ Peste sat se lasă dăruind viaţă./ Doar, arare, umbre sure mai rămân/ Şi, pe-alocuri, pete alburii de ceaţă.// Vara-i pe sfârşite; parc-auzi mocnind/ Ploile de toamnă reci şi-ndelungate/ Şi din ramuri parcă vezi cum îşi desprind/ Jocul lor tomnatic, frunzele uscate”. Nu doar strofele de început, ci şi cele de încheiere se întâmplă să fie degajate de implicaţii politice, cum vedem în poezia Dintr-o gară, al cărei final ne aduce aminte de Topîrceanu (mai puţin pleonasmul din versul al doilea): „Dar un fluier strigă-n depărtare/ Şi acarii sar şi urcă sus,/ C-aşa-i trenul, ba că-l vezi în zare,/ Ba că se urneşte şi s-a dus.// Doar o clipă creşte-n faţa gării/ Urmărit de-aproape de copii/ Şi-apoi, cu cântecul plecării,/ Iar înfruntă vântul pe câmpii”. Pe Goga îl recunoaştem în primele două strofe din Balada despre Barta Iosif şi ortacii săi: „Jiule cu ape spumegate,/ Străjuit de arbori seculari,/ Tu te duci spre ţărmuri depărtate./ Eu rămân aici printre stejari.// Dar un cântec am să-ţi dau să-l duci/ Şi să-l porţi cu unda ta bătrână/ Ori pe unde-ntârzii la răscruci,/ Ori pe unde apa ta te mână”. Poezia După două mii de ani rescrie Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu, iar Cântec la lună este o replică în stil tradiţionalist la Aventură în cer de Geo Dumitrescu. Demersul lui A. E. Baconsky şi al celorlalţi poeţi din vremea lui a fost să întoarcă poezia românească la una din vârstele ei premoderne, cu dublul scop de-a o face inteligibilă pentru marele public, rămas în urmă cu educaţia estetică, şi de-a o pune în acord cu doctrina comunistă, ostilă faţă de curentele poetice din perioada interbelică. Un model a fost pentru autor şi mica poezie socialistă publicată la sfârşitul secolului al XIX-lea în paginile revistei „Contemporanul”, având rădăcini puternice în romantismul umanitarist al lui Cezar Bolliac. Era o poezie impresionată de ceea ce se numea pe atunci „obscura dramă populară”, adică de suferinţele pe care le îndurau în capitalism clasele de jos, lovite de sărăcie şi de boală. Baconsky şi-a însuşit această viziune sumbră asupra trecutului antebelic, făcând din ea un act de acuzare a fostelor elite politice, insensibile faţă de durerile oamenilor sărmani: „Casa era umedă şi joasă/ Şi plângeau de foame trei copii,/ Ani de-a rândul mama blestemase/ Lanţurile crâncenei robii.// Până când odată, într-o iarnă,/ Când, lucind, căzu un ger uscat/ Iar zăpada începu s-aştearnă/ Învelişu-i alb şi îngheţat,// A căzut bolnavă biata mamă/ Şi-n vreo două luni s-a prăpădit./ Crivăţul, cu fluier de aramă,/ La mormântul ei s-a tânguit” (La frasinii de la răscruce).

După debut, cu toate că a fost acuzat de egotism şi falsă combativitate, A.E. Baconsky a continuat să se bucure de sprijinul partidului comunist iar în primăvara anului 1951, cu o singură carte publicată, a devenit membru deplin al Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română (cum se numea ţara noastră în acea vreme). Anul este important şi pentru faptul că atunci a ieşit la iveală una din sursele principale de inspiraţie ale poetului, sursă pe care o va exploata deseori de acum înainte, anume călătoriile în ţară şi în străinătate. Mai mult decât alţi scriitori români, A.E. Baconsky găsea în drumurile lungi şi numeroase pe care le-a făcut nu doar o plăcere, ci şi subiecte pentru cărţile sale. În toamna lui 1951 a petrecut câteva săptămâni într-un sat din Munţii Apuseni şi din această călătorie s-a născut un nou volum de poezii, Copiii din Valea Arieşului, publicat în acelaşi an. Poetul a stat de vorbă cu moţii şi a pus în versuri întâmplările pe care le-a auzit de la ei, multe dramatice, în genul celor evocate înainte de către poeţii socialişti (Constantin Mille, Neculai Beldiceanu, Ion Păun-Pincio). Sunt poezii epice, legate între ele, fiecare ducând povestea mai departe, până la un deznodământ tragic şi totodată acuzator pentru cei ce în trecutul capitalist se îmbogăţeau din munca săracilor. Poeziile vorbesc despre jalea românilor ardeleni, chinuiţi de boli şi de mizerie, dar şi despre ura acumulată în sufletele lor şi îndreptată împotriva celor bogaţi. Jalea a luat-o Baconsky de la Goga, detaşată însă de conotaţiile ei naţionaliste, iar ura provine din versurile poeţilor socialişti mai înainte amintiţi. Când acţiunea se mută în oraş, poetul creează un tablou al cartierelor sărace, muncitoreşti, de la periferie, asemănător în unele privinţe cu acela din romanele prozatorilor realişti din secolul al XIX-lea: „Peste Someşul Mic – mai la vale/ Stau casele umede-joase/ Şi fiece zi se prăvale/ Strivind prunci şi femei ofticoase./ Oraşul perfid îşi ascunde/ Durerile care-l străbat:/ Pe umerii caselor scunde/ Se sprijină orice palat./ Pe stradă copilul de moţ/ Bolnav şi flămând hoinăreşte./ Cerşeşte şi plânge” (Sfârşitul copilului). Printre notaţiile sociologice şi etnografice, destul de numeroase în prima parte a cărţii, Baconsky face loc unor versuri mai subiective în care ţine să-şi exprime compasiunea faţă de moţi şi mânia faţă de cei vinovaţi pentru suferinţele lor. Călătoria propriu-zisă în satele din Apuseni e povestită în partea a doua, în versuri de factură encomiastică, încărcate cu laude la adresa partidului, a conducătorilor de la noi şi din Uniunea Sovietică, a gospodăriilor colective etc. S-ar părea că după venirea la putere a comuniştilor lucrurile s-au schimbat în bine şi poetul nu mai găseşte nici un motiv pentru a deplânge soarta moţilor, ci doar pentru a înălţa ode noilor stăpâni. În tot cuprinsul volumului, dar mai ales în a doua parte, autorul amestecă versurile despre copii cu versuri mai facile, pentru copii, slăbind astfel identitatea de gen a întregului.

Dacă poeţii interbelici au avut ca scop integrarea în formula occidentală, modernistă, A. E. Baconsky şi colegii săi din generaţia realismului socialist au voit, dimpotrivă, să desincronizeze poezia românească, impunându-i un regim prozodic vechi şi sarcini propagandistice împovărătoare.

[Vatra, nr. 6/2015]

Realismul socialist – o temă de predilecţie a criticii literare contemporane (1)

Gheorghe PERIAN

 

Generaţiile literare, coexistente astăzi, se deosebesc unele de altele sub diferite aspecte, dar mai ales prin predilecţiile lor tematice, la originea cărora se află experienţe istorice şi culturale specifice. O temă care-i interesează mult şi de multă vreme pe criticii „şaizecişti” este aceea a realismului socialist, studiată amănunţit, în articole şi în cărţi, de obicei dintr-o perspectivă polemică. Tema a fost lansată oficial în 1968 prin denunţarea de către partidul comunist a unor acte criminale de tip stalinist petrecute în deceniul al şaselea din secolul trecut. De fapt, comisia de partid pentru stabilirea ilegalităţilor săvârşite de Securitate după înlăturarea monarhiei şi preluarea puterii de către comunişti s-a constituit şi a început să lucreze încă din 1965. Trebuie spus însă că au fost reabilitaţi cu această ocazie doar militanţi ai partidului comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Foriş etc.), nu şi victimele, mult mai numeroase, ce proveneau din rândul „partidelor burgheze”. Nicolae Ceauşescu credea în continuare că „lichidarea forţelor reacţionare” a fost o măsură perfect justificată.

Demersul său politic, cu ecouri enorme în societatea românească, a avut urmări imediate în planul creaţiei literare, îndeosebi în domeniul prozei, ducând la apariţia aşa-numitului roman despre „obsedantul deceniu”, preocupat să dezvăluie şi să condamne fapte criminale săvârşite în anii 1950. Romanele din această categorie s-au bucurat de un succes răsunător, greu de închipuit astăzi, iar autorii au fost ridicaţi în slăvi pentru curajul lor de-a spune adevărul, fără a se mai ţine seama că erau doar jumătăţi de adevăr şi că totul se petrecea cu voie de la partid şi în limitele îngăduite de acesta. Răfuiala cu trecutul apropiat, iniţiată de către Nicolae Ceauşescu în politică, a fost preluată rapid de către literatură, mai întâi de către roman, iar apoi şi de critica literară, care a făcut din realismul socialist una din ţintele sale preferate. Interesul polemic al criticilor „şaizecişti” pentru ceea ce s-a publicat în deceniul al şaselea a început să se concretizeze spre sfârşitul anilor 1970, când Ion Cristoiu şi M. Niţescu au demarat primele cercetări sistematice în această direcţie. Dacă studiile primului au apărut ani la rând fără oprelişte în reviste precum „Amfiteatru” şi „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, cele ale lui M. Niţescu n-au putut fi publicate decât după căderea comunismului, probabil din cauza tonului intransigent şi a faptului că denunţau fără menajamente participarea, trecătoare şi firavă, a unor congeneri la realismul socialist. (Din aceleaşi motive, în prezent cartea lui M. Niţescu este trecută uneori sub tăcere, cu toată valoarea ei.)

În mod surprinzător, Revoluţia din 1989 n-a pus capăt şi nici n-a dus la slăbirea acestei orientări revanşarde, ci dimpotrivă am asistat la o amplificare şi la transformarea ei într-o dominantă a exegeticii actuale. Criticii „şaizecişti” s-au folosit de poziţiile de îndrumare şi conducere pe care le deţineau în universităţi şi în institutele de cercetare pentru a transmite mai departe generaţiilor tinere interesul pentru realismul socialist. Despre cele întâmplate în deceniul „obsedant” s-au scris teze de doctorat, s-au alcătuit cronologii şi s-au publicat numeroase cărţi, unele în mai multe volume. Impulsul dat în 1968 pentru studierea şi condamnarea realismului socialist nu s-a stins nici până astăzi, este în continuare productiv şi se bucură de acelaşi succes ca şi odinioară. Menţinerea în actualitate a cercetărilor de acest gen se explică şi printr-o inerţie a temelor critice, dar şi prin sprijinul nesperat venit din partea fostelor victime ale stalinismului, care, după Revoluţie, au inundat piaţa de carte cu scrierile lor memorialistice. Amintirile foştilor deţinuţi politici au întreţinut şi ele preocupările pentru realismul socialist şi totodată au lărgit viziunea asupra celor petrecute în epoca anilor 1950, deschizând posibilitatea unor interpretări noi, în spiritul adevărului integral. O schimbare s-a produs, prin urmare, dar a fost una de optică şi de ordin intern, care a contribuit la perpetuarea şi ranforsarea unei direcţii tematice iniţiate cu mult timp înainte.

În atitudinea critică faţă de realismul socialist îşi află rădăcinile una din cele două linii stilistice importante ale criticii „şaizeciste”, linia incriminatorie, caracterizată prin folosirea unui limbaj tăios, necomplezent, câteodată inchizitorial. Cealaltă linie, cea laudativă, conotată şi ea ideologic, se regăseşte cu precădere în studiile consacrate scriitorilor afirmaţi după 1965, adică după lichidarea oficială a realismului socialist. Amândouă liniile au trecut cu bine peste pragul anului 1989 şi au fost preluate de către generaţiile tinere, chiar dacă ultima, cea laudativă, s-a confruntat pentru puţin timp cu unele încercări de revizuire sau reevaluare. După Revoluţie, criticii „şaizecişti”, partizani ai continuităţii, s-au erijat într-un fel de gardieni ai canonului literar, aşa cum a fost el construit în perioada comunistă, şi au reuşit să blocheze revizuirile dorite în principal de câţiva reprezentanţi ai postmodernismului.

Lăsăm cititorii să hotărască singuri cum se situează acest număr al revistei noastre pe „harta” schiţată mai sus a criticii literare contemporane. Articolele pe care le publicăm sunt din categoria aşa-numitelor „contribuţii” şi scot la iveală aspecte mai puţin sau deloc cercetate din existenţa realismului socialist. Ne-am propus să întregim cu detalii noi imaginea pe care critica o are asupra acestui curent, unul dintre cele mai studiate din istoria literaturii române, dar care încă mai poate rezerva surprize cercetătorilor. Colaboratorii noştri, cărora le mulţumim şi pe această cale, au căutat (şi au găsit) răspunsuri la câteva întrebări dificile. Care a fost semnificaţia ascunsă a vizitelor făcute de câţiva scriitori comunişti (Ilya Ehrenburg, Tristan Tzara, Louis Aragon şi Elsa Triolet) la Bucureşti în perioada anilor 1945-1947? Când a început realismul socialist în literatura română? Ce a însemnat curentul „botanist” în poezia anului 1954? Am încheiat cu traducerea unui studiu din 1956 al lui Georg Lukács, singurul teoretician al realismului socialist cu o solidă pregătire filosofică, puţin cunoscut criticilor români (care l-au preferat, din păcate, pe ideologul sovietic Andrei Jdanov).

*

Lionel D. ROŞCA

 

Când trecutul e negru, iar viitorul, roşu…

(Septembrie 1945 – Ilya Ehrenburg în România)

 

 „Numai un orb poate să susțină că înainte de fascism în România a existat democrație”: „aşa-zisele «partide istorice» au fost predecesorii fascismului şi acum visează să devină moştenitorii lui1 […] În Europa, la Paris, la Londra ca şi la Bucureşti trebue să reeducăm oamenii […] D-voastră, Românii, vă aflați la răscrucea Europei şi sunteți obişnuiți a privi spre cultura latină a Franței. Nu mă îndoiesc că vă veți întoarce privirile şi spre Rusia. Noi avem de exportat nu numai cereale, ci şi valori spirituale.”

Cel care rezuma astfel istoria modernă a României2, condamnîndu-i, fără echivoc, întregul trecut (interbelic) – cu o formulă ce va fi preluată cu entuziasm de condeierii (aserviți) vremii3 – dar deschizînd larg speranței, prin perspectiva atît de „îmbietoare” a reeducării, porțile viitorului luminos ce înroşea (deja) Răsăritul noii epoci, era nimeni altul decît marele scriitor, reporter de război şi om de cultură sovietic Ilya Ehrenburg, aflat în toamna anului 1945 într-o vizită de cîteva zile în România. Călcînd riscant, în maniera unui Malaparte, muchia de cuțit ce separă istoria şi ficțiunea (ambele la fel de sîngeroase/ însîngerate ca însuşi veacul trecut), personalitatea lui Ehrenburg, tipică pentru saeculum-ul său, prea amplă, complicată şi controversată pentru a acomoda un diagnostic facil, pare să (se) ofere şi azi ochiului interesat mai curînd (ca) un insesizabil joc de lumini şi umbre în perpetuă mişcare, o siluetă neclară, ce eludează definirea tocmai pentru că e alcătuită din contururi suprapuse, (prea) greu de conciliat: revoluționar încă din copilărie (coleg de şcoală cu Buharin) şi cosmopolit din tinerețe (cînd alege să-şi petreacă exilul impus de autoritățile țariste la Paris4) şi pînă în ultimii ani ai vieții5, reuşeşte totuşi să scape tuturor epurărilor cu care este contemporan6; născut într-o familie evreiască, militant constant împotriva urii de rasă antisemite şi autor, împreună cu Vasili Grossman, al Cărții negre a comunismului7, şochează totuşi în epocă prin articole violent antigermane (ca celebrul „Ucideți”, din 1942), care-i vor atrage chiar dizgrația temporară8; fidel liniei generale a ortodoxiei staliniste (va primi în 1952 chiar Premiul Stalin pentru Pace), publică, totuşi, în 1954, romanul Dezghețul, al cărui titlu se va identifica, practic, cu post-stalinismul hrusciovist ş.a.m.d.

Însă, în pofida tuturor acestor volute biografice şi „loialități amestecate” care i-au definit destinul9, Ilya Ehrenburg a fost permanent în vremea sa (şi cu atît mai mult după dispariția lui Gorki), una dintre cele mai prestigioase şi influente voci ale culturii şi politicii (culturale) sovietice („unul din cei mai autorizaţi purtători de cuvînt ai artei şi literaturii sovietice”, după cum îl caracteriza în 1945 Ion Călugăru)10, un „formator de opinie” de largă recunoaştere internațională, de care țineau/ trebuiau să țină seamă nu doar cei încorporați direct în sfera de influență a Moscovei, ci şi destule personalități marcante ale lumii (culturale) occidentale. De aceea, venirea sa în România, survenită la doar cîteva luni după ce pumnul lui Vîşinski reuşise să impună, în sfîrşit, la finele lui februarie, primul guvern românesc postbelic agreat de Moscova, nu poate fi redusă la semnificațiile unei simple vizite tovărăşeşti, fie ea şi protocolare. Poate că, mai degrabă, ea ar trebui privită ca o veritabilă misiune, ca un semnal venit dinspre noua putere decidentă în regiune în privinţa direcțiilor de evoluție obligatorii pe viitor pentru micul stat subordonat – pe scurt, ca un pandant, en quelque sorte, la nivelul lumii culturii şi a ideilor, al gestului brutal al lui Vîşinski, gest care, mai mult chiar decît simpla prezență militară sovietică pe teritoriul României (care, desigur, îl făcuse, totuşi, posibil), crease premisa esențială a sovietizării societății româneşti. În sprijinul părerii că vizita lui Ehrenburg a fost, de fapt, o veritabilă misiune vine şi programul ei, un program nu doar foarte bogat în evenimente şi întîlniri, dar şi adînc semnificativ prin alegerea acestora, precum şi prin mesajele pe care scriitorul sovietic le transmite în toate aceste ocazii.

Astfel, începînd cu 14 septembrie (sosirea la Bucureşti11), pe parcursul a doar cîteva zile, Ilya Ehrenburg se întîlneşte „la elegantul sediu al Arlus-ului” cu „tot ce are Capitala mai select în lumea scriitoricească, actoricească, [a] ziariştilor”12 (dar şi politică), primeşte salutul Societății Scriitorilor Români (căci  „Salutînd pe Ilya Ehrenburg, scriitorii români țin să omagieze însăşi uriaşa cultură sovietică, far al civilizației şi al progresului”)13, salutul Tineretului Progresist din România14, al Sindicatului Ziariştilor Profesionişti15, poartă un dialog radiodifuzat cu Mihail Sadoveanu16, ține o conferință la Ateneu17, publică articole18 şi o poezie inedită („Interpretarea românească de Tudor Arghezi”) în presa românească19, dă interviuri20, şi are chiar şi timp să viziteze satul Coşereni21, pentru a constata de visu succesul reformei agrare printre țărani.22

În ce priveşte ideile transmise de scriitor în conferința, articolele şi interviurile ce-i jalonează sejurul, acestea se structurează pe cîteva mari linii de forță, fiind reiterate constant, atît în variantă generică (căci, bineînţeles, „Ilya Ehrenburg vorbeşte universului”23), cît şi în versiuni „localizate”, ţintite direct spre publicul românesc. Dintre cele de ordin general, demne de interes sînt mai ales considerațiile despre poziţia sa în raport cu istoria (căci, categoric, „Ehrenburg poartă încă răni necicatrizate”24, care fac din el mai mult un apostol al sabiei de foc decît al împăcării şi alinării), despre conştiinţă ca martor al istoriei („Multe lucruri pot fi uitate, dar memoria ştie totuşi să înregistreze numeroase fapte. Nu trebuie să uităm nici binele, nici răul”), despre arta sa poetică („Singura soluţie este ca durerile şi bucuriile lumii să fie şi ale scriitorului”), despre rolul artistului în epoca contemporană („Trebuie să reconstruim. Arhitecţii reconstruiesc case. Dar, înainte de orice, trebuie să reconstruim sufletul oamenilor”), despre raporturile dintre patriotismul rusesc (căci „Patriotismul sovietic este o continuare naturală a patriotismului rusesc”) şi cel hitlerist („Ca orice dragoste mare, patriotismul lărgeşte conştiinţa. Un patriot adevărat iubeşte întreaga lume. E imposibil ca, descoperind măreţia pământului patriei, să urăşti restul universului […] Şi pseudo-patriotismul fasciştilor se bazează pe dispreţul pentru celelalte popoare”) etc.

Însă adevărata miză a prezenţei lui Ehrenburg în România trebuie căutată nu în somptuoasa etalare de „glamour” scriitoricesco-reportericesc, cu întreaga nebuloasă tragico-romantico-poetico-revoluţionară ce o învăluie, ci, mai degrabă în luările de poziţie care vizează „realităţile româneşti” (Zaharia Stancu), expuse programatic în primul rînd în articolul „În România”25, care oferă cu adevărat cheia evenimentului din septembrie 1945: aici, vocea scriitorului sovietic se înalţă şi se obiectivizează pe deplin, hegelian, devenind totuna cu vocea Moscovei – aici, mai mult decît oriunde altundeva, zeul de la Kremlin (încarnare a Istoriei însăşi) este cel care vorbeşte, în realitate, prin gura oracolului său. În acest fel, fără menajamente de ton şi fără sofisticări inutile de formă (dar nu fără artificii retorice), se livrează publicului-ţintă (şi, în acest moment, întreaga populaţie a ţării este, în fapt, o mare ţintă) viziunea regimului sovietic despre România, o viziune conturată cu tuşe groase, nete şi necruţătoare de alb-negru pur, o viziune care, cu o intensitate aproape religioasă în reducţionismul ei fanatic, îm-/des-parte definitiv (şi fără rest) lumea românească în două. Avem, aşadar, pe de-o parte (şi cu un singur cuvînt), fascismul, care, la rigoare, înghite aproape tot trecutul26: Bucureştiul damnat, cu speculanţii săi (pentru care, pasămite, se va inventa stabilizarea, odată ce „stabilitatea preţurilor este unicul mijloc de a opri inflaţia”), cu boierii de la Capşa (care „mi-au spus că reforma agrară este «o fantezie absurdă şi ireală»”) şi cu saloanele sale literare („unde adepţii lui Mallarmé se războesc cu adepţii lui Corbière – şi milioane de analfabeţi, care în loc de semnătură pun o cruce”), apoi presa (mai ales cea a Opoziţiei: „titluri sensaţionale, forma exterioară bate la ochi”), intelectualitatea, ruptă de popor, de cultura rusă şi contaminată de morbul fascismului („Dacă poporul român n-a fost otrăvit de fascism, aceasta nu se poate spune despre o anumită parte a intelectualilor români.” Nu doar că „mulţi intelectuali români posedă mai multă strălucire decât profunzime”, dar „Printre profesori există adevăraţi adversari ai instrucţiunii publice, iar legionarii au şi astăzi aderenţi în rîndurile studenţimei”), Antonescu şi legionarii (legionarii care „rupeau oamenii vii în bucăţi şi spânzurau pe cei asasinaţi la abator” şi „Oastea lui Antonescu [care] ne-a pricinuit multe suferinţe. Noi n’am uitat aceasta şi nici nu putem uita”), masacrul de la Odesa („Fasciştii români au măcelărit numeroşi evrei”), „aşa-zisele «partide istorice»”, populate de fantome cărora „nu le place că s-au pomenit în afara istoriei” („Democraţia lui Brătianu sau Maniu era reprezentată de agenţi electorali cu ghioagă. Aşa au pregătit «partidele istorice» triumful fascismului”) ş.a.m.d. Pe de altă parte, pentru întregul popor („mă gîndesc la oamenii care au ieşit din închisori, la ţăranii care lucrează sub flogoreaţa soarelui, la muncitori şi visători”), pentru minoritatea maghiară („nu va surprinde pe nimeni că ungurii din România susţin călduros guvernul Groza”) şi evreiască („Guvernul Groza luptă energic împotriva antisemitismului, şi a asigurat evreilor o reală egalitate în drepturi”) se conturează viitorul luminos, pentru care „cabinetul Groza reprezintă singura soluţie […] El a unit laolaltă toate forţele vii ale naţiunii” într-un „guvern democratic, care luptă împotriva reacţiunii şi vrea să scoată ţara din întunericul ignoranţei şi s’o ducă spre progres, spre libertate, spre fericire.”27 „Trebuie să luminăm lumea. Trebuie multă lumină pentru a împrăştia întunericul” şi a goni „Germenii fascismului cari s’au cuibărit în subsolul sufletelor”: aşa sună acum noua „poruncă a vremii”, iar sursa principală de lumină o reprezintă, bineînţeles, patria sovietelor („un rol mare în salvarea poporului român îl joacă ajutorul acordat de Uniunea Sovietică”), care, dincolo de toţi şi deasupra tuturora, străjuieşte tutelar, o siluetă enormă şi îndepărtată, dar maiestuos-binevoitoare, oricînd gata să-şi ofere ajutorul („Rusia sovietică va face totul pentru ca poporul român să se redreseze”28). Şi cum „în spatele lui Maniu se află duşmanii poporului român, duşmanii libertăţii”, cauza luminii are şi ea nevoie de ostaşi: mai întîi, evident, însăşi „Armata Roşie [care] aflându-se în România, a văzut ce prăpastie se află între aventurierii din Bucureşti şi plugarii români”, dar şi noile personalităţi ale momentului istoric: „muncitorul ceferist Gheorghiu-Dej […] om înzestrat cu o voinţă puternică şi cu mult farmec personal”, Petru Groza („fiu de preot transilvănean, om de mare erudiţie şi cu caracter de stâncă”), „Ministrul agriculturii, Zăroni, unul dintre conducătorii Frontului Plugarilor […] ţăran organic legat de viaţa satului” ş.c.l. „Sunt bucuros că poporul meu a chemat un alt popor la viaţă”, îşi încheie, triumfal, compunerea Ilya Ehrenburg.

Toate aceste idei vor fi, desigur, reflectate (şi refractate, cu distorsiunile de rigoare, într-un – nu o dată – înşelător joc caleidoscopic de date şi semnificaţii) şi în articolele şi paragrafele însoţitoare datorate intervievatorilor sau celorlalţi ziarişti, contopindu-se, treptat, într-un conglomerat intelectual şi emoţional consecvent, poate, ca orientare, dar în care distincţia dintre sursă şi glosă devine tot mai problematică. La acest ceas al istoriei însă, nu nuanţele contează, ci ţelul, iar vizita lui Ilya Ehrenburg în România nu face decît să confirme că perspectivele îndeplinirii acestui ţel erau promiţătoare, că sămînţa vieţii noi adusă din Răsărit fusese bine sădită (pare-se, chiar într-un sol prielnic), iar lujerii monstruoşi care dădeau deja colţ aveau să-şi dovedească, şi ei, în curînd vitalitatea, reuşind să înăbuşească, pentru multă vreme, libertatea de gînd, cuvînt şi faptă la acest meridian.

_________

[1]  Ilya Ehrenburg, „În România”, în „România liberă”, 19 septembrie 1945 – dacă nu se specifică altfel, toate articolele de presă citate în continuare sînt din anul 1945.

2 Într-o conferinţa susţinută pe 16 septembrie 1945 la Ateneul Român (conferinţă ce va fi reprodusă în rezumat, sub titlul „Victoria omului”, în „România liberă” din 24 septembrie) – să amintim doar, în treacăt, că măreaţa patrie sovietică nu avea să exporte cîtuşi de puţin cereale în România, ci, din contră, avea să golească ţara (şi) de produse agricole, lăsînd întreaga populaţie (inclusiv proletariatul frăţesc!) pradă unor lipsuri greu de suportat (ceea ce nu-l împiedica, de pildă, pe un Al. Graur ca, într-un articol de doar cîteva fraze („Cum vorbim. Pâine şi dragoste”, în „România liberă” din 19 septembrie) ce pornea de la o observaţie din conferinţa lui Ehrenburg – dacă „pîine” vine din latină, „dragoste” vine din slavă – să mintă sublim: „perfect adevărat din punct de vedere lingvistic, dar devenit inexact în practică, deoarece, cum se ştie, astăzi şi pâinea ne vine dela slavi: Zecile de mii de vagoane de cereale sovietice pe care le vom consuma în iarna aceasta o dovedeşte îndeajuns.”

3 Exempli gratia Zaharia Stancu, în „România liberă” din 1 octombrie.

4 „Pentru el, Franţa e a doua sa patrie, Parisul e a doua capitală”, observă şi I. Puţur (Ion Popescu-Puţuri?) într-o conferinţă ţinută la radio şi reprodusă în „Scînteia” din 27 septembrie.

5 După cum ni-l înfăţişează un interviu din 1961 (Olga Carlisle, „Ilya Ehrenburg, The Art of Fiction No. 26”, The Paris Review, Summer–Fall 1961 – http://www.theparisreview.org/interviews/4636/the-art-of-fiction-no-26-ilya-ehrenburg, accesat pe 18 ianuarie 2015.

6 Cel mai probabil chiar datorită lui Stalin, după cum afirmă, de pildă, într-o recenzie, Vladimir Tismăneanu („Cristina Vatulescu, Police Aesthetics: Literature, Film, and the Secret Police in Soviet Times”, în Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History , Vol. 14, No. 1 (Winter) 2013, pp.192-196), vorbind despre Isaac Babel, Evghenia Ezhova şi cercul ei literar: „Others in the same accursed circle were not arrested, but undoubtedly they were closely watched by a myriad of enthusiastic informers. Stalin’s personal literary interests and taste played a major role: this may explain why the „cosmopolitan” Ilya Ehrenburg (II’ia Erenburg) managed to survive, whereas others less involved with the West perished during the successive waves of terror, including the trial of the Jewish Antifascist Committee.”).

7 „Copies were sent to the United States, the British mandate of Palestine (now Israel) and Romania in 1946, and excerpts were published in the United States in English under the title Black Book that same year. In Romania, a part of the manuscript was also published in 1946. “ (Wikipedia, “Black Book (World War II”), accesat pe 18 ianuarie 2015).

8 De altfel, întrebat de Milton G. Lehrer „dacă crede într-o redresare morală a Germaniei într’un viitor apropiat, maestrul care a văzut cu propriii lui ochi grozăviile cotropirei germane, îmi răspunde cu tristeţe în glas: – «Este prea mult sânge între mine şi Germania, pentru ca chestiunea să mă poată preocupa» (interviul apare în „Universul” din 16 septembrie).

9 După cum sună, pe bună dreptate, titlul unei biografii clasice a personajului (Joshua Rubenstein, 1999, Tangled Loyalties. The Life and Times of Ilya Ehrenburg, 1st Paperback Ed., University of Alabama Press, Tuscaloosa (Alabama/USA).

10 „Ilya Ehrenburg, scriitor al progresului”, în „Scînteia”, 16 septembrie.

11 „Am sosit în Bucureşti odată cu delegaţia guvernului dvs.”, precizează chiar Ehrenburg („Celebrul scriitor Ilya Ehrenburg în Capitală”, în „Scînteia”, 15 septembrie), doar că în alt avion („România liberă”, 29 septembrie) – e vorba despre delegaţia guvernamentală condusă de dr. Petru Groza, ce revenea în ţară după vizita „de confirmare” făcută la Moscova între 4 şi 13 septembrie. Era, de fapt, a doua vizită a lui Ehrenburg în România: „Prima dată am vizitat ţara dvs. în 1934. Mai bine zis am făcut un scurt popas, căci toată şederea mea s’a redus la două zile. O zi la Oradea şi o a doua zi la Timişoara. Veneam de la Praga şi plecam prin Iugoslavia la Paris. Sunt unul dintre primii cetăţeni sovietici cari am poposit pe pământul ţării româneşti […]” („Universul”, 16 septembrie).

12 Aici, în seara de duminică, 16 septembrie, „Ilustrul oaspete a fost salutat din partea Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti de d. Mihail Sadoveanu, din partea Societăţii Scriitorilor români de d. Victor Eftimiu şi din partea Direcţiunii Generale a Teatrelor de d. N.D. Cocea […] Printre cei de faţă am remarcat pe d-nii: dr. C.I. Parhon, preşedintele A.R.L.U.S.-ului, P. Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei, Mihail Ralea, ministrul Artelor, Romulus Zăroni, ministrul Agriculturii, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, subsecretar de stat la Naţionalităţi, dr. S. Oeriu, comisar general pentru aplicarea Armistiţiului, C. Agiu, subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii, O. Livezeanu, secretar general la Ministerul Artelor, Mihai Magheru, secretar general al A.R.L.U.S.-ului, D. Gusti, profesor Traian Săvulescu, Stoilov [S. Stoilov, rectorul universităţii din Bucureşti – n. ns.], general Precup, tovarăşa Ana Pauker, M. Dragomirescu. Dela Ambasada Sovietică au fost de faţă d-nii: S.A. Dangulov, prim secretar, Lisikov, al doilea secretar precum şi d-nii: maior Levy dela Comisia Aliată de Control, Morev şi Lubo, corespondenţii Agenţiei Tass, Lovkin, reprezentantul Biuroului sovietic de informaţiuni. Au mai participat d-nii: T. Arghezi, Camil Petrescu, Al. Philipide, M. Celarianu, M. Beniuc, Sică Alexandrescu, I. Jalea, Iser, Zambaccian, A. Toma, C. Baltazar, Dida Calimaki, Scarlat Calimaki, I. Călugăru, Ligia Macovei, Perahim, Beate Fredanov, Niky Atanasiu, Maria Voluntaru, I. Rangheţ, Papadopol, Deleanu, precum şi numeroşi alţi scriitori, artişti şi ziarişti” („Reuniunea dela A.R.L.U.S. în cinstea d-lui Ilya Ehrenburg”, în „Scînteia”, 16 septembrie); ziarul „Universul” (într-un articol cu acelaşi titlu şi din aceeaşi zi) îi mai aminteşte şi pe ing. Gh. Nicolau, ministrul asigurărilor sociale, d-nii Agiu, V. Maximilian, Al. Cazaban, Agnia Bogoslava, Uri Benador, Ionel Ţăranu, Gh. Sancu, H. Maxy, Barcu Florian, Sandu Eliad, Năvodaru, Ionel Massoff, St. Tita, Liviu Floda, Dem. Cescăru, Tudor Teodorescu Branişte, Radu Beligan, Radu Boureanu, N. Moraru, iar „România liberă” din 19 septembrie (în „Recepţia dată de A.R.L.U.S. în onoarea d-lui Ilya Ehrenburg”) îi adaugă şi pe Tudor Ionescu, ministrul minelor şi petrolului, Gh. I. Vântu, subsecretar de stat la interne, Vasile Stoica, ministru plenipotenţiar, generalii Cambrea, Mihail Lascăr, Maltopol, Carp şi Batcu, „numeroşi alţi ofiţeri sovietici” [pe lîngă cei deja menţionaţi: A.D. Iscoviev, consilier de ambasadă, V.M. Korj, celălalt prim secretar de la Ambasada sovietică, Tarusen, al doilea secretar, generalul Timoteev, coloneii Haikil şi Voiohovski – n. ns.], precum şi Ion Pas, G. Spina, Mircea Damian, Al. Graur, Mihail Cruceanu, A. Bunaciu, Bălăceanu, Ghica-Budeşti, Maria Sârbu, dr. Florin Mezincescu, Miron Constantinescu, E. Jebeleanu, Lucia Demetrius, Ştefania Zottoviceanu-Russu, Nicolae Bellu, Traian Şelmaru, L. P. Nasta, Langas Szosen, L. Kirachen, M. Breslaşu, I. Roitman, Ella Cancicov, Mircea Nădejde, Mihnea Stan, ing. Berman Lazărsohn, Sergiu Dumitrescu, H. Deleanu, Eugen Schileru, M. Roşca.

13 „Scînteia”, 15 septembrie.

14 „Scînteia”, 16 septembrie.

15 „Scînteia”, 16 septembrie, „România liberă”, 16 septembrie.

16 Anunţat în „Scînteia”, 16 septembrie, „România liberă”, 16 septembrie – de altfel, tot Sadoveanu (care vestise deja că „Lumina vine de la Răsărit” şi care călătoreşte, sub egida ARLUS, în URSS, pentru a face reclamă, la întoarcere, sistemului sovietic), îi găzduise şi pe Andrei Vîşinski şi Vladimir Kemenov cu ocazia vizitelor acestora în România de la finele anului 1944.

17 Vezi nota 2.

18 „Scînteia”, 16 septembrie („Despre patriotism”), „România liberă”, 19 septembrie (2 articole: unul, „Despre fericire”, de fapt un capitol din volumul lui Ehrenburg Cartea pentru adulţi, celălalt, republicarea unei acuzatoare scrisori deschise adresate de scriitorul sovietic în 1936, în plin război civil spaniol, lui Miguel de Unamuno), „Scînteia” şi „România liberă” din 29 septembrie („În România”, articol-cheie care apare în aceeaşi zi în ambele ziare centrale menţionate, într-o formă uşor prescurtată, care reduce consideraţiile despre scena politică a vremii, în „România liberă”; este, de asemenea, reprodus în „Pravda” – conform unor notiţe din cele două ziare româneşti – şi va fi tipărit, în acelaşi an şi separat, sub formă de broşură: În România, 55 pp.).

19  „Scînteia”, 27 septembrie.

20 „Scînteia”, 15 septembrie, „Scînteia”, 16 septembrie, „Universul”, 16 septembrie, „România liberă”, 16 septembrie.

21  Conform propriilor sale cuvinte („România liberă”, 29 septembrie), probabil şi Urziceni, după cum relatează articolul „A fost Ehrenburg” din „Scînteia”, 2 octombrie.

22 Pe lîngă toate acestea, presa românească nu oboseşte să-l „plaseze în context” pentru opinia publică, de la fierbintele salut de bun-venit semnat Tudor Olaru („Inimile tresaltă: o nouă dovadă a prieteniei sovietice ne-a fost dată: unul dintre cei mai străluciţi ambasadori ai popoarelor sovietice se află pe pământ românesc” – „A venit Ehrenburg!”, în „Scînteia”, 15 septembrie), la articolul de bilanţ şi recapitulare al lui Zaharia Stancu („Realităţi româneşti”, în „România liberă”, 1 octombrie), trecînd prin rîndurile semnate de Ion Călugăru („Scînteia”, 16 septembrie), Al. Graur, E. Schileru şi Gh. Dăianu („România liberă”, 19 septembrie), I. Puţuri (iniţial conferinţă radiofonică, tipărită apoi în „Scînteia”, 21 septembrie) etc., toate scrise cu o maturitate a metodei festivist-triumfaliste care ar putea surprinde, la acest (încă) atît de proaspăt început de drum nou, dacă ar fi să ignorăm temeinicul antrenament al condeierilor români din perioada carlistă. În acest context, o notă oarecum aparte face articolul lui Mihail Sadoveanu din „Jurnalul de dimineaţă” din 20 septembrie (Sadoveanu va mai publica unul şi în „Scînteia” din 21 septembrie, care reia, într-o altă cheie, acelaşi leit-motiv). Sub acoperirea titlului simplu („Ilya Ehrenburg”), Sadoveanu încearcă, cu maximă prudenţă şi tact, în „dulcele stil clasic” ce-i este propriu, să dea o replică unor poziţii şi afirmaţii ale scriitorului sovietic pe care lumea românească le găsea deja, se pare, excesive. Astfel, recunoscîndu-i lui Ehrenburg dreptul la neîndurare, Sadoveanu sugerează că, poate, cunoaşterea mai adîncă a poporului „celui mare”, nu doar a Capitalei („aceşti oameni ai Daciei […] această lume năcăjită a plugarilor şi păstorilor noştri, a păstrătorilor de datini, în care mai subzistă vestigii ale unei vechi civilizaţii [… şi ] un depozit sacru pe care furii nu-l răpesc şi rugina nu-l distruge”), ar fi putut îmblînzi şi alina inima lui Ehrenburg, căci aceşti oameni, care şi-au dat şi ei obolul „oribilei nebunii a acestui secol” („Unde, în trista noastră Europă, mamele nu-şi plâng copiii, surorile fraţii, soţiile, soţii?”), „În timpul ruşinei noastre de la Iaşi şi din alte părţi, când au fost prigoniţi, prădaţi şi ucişi Evreii de hoarde infectate de fascism”, au ştiut totuşi să rămînă oameni (sînt citate exemple concrete), iar „Fapta lor ne răscumpără de atâtea spurcăciuni ale răilor şi rătăciţilor.”

23 După cum sună titlul interviului luat de Milton G. Lehrer  (în „Universul”, 16 septembrie).

24 Mihail Sadoveanu, „Îndemnul lui Ehrenburg”, în „Scînteia”, 21 septembrie.

25 Vezi nota 18.

26 În primul rînd cel interbelic, desigur („aşa-zisele «partide istorice» [care] nu au nimic istoric, dacă nu vrem să numim istorie, măruntele şi mârşavele istorii care s-au întâmplat la Bucureşti între cele două războaie, istoriile bacşişurilor, corupţiei, înşelăciunilor şi trădărilor”), dar şi cel mai îndepărtat („Am înţeles suferinţele de veacuri ale României şi speranţele poporului ei”, deşi „în şase luni nu poţi şterge ceeace s’a creat de secole”).

27 Deşi – după cum just observă Ilya Ehrenburg – cîtă vreme „În guvern sunt reprezentate diferite clase şi partide: şi partidul ţărănesc şi liberalii şi comuniştii şi social-democraţii” (de pildă, „Ministrul Tătărescu este reprezentantul marelui capital”), chiar dacă „în fruntea ţării stau oameni cinstiţi şi curajoşi, care nu înşeală şi nu vor înşela […] ar fi ridicol să califici un astfel de guvern drept un guvern al muncitorilor.” Această transparentă dorinţă moscovită se va împlini însă, şi ea, odată cu următorul act al piesei, alegerile din noiembrie 1946.

28 „Ilya Ehrenburg vorbeşte universului”, în „Universul”, 16 septembrie.

*

 

Iulia Rădac – Vizita scriitorului Tristan Tzara la Bucureşti şi la Cluj în anul 1946

 

E printre caracteristicile fundamentale a unei culturi minore propensiunea spre apropriere a unor artişti care au emigrat tineri şi s-au format şi afirmat într-o mare cultură străină. Discursul despre „fiul rătăcitor” reîntors în patria sa e cu atât mai persuasiv cu cât e dublat de o intenţie ideologică. În acest caz, „cusăturile albe” ale poveştii ies la suprafaţă, dacă sunt privite dintr-o perspectivă integratoare şi suficient de distantă de eveniment încât să permită jocul de unghiuri.

Rolul central în unul dintre multiplele episoade care merită revizitate – din istoria literaturii române – îi aparţine scriitorului Tristan Tzara, „omul care a pus la cale revoluţia Dada” la Zürich, după cum îl numeşte autorul biografiei sale, François Buot. Plecat din ţară imediat după terminarea liceului şi având o istorie personală legată mai mult de Zürich şi Paris, Tzara se întoarce în România spre sfârşitul anului 1946, după ce „ezitase îndelung înainte de a lua drumul Bucureştilor către un trecut atât de îndepărtat. Îşi făcuse o altă viaţă şi nu voia să privească înapoi. Lipsise treizeci şi doi de ani. L-au hotărât însă schimbările radicale, acea nouă Românie care se anunţa şi pe care o salutase din 1944, la postul de radio din Touluse”1, potrivit aceluiaşi François Buot. Prezenţa lui e călduros salutată de scriitori în presa vremii, mai ales în publicaţiile cu orientare de stânga. Calendarul vizitei sale e încărcat şi capătă curând un caracter oficial. Tzara ajunge în 24 noiembrie la Bucureşti şi dă interviuri chiar din camera de hotel. Liana Maxy îl provoacă să-şi povestească viaţa ziarului „România Liberă”, în timp ce agenda lui Tzara se umple de întâlniri fixate la telefon sau cu prieteni veniţi să-l întâlnească personal. În 28 noiembrie e anunţată Recepţia de la Societatea Scriitorilor Români, iar în 3 şi 4 decembrie au loc cele două conferinţe ale lui Tristan Tzara: Izvoarele revoluţionare ale poeziei contemporane (în Franţa), avangarda literară şi Rezistenţă şi Dialectica poeziei. Două zile mai târziu scriitorul pleacă la Cluj, susţinând şi aici prima conferinţă, cu titlul uşor modificat: Izvoarele revoluţionare ale poeziei franceze de azi. În răstimpul dintre evenimentele menţionate, în săptămâna petrecută la Bucureşti, Tzara a acordat patru interviuri, a scris un articol special pentru ziarul „Scînteia” (Câte ceva despre cultură) şi altul pentru „Orizont” (Ce înseamnă poezie), ziar în care îi apare, cu acest prilej, şi o poezie tradusă din franceză de Petre Solomon, Despre o auroră greacă.

 

Culisele unei vizite de succes

Întrebarea legitimă e: cărui fapt se datorează vizita lui Tristan Tzara în România? Dacă în timpul războiului păstrase legătura cu prietenii săi cehi şi unguri, după aceea e nerăbdător să plece în părţile Europei unde deja se simţea tot mai puternic prezenţa comuniştilor: „Invitat de diferite cercuri de intelectuali legaţi de mişcarea comunistă, Tzara şi-a pus la cale un adevărat turneu în Europa centrală”2. Planul îi e împărtăşit surorii sale printr-o lungă scrisoare în care Tzara îi confirmă turneul conferinţelor din Elveţia, Austria şi Cehoslovacia, dar şi posibila vizită la Bucureşti: „Dacă poţi să-i vezi pe Maxy sau pe Saşa Pană, spune-le că voi fi la Praga la începutul lui martie şi că, dacă vrea să mă invite, n-are decât să se adreseze legaţiei române sau lui Adolf Hoffmeister, directorul relaţiilor culturale de la Praga (la care, de altfel, o să locuiesc)”3. Primul contact cu Europa centrală înseamnă participarea la Congresul scriitorilor iugoslavi, ca invitat oficial al delegaţiei franceze. Urmează apoi o conferinţă la Skopje, în Macedonia, şi altele la Budapesta, Bratislava şi Praga, nucleul de forţă al discuţiilor fiind spiritul rezistenţei la nazism, construirea unei lumi noi, în care un rol important îl constituie interesul pentru literatura franceză progresistă actuală.

Analizată din perspectiva întregului turneu, vizita lui Tzara în România respectă acelaşi tipar al fiecărei vizite în străinătate. Cu excepţia receptării pline de afectivitate ostentativă a prezenţei lui Tzara, regia evenimentului nu se modifică. Mai înainte de a fi prezentată la Bucureşti şi Cluj, conferinţa despre Izvoarele revoluţionare ale poeziei contemporane e ţinută în Macedonia. Vorbind despre Iugoslavia într-un interviu acordat lui Jean-François Chabrun pentru „Les Lettres françaises”, Tzara declară că ţara trebuie refăcută din temelii: „Problema culturală se pune oarecum ca pornind de la un abc: să înveţi să te hrăneşti, să te îmbraci ori să locuieşti un spaţiu în mod raţional, adică să treci de la o cultură rudimentară la una populară modernă”4. El reia declaraţia pentru ziarele „Contemporanul” şi „Scânteia”, alăturând Iugoslaviei România şi Macedonia, pe o listă a ţărilor în care lupta antifascistă s-a identificat cu apărarea culturii, iar cartea e un ambasador pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Franţa. Modelul de reuşită vine, bineînţeles, din Franţa, unde ţăranii au votat stânga, fiindcă încurajează cultura maselor. O altă idee care lui Tzara îi face plăcere, reluând-o de mai multe ori, este comparaţia scriitor-pilot, care defineşte poezia în slujba vieţii („la poesie engagée”): „Am fost la Belgrad cu Jean Richard Bloch, care într-o conferinţă a spus următoarele: «Există două feluri de piloţi, cei de linie şi cei de probă. Unii încearcă aparatele noi, ceilalţi le conduc. Şi unii şi ceilalţi se pot prăbuşi din zbor. Dar ei sunt la fel de necesari, şi la fel de expuşi. Dacă am compara cu poeţii şi cu oamenii politici, primii ar fi aidoma piloţilor de probă şi ceilalţi aidoma celor de linie. Pentru că poeţii sunt cei care studiază fenomenul de viaţă în laborator, graţie sensibilităţii ce o au»”. Ideea apare în numărul din 27 noiembrie al ziarelor „România liberă” şi „Naţiunea”, şi în cel din 2 decembrie al publicaţiei lui Saşa Pană, „Orizont”.

Aşadar, mecanismul de propagandă are o structură relativ simplă şi funcţionează repetitiv, încât discursul referitor la impresia pe care România i-o lasă scriitorului avangardist e uşor de intuit. După ce critică în „Chaiers France-Roumanie” „casta favorizată şi fascizantă ce se luptă să-şi păstreze privilegiile”, Tristan Tzara laudă evoluţia ţării: „De la plecarea mea din România, nu m-am întors decât o dată, pentru câteva săptămâni, în ţara mea natală. Era în 1922. Inutil să vă spun că în cursul recentei mele călătorii, am constatat că au avut loc schimbări considerabile şi că atmosfera era cu totul alta decât cea ştiută de mine. România a cunoscut o asemenea evoluţie, încât e aproape de nerecunoscut. O vedeam încă aşa cum era când am părăsit-o: un stat oriental, închis în el însuşi, cu rare luminişuri. Şi iată că am găsit-o foarte evoluată, bogată graţie trudei unui popor pe care adversitatea nu l-a doborât şi care s-a eliberat de regimurile opresive îndurate prea multă vreme”5. Progresul la care se referă Tzara înseamnă propagandă comunistă în toi, pornirea bătăliei comuniştilor pentru reconstrucţie, reforma agrară şi uzine, dar şi ambiţia de a rezolva problema „culturii de masă”. De fapt, toate declaraţiile lui din interviuri şi articole reflectă încrederea în direcţia nouă a culturii, o mutaţie percepută ca firească, începând cu mişcarea de avangardă şi ajungând la literatura omului nou, al cărei teren e atât de strategic pregătit: „Încă din 1916, noi am stabilit principiul că poetul trebuia să-şi părăsească turnul de fildeş, trebuia să intre în vâltoarea vieţii sociale. Unul dintre rosturile grupării dada, la Zürich, a fost o atitudine de protest împotriva războiului imperialist. Apoi în domeniul literaturii însăşi, am regăsit expresia sufletului popular. Era firesc să fie aşa” – declară poetul într-un interviu acordat lui Mihail Dinu pentru ziarul „Naţiunea”.

 

De la dadaism la realism socialist, via suprarealism

Stelian Tănase explică resorturile acestei dinamici în Avangarda românească în arhivele Siguranţei. Dacă mişcarea de avangardă debutează cu refuzul de a trece dincolo de limitele propriu-zise ale artei, ulterior raporturile cu sfera politicului sunt diverse, oscilante, adesea tensionate, dar rămâne constantă dezbaterea pe tema libertăţii. Pentru avangardişti, libertatea are – potrivit lui Stelian Tănase – o dublă valenţă: individuală, adică subiectivă, caracterizată prin refuzul realităţii, şi socială, adică revoluţionară, determinată să răstoarne capitalismul. Pentru avangardişti, războiul înseamnă eşecul lumii occidentale, al burgheziei, al liberalismului, ceea ce explică de ce avangarda ia naştere la Zürich, în Elveţia, ţară ferită de război. Tzara pleacă apoi la Paris unde, treptat, suprarealismul înlocuieşte mişcarea dada, considerată învechită: „Noua direcţie propune depăşirea insurgenţei anarhiste şi individualiste. Se cere «revoluţia», văzută ca un moment mai complex. Distrugerii lumii şi artei burgheze, aceasta îi adaugă contribuţia unei lumi noi”6. Legătura dintre suprarealism şi comunism e enunţată de Stelian Tănase în termeni analogici: „Să observăm aici vocaţia internaţionalistă, refuzul de a se restrânge la graniţele unei singure culturi, la un teritoriu limitat. Şi bolşevismul – inspiratorul în multe al lui Breton, Aragon, Éluard, Tzara – afişa pretenţii de universalism. A avut un centru – Moscova –, de unde încerca să controleze întreaga mişcare comunistă. Parisul a jucat acest rol pentru suprarealism. Prezenţa românească în această zonă este importantă. La Paris se stabilesc Brâncuşi, Tzara, Fundoianu, Voronca, Sernet, Luca, Ionescu, Iosu şi alţii”7.

Tzara, deşi izolat de grupul suprarealist – Breton, Aragon, Éluard aderă la Partidul Comunist Francez –, ajunge să se apropie şi el de comunism şi apoi să se înscrie în PCF. La fel se întâmplă în ţară: „În timp, toţi protagoniştii de la «unu», Roll, Pană, Voronca, Brauner, Sernet, îşi părăsesc poziţiile «estetice» pentru a adera la comunism”8. În 1945 publicul nu mai e interesat de suprarealism, ci de existenţialism şi miturile Rezistenţei sub ocupaţie – temă la care Tzara revine obsesiv la fiecare contact cu presa în timpul vizitei sale – iar din 1948 estetica suprarealistă e condamnată oficial pentru caracterul de „artă decadentă”, iar ex-suprarealiştii îmbrăţişează realismul socialist, de obedienţă ideologică stalinistă. Ei „schimbă revolta, gestul iconoclast, satira cu oda adusă tovarăşului Stalin, elogiul Armatei Roşii, cântarea planurilor cincinale, a eroilor stahanovişti ai proletariatului, ai sărbătorilor oficiale”9.

Tzara însuşi înţelege această desfăşurare a lucrurilor drept coerentă şi aşteptată, „prizonier” şi el al „viziunii utopice a bolşevismului”, în termenii lui Stelian Tănase: „Nu e o întâmplare că, în toate aceste ţări care cunosc transformări sociale, scriitorii de avangardă au fost cei care au luat poziţie, căci concepţiile lor estetice erau strâns legate de problema eliberării omului; astfel au ajuns ei în mod cu totul natural să combată forţele de ocupaţie şi să se implice în construirea unei democraţii ce nu se mulţumeşte cu soluţii formale, ci se străduieşte să corespundă dorinţelor şi forţelor reale ale poporului”10. Întrebarea care rămâne este dacă declaraţia lui Tzara se poate pune pe seama acestei „iluzii lirice”, cum o numeşte biograful său.

 

Poetul cu tâmplele argintii

Când vine vorba despre înfăţişarea scriitorului, succintele schiţe de portret ale jurnaliştilor au un numitor comun: pun în lumină uimirea generală legată de statura lui, dar şi fascinaţia pe care persoana acestuia o exercită asupra interlocutorului. În nr. 3/1946 din „România liberă”, Liana Maxy – fiica pictorului avangardist – notează că Tzara era: „un om mărunt, cu fire subţiri plumburii în păr, cu mişcări iuţi şi un zâmbet permanent în colţul gurii”, pe care „emoţia care-l cuprinde nu e mică, mai ales că prietenii îl asaltează tot timpul, la telefon, sau intră fără să bată la uşă. Pe unii nici n-are timp să-i recunoască. Îmbrăţişările sunt calde, îndelungi”. Imaginea intervievatului văzut prin ochii Lianei Maxy e cea a unui poet înţelegător, zâmbitor, care continuă să împărtăşească experienţele sale cititorilor, în ciuda întreruperilor. Tzara e poetul „pornit de pe plaiurile româneşti”, care „este astăzi unul dintre cei mai mari scriitori ai Europei”, a cărui prezenţă e „în acelaşi timp prilej de mândrie şi sărbătoare”.

În nr. 11/1946 din „Contemporanul”, Florica Şelmaru îi subliniază aceleaşi trăsături, descriindu-l ca: „poetul cu tâmplele argintii şi ochelari de presbit ascunzând un tineresc şi permanent zâmbet”, într-un articol care începe pe un ton elogios, şi în acelaşi timp lăsând impresia unui sentiment de mândrie, de asumare a prestigiului lui Tzara de către români, deveniţi astfel demni de cultura majoră, franceză: „Vizita făcută de compatriotul devenit celebru pe malurile Senei a prilejuit călduroase manifeste de prietenie şi de omagiu faţă de acela care aminteşte permanent întregii lumi prin numele lui de existenţa ţării noastre. S-au ţinut discursuri, s-a toastat, au avut loc reuniuni în cadrul cărora s-a cimentat odată mai mult prietenia reală franco-română”. Remarcabil pentru cititorul atent este jocul de potenţare reciprocă: pe de o parte, scriitorul e caracterizat în termeni laudativi, drept „o inteligenţă vie, suplă, care se mişcă liberă printre idei şi printre fapte! Un interes neobosit pentru tot ce e viaţă, gândire, acţiune”; pe de altă parte, Florica Şelmaru mărturiseşte: „În cele două ore cât am stat de vorbă cu Tristan Tzara, nu ştiu care dintre noi a întrebat mai mult: doreşte să ştie în amănunt ce s-a întâmplat în ţara aceasta care i-a rămas dragă şi a cărei evoluţie o urmăreşte de aproape un pătrat de veac, ce au devenit oamenii care s-au îndreptat odată cu ei spre problemele de gândire şi de artă”. Aşadar, personalitatea lui Tzara e impresionantă şi fiindcă între trăsăturile sale se numără dragostea pentru patrie, iar patria, la rândul ei, e cu atât mai demnă de a fi iubită cu cât dăinuieşte în amintirea unui artist recunoscut. Ba, mai mult decât atât, aş îndemna cititorul la reflecţie, alăturând afirmaţiei din ziar fragmentul în care François Buot relatează că Tzara s-a dus pentru câteva zile la Moineşti, unde şi-a văzut toată familia; a fost sărbătorit cum se cuvine, dar se simţea retras şi „străin în acest capăt de lume în care nu voia să trăiască”11.

O caracterizare mai generoasă îi face prietenul său, Saşa Pană, în prezentarea care a precedat conferinţa scriitorului, şi al cărei conţinut poate fi consultat în „Orizont”. Abundă şi aici cuvintele-cheie, atât ale figurii scriitorului, dar şi ale discursului de propagandă: „Ceea ce te urmăreşte, din clipa când te afli în preajma ilustrului poet şi ambasador al Franţei Rezistente, este simplitatea acestui om. O simplitate fără ostentaţie şi care este întâia natură a acestei personalităţi proeminente. Apoi, voiciunea: minunata, întremătoarea voiciune cu care poetul aleargă precum argintul viu printre întrebările ce i se adresează şi printre ideile ce ştie să le împărtăşească cu atâta convingere. Şi mai este catifelarea blândeţei drapate într-o ironie discretă care emană din priviri şi din configuraţia buzelor. Toate acestea radiază din omul a cărui statură unii şi-o închipuiau atletică şi peste a cărui svelteţă tinerească, părul de culoarea plumbului pare singura cochetărie”. De altfel, Ştefan Roll remarcă şi el în nr. 3298/1946 al ziarului „Timpul”, „vocea calmă, dar subliniată de accente tari atunci când trebuie să releve fapte mari, aspiraţiile ideologice ale mişcării”, când scriitorul vorbeşte despre „trecutul eroic din anii de rezistenţă”, iar Mihail Dinu îl întâlneşte pe „poetul francez Tristan Tzara” „cu vădită emoţie”, admirând revoluţia stârnită de „părintele şcoalei dadaiste” în Elveţia, oaspete de seamă acum, la Bucureşti.

 

Oaspetele oficial

Recepţia în onoarea lui Tristan Tzara a avut loc la sediul societăţii Scriitorilor Români, în compania unor personalităţi atent alese, scriitori şi politicieni de stânga: Claudia Millian – soţia poetului Ion Minulescu, Agata Bacovia, Ioana Postelnicu, Celia Serghi, Ribeyroll – directorul Institutului francez, Al. Rosetti, N. D. Cocea, Gala Galaction, H. Zambaccian, A. Toma, M. H. Maxy. F. Aderca, Şaşa Pană, Horia Furtună, Adrian Maniu – inspector în Ministerul Artelor, Ion Popescu-Puţuri – membru al PCR etc. Tzara a fost prezentat auditoriului de către Felix Aderca, care i-a lăudat curajul cu care a definit arta poetică dadaistă şi, după ce a citat celebrul îndemn („Luaţi un ziar, luaţi nişte foarfece, alegeţi un articol, tăiaţi-l, luaţi apoi fiecare cuvânt, pune-ţi-l într-un săculeţ şi sigilaţi”), l-a exemplificat folosindu-se de un poem în franceză al lui Tzara. După cum reiese din numărul din ianuarie 1947 al „Revista Fundaţiilor Regale”, Aderca încearcă să instrumentalizeze cititorul: „Văd un David, un Moise de Michelangelo, văd o Madonă de Raffael. Înţeleg o fugă de Bach, o simfonie de Beethoven, o operă de Wagner. Citesc şi mă împlinesc cu un roman de Lew Nicolaevici Tolstoi sau cu Luceafărul lui Eminescu. Să nu căutăm în opera d-lui Tristan Tzara satisfacţii psihologice de aşa natură – să nu-l decretăm inexistent din pricina inexistenţei punctului de vedere care să ne deschidă tainica poartă spre zările proprii ale poetului”. Lipsa talentului nu e însă o opţiune, în opinia lui Aderca, având în vedere prezenţa constantă a lui Tzara de peste trei decenii pe scena literaturii, la fel cum nu poate fi contestat stilului lui revoluţionar, „dovada singură a existenţei sale organice”.

Deloc surprinzător, ziarul care anunţă cele două conferinţe ale lui Tzara – numit de Aderca în încheierea prezentării sale: „artistul şi constructorul timpului nostru” – din 3 şi 4 decembrie este chiar organul de propagandă al partidului comunist, „Scînteia”, în numărul din 30 noiembrie. Dacă prima fusese deja prezentată în Macedonia, asupra ideilor esenţiale ale celei de-a doua Tzara insistă în repetate rânduri în dialogul cu jurnaliştii români sau străini. Rezumatul conferinţelor apare în „Studentul român”, la 3 săptămâni după susţinerea lor. Tzara aminteşte poeţi simbolişti şi avangardişti francezi celebri care au refuzat arta şi viaţa convenţională burgheză, inspirându-i pe dadaişti. „Viaţa şi poezia sunt acelaşi lucru” – iată concluzia care determină transformarea firească ce duce la angajarea scriitorilor în viaţa politică şi la scrierea poeziei angajate. Coagularea împotriva „fascismului care omoară cultura” a strâns tot ceea ce literatura franceză avea mai bun, pregătind apariţia Comitetului Naţional al Scriitorilor. Cât despre participarea scriitorilor avangardişti la rezistenţă, Tzara o vede organic legată de concepţiile lor politice şi estetice.  Privite prin prisma rezistenţei, dadaismul şi suprarealismul îşi dezvăluie caracterul revoluţionar şi relaţia cu marxismul. De aceea poezia rezistenţei e un fenomen interesant, care preţuieşte libertatea şi luptă pentru a o păstra. Într-adevăr, lista poeţilor implicaţi în rezistenţă e impresionantă, iar sacrificiul lor le dovedeşte solidaritatea.

Din cartea lui François Buot aflăm şi lucruri pe care presa culturală le-a lăsat deoparte: de exemplu, în plimbările lui Tzara ca oaspete oficial se întrevede un mod de a promova aşa-zisa cultură specifică a comunismului. A vizitat Teatrul „Gheorghiu-Dej” la periferia muncitorească a Bucureştiului şi a aflat despre cursurile Conservatorului muncitoresc, un centru de cultură care monta spectacole. De asemenea, a fost dus într-un sat să vadă noul teatru popular condus de un scriitor, comisar politic. Tot în sânul delegaţiei a fost dus şi în Transilvania, unde a vizitat universitatea la care profesori chemaţi din Ungaria de guvernul român predau în limba lor. Aşadar, „autorităţile pledau pentru o reală apropiere culturală franco-română – o temă binecunoscută pentru Tzara. Amintea de altfel des influenţa culturii franceze: «toate marile curente literare franceze au găsit ecou la prietenii noştri români, iar în acest moment ele sunt urmărite, discutate, combătute cu aceeaşi ardoare»”12. Toate acestea înseamnă concretizarea ideii de cultură pentru mase, în spiritul realismului socialist impus doi ani mai târziu.

 

Poezia nu trebuie să aparţină niciunui partid, dar poetul trebuie

Atenţia acordată maselor e menită să echilibreze raportul dintre clasele sociale care au avut acces la „binefacerile culturii”. În articolul scris special pentru numărul din 5 decembrie 1946 al „Scînteii”, Tzara vorbeşte despre cultură în sens larg, pe care o înţelege într-o relaţie de „interdependenţă şi acţiune reciprocă” cu societatea. Iată de ce cultura trebuie să aibă un sens al direcţiei, „căci cultura anarhică, care creşte asemeni unui cancer monstruos în dezordinea societăţii actuale – şi orice societate capitalistă e o expresie a dezordinii – n-are puterea de a împiedica instaurarea unui nou obscurantism sub masca progresului cultural”. Dacă în trecut cultura franceză revoluţionară a exercitat o binefăcătoare influenţă asupra culturilor tinere, prezentul e al culturii sovietice, care se bucură de un prestigiu crescând. Regăsim în ultima parte a articolului lui Tzara ideile fundamentale ale discursului de propagandă comunistă: încurajarea culturii naţionale a popoarelor, scopul culturii: „trezirea conştiinţei omului”, începând de la abc-ul amintit deja cu referire la Iugoslavia, lupta dintre clasele sociale şi intoleranţa în faţa „duşmanilor libertăţii”, adică a moşierimii şi a burgheziei.

Punând articolul din „Scînteia” în relaţie cu cel din „Orizont” (numărul din 2 decembrie 1946), înţelegem astfel de ce poezia trebuie să fie „un instrument”, „una dintre acele «metode» de fixare a lumii” şi de ce ea poate „servi”. Poetul a coborât din turnul lui de fildeş, „prăbuşit ca un castel de cărţi de joc” – a spus-o în repetate rânduri Tristan Tzara – şi e dator să se implice, el „nu mai este un mag, el este un om care dispune de un aparat deosebit de investigaţii”. Poezia nu mai e inspiraţie, ci un „proces de asimilare, de alegere, de asonanţă şi de asociere”; nu e iluzie. Poetul este un om viu, iar poezia este în viaţă. Revoluţia poetică a constat în aceea că poetul a devenit „depozitarul plângerilor şi al nădejdilor omului”, iar poezia e menită să slujească omului. Tot în „Orizont” găsim o mostră de punere la lucru a crezului artistic în linia realismului socialist, în Despre o auroră greacă, un poem cu mesaj social-revoluţionar, în care abundă imaginile încurajate de ideologie: „pământul e plin vitele moţăie”, „să-nceapă iar pământul a crede/ în fierul lui în steaua lui”, „timpul e rumen”, „sângele urcă în obrajii oraşelor/ secera şi mânia”.

Revenind la ideea de rezistenţă, e de remarcat insistenţa lui Tzara asupra subiectului şi maniera în care e adus în discuţia despre noua poezie. Tocmai datorită caracterului modern, „poezia de laborator” a devenit în timpul Rezistenţei „expresia însăşi a sufletului popular al Franţei”, devenind „o armă de luptă, o armă eficace, căci ea a cristalizat în jurul ei conştiinţa naţională într-un moment dat al istoriei”. De aici preponderenţa experienţei lui Tzara din timpul războiului, o temă mai importantă decât opera lui în paginile ziarelor româneşti. Literatura franceză e strâns legată de mişcarea de rezistenţă, iar scriitorii, în marea lor majoritate, sunt „angajaţi în lupta pentru libertatea poporului şi a marii lui cauze”, după cum afirmă Tzara pentru numărul din 27 noiembrie al „Timpului”.

În interviul acordat Lianei Maxy, Tzara rememorează întrebarea unui ziarist din Italia: „Nu-i aşa că poezia nu trebuie să aparţină nici unui partid?” .Răspunsul prompt al scriitorului –  „Desigur, dar poetul trebuie” – reflectă atitudinea lui faţă de rolul strategic pe care îl are prezenţa sa în România, mai presus de bucuria revederii locurilor natale. Pentru cititorul care-şi stăpâneşte pornirea de a judeca orientarea de stânga a lui Tristan Tzara, părintele dadaismului poate fi cel puţin un model de coerenţă, de punere la lucru a tuturor resurselor în slujba unui ideal, fie el utopic.

____________

[1]François Buot, Tristan Tzara, omul care a pus la cale revoluţia Dada, Bucureşti, Editura Compania, 2003, p. 290.

2Ibidem, p. 285.

3 Corespondenţa Tristan Tzara – Familia Rosenstock, Biblioteca „Jacques-Doucet”.

4Tristan Tzara, „Interview de Tristan Tzara à travers les Balkans” în „Les Lettres françaises”, nr. 145, 31 ianuarie 1947.

5 Convorbiri Tristan Tzara – Denys Paul Bouloc, în „Chaiers France – Romanie”, nr. 7, februarie-aprilie, 1947.

6 Stelian Tănase,Avangarda românească în arhivele Siguranţei, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 18.

7Ibidem, p. 11.

8Ibidem, p. 31.

9Ibidem, p. 55.

10 Tristan Tzara, „Interview de Tristan Tzara à travers les Balkans” în „Les Lettres françaises”, nr. 146, 7 februarie 1947.

11François Buot, op. cit., p. 290.

12Ibidem, p. 292.

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

Originile intelectuale ale Revoluţiei române din 1989

Gheorghe PERIAN

300px-GhPerian

S-a scris deja de către istorici şi sociologi că declinul economic şi politic al României, tot mai accentuat în deceniul al nouălea din secolul douăzeci, a creat premisele necesare pentru izbucnirea Revoluţiei din 1989, dar s-a vorbit prea puţin până acum despre originile intelectuale ale marelui eveniment. Aş zice chiar că s-a vorbit atât de puţin încât s-a creat impresia, falsă, că ele nici n-au existat. Fapt este că, din punct de vedere cronologic, lucrurile au început să se mişte întâi la nivel intelectual şi doar mai târziu au apărut manifestări în planul acţiunii politice şi al revendicărilor economice. Ideile au avut şi ele un rol în pregătirea Revoluţiei, în măsura în care au produs clarificări şi au radicalizat gândirea şi sensibilitatea românilor, scoţându-i din amorţeala ce-i cuprinsese în deceniul al optulea (un deceniu de anestezie aproape generală). Câtă vreme opoziţia s-a limitat la creaţia ficţională şi la insurgenţa temelor literare, puterea comunistă n-a simţit pericolul unei apropiate schimbări de regim şi n-a reacţionat, dar mai târziu, când aceşti curenţi de adâncime puşi în mişcare de literatură au început să agite spiritele la vedere şi să antreneze nemulţumiri politice şi economice, au apărut primele îngrijorări şi primele măsuri pentru a frâna publicarea scrierilor nonconformiste. Aşadar, înainte de-a se fi ajuns la acţiuni concrete, cu caracter revoluţionar, a existat o reflecţie premergătoare şi un dezgust al unor intelectuali faţă de viaţa ce li se pregătea, dezgust şi reflecţie ce au trecut în cărţile pe care le-au scris şi în temele pe care le-au abordat. Ideile nu s-au numărat printre cauzele directe ale Revoluţiei, aşa cum au fost lipsurile de ordin material, dar importanţa lor în conştientizarea de către publicul larg a situaţiei degradante în care ţara se afla nu poate fi subestimată.

 

Mişcarea sediţioşilor de la 1980

Restrângând discuţia la domeniul literar, originile intelectuale ale schimbărilor petrecute în 1989 ar fi de căutat (şi de găsit) într-o serie de nuvele şi povestiri publicate atunci, care vorbeau despre gesturile şi atitudinile sediţioniste ale unor tineri proveniţi din categoriile sociale de jos. Sediţiunea a fost marea temă pe care scriitorii din deceniul al nouălea au introdus-o în proza românească de după Al Doilea Război Mondial. Personajele lor erau figuri de oameni intransigenţi, idealişti în felul lor, hotărâţi să-şi păstreze demnitatea în orice condiţii, chiar cu riscul de-a fi rejectaţi de către sistemul social potrivnic. Decât să abdice de la principiile şi exigenţele lor, ei preferă să-şi asume eşecul, înfrângerea, în unele cazuri emigrarea. Nu pot accepta prezentul aşa cum este el, cu multele lui carenţe, şi se gândesc la o altfel de lume, croită după un model occidental, democratic şi capitalist. Mişcarea sediţioşilor a vrut să arate că s-a produs o ruptură în societatea românească şi că sistemul comunist, până atunci în expansiune, a intrat într-o etapă nouă, caracterizată prin apariţia unor tendinţe de împotrivire la regim, deocamdată fără intenţii aboliţioniste. Înainte de-a deveni o acţiune politică şi de-a se ridica la un prag de eroism prin lansarea unor lozinci cu apăsate conotaţii sacrificiale („Suntem gata să murim”, „Mai bine mort decât comunist” etc.), sediţionismul a fost pentru multă vreme un criticism condus de principii etice. El n-are nici o legătură cu marea diversiune a anilor 1990, aşa-numita „rezistenţă prin cultură”, instrumentată după reprimarea Manifestaţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti, cu scopul de-a scoate generaţia vârstnică de sub acuzaţia că ar fi colaborat cu regimul totalitar şi de-a justifica în felul acesta restaurarea vechii ordini literare1. Înţeleasă ca retragere din istorie (sau „boicot al istoriei”, cu vorba lui Blaga) şi refugiu în autonomia esteticului, „rezistenţa prin cultură” se situează la antipod faţă de criticismul sediţionist care a fost de la început o formă de angajare etică (în final, şi politică) împotriva sistemului.

 

Îndreptări

În timpul când generaţia sediţionistă şi-a publicat primele cărţi, cei care „dădeau tonul” în critica românească şi deţineau rubricile de actualitate ale revistelor erau critici formaţi într-o epocă anterioară, atenţi îndeosebi la elementele de formă ale producţiilor literare. Ei au fost cei care au impus pentru multă vreme o viziune de ansamblu asupra prozei „optzeciste”, pornind de la mai vechile lor experienţe de lectură, nu întotdeauna adecvate creaţiilor de ultimă oră. Tendinţa a fost de-a reduce noutatea la ceea ce era deja cunoscut şi de-a analiza scrierile recente prin categorii estetice deja ilustrate în literatura postbelică. O grilă mult întrebuinţată şi azi a fost cea oferită de prozatorii grupaţi în renumita Şcoală de la Târgovişte, ale căror cărţi apăruseră cu un deceniu înainte şi faţă de care câţiva tineri „optzecişti” şi-au exprimat într-adevăr admiraţia, văzând în ei posibile modele. Analizate cu asemenea instrumente, pe care criticii le aveau la îndemână încă din deceniul precedent, scrierile noilor veniţi au lăsat o impresie de literatură pur experimentală, redusă la preocupări de ordin tehnic, obsedată de intertextualitate şi naratologie, în descendenţa structuralismului şi a poststructuralismului. Primul lucru (nu şi cel esenţial) observat într-o proză a lui Mircea Nedelciu, inclusiv în aceea despre care urmează să vorbim, este dorinţa irepresibilă a povestitorului de-a ieşi în evidenţă, de-a se arăta, de-a fi băgat în seamă şi, eventual, admirat de către cititor. Nu e neapărat un om dăruit cu harul povestirii, aşa cum îl găsim de obicei la prozatorii români, dar e cu siguranţă un povestitor calificat, un naratolog în toată puterea cuvântului, stăpânind bine ştiinţa compoziţiei şi a vocilor narative. Sunt, aşadar, la acest nivel unele asemănări între literatura „optzeciştilor” şi aceea practicată de scriitorii tâgovişteni, dar există şi o mare deosebire, o deosebire mai importantă decât toate asemănările. În cărţile lor cele mai apreciate, târgoviştenii au întors spatele realităţii şi au optat pentru un referent cultural şi estetic, în vreme ce „optzeciştii”, într-un context schimbat, au decis să integreze preocupările de ordin formal şi intertextualitatea într-un demers mai larg, cu finalităţi etice şi sociale.

Interesul pentru întâmplările mărunte ale vieţii zilnice şi pentru figura omului obişnuit, supus inerţiilor şi comodităţii a fost o altă trăsătură nespecifică pe care critica literară a atribuit-o, într-un mod doar parţial justificat, literaturii noi din perioada anilor 1980. Adevărul este că viaţa cotidiană, banală şi mediocră, cu personajele ei nediferenţiate şi adeseori substituibile a pătruns în literatura română puţin mai devreme şi a fost apanajul unor scriitori ca Mihai Sin, Gabriela Adameşteanu, Alexandru Papilian şi alţii. Sunt scriitori care au evitat să pună în discuţie sistemul în interiorul căruia se aflau şi care, în acea perioadă, le oferea un oarecare confort şi un mod de viaţă neproblematic. A lua această particularitate şi a o extinde, fără a decela nuanţele, asupra literaturii publicate cu un deceniu mai târziu a fost o eroare şi totodată un abuz: pe de o parte, scriitorii de la 1970 s-au văzut cumva deposedaţi de una din trăsăturile lor de originalitate, pe care au fost puşi în situaţia să o piardă în favoarea celor veniţi în urma lor, iar pe de altă parte adevărata faţă a literaturii sediţioniste a fost acoperită cu un văl împrumutat dintr-o garderobă străină. Nici până astăzi vălul n-a fost îndepărtat (şi nici restituit), împiedicând să se observe că, datorită scriitorilor „optzecişti”, axa tematică a prozei contemporane s-a schimbat şi că o nouă epocă literară a început odată cu ei. Şi când se întâmplă să pornească de la banalitatea vieţii cotidiene, „optzeciştii” nu rămân la ea, o depăşesc aproape întotdeauna prin aducerea personajelor într-o situaţie de conflict, într-o situaţie extremă, care tensionează epicul şi imprimă naraţiunii un caracter dramatic. Pentru ei viaţa cotidiană a încetat să mai fie o sursă de întâmplări anodine, devenind un spaţiu al nesiguranţei, al neliniştilor şi al dilemelor morale. Personajele lor sunt oameni de acţiune, oameni care trec printr-o cotitură majoră în existenţa lor şi care nu acceptă să trăiască după reguli impuse.

În plan literar (celelalte planuri rămân deocamdată în afara discuţiei), curentul sediţionist poate fi urmărit în câteva scrieri etalon, cum sunt Povestirea eludată de Mircea Nedelciu, Scadenţa de Alexandru Vlad şi Jocuri de societate de Vasile Gogea. Tipărite în aceeaşi perioadă, între 1981 şi 1985, dar fără să existe o filiaţie directă între ele, povestirile denotează o stare de spirit comună şi se înscriu într-o linie tematică bine definită. Cei trei autori, cu toate că sunt foarte diferiţi unul de celălalt, fiecare având unghiul său de abordare a subiectului, îşi pun aceleaşi probleme şi le rezolvă într-un mod asemănător. Tematica pe care au iniţiat-o va fi dusă mai departe şi aprofundată în primul rând de către ei înşişi în scrierile lor ulterioare, în povestiri şi romane, dar şi de alţi scriitori de vârstă apropiată, având aceleaşi convingeri.

 

Emigranţi

 

În Povestirea eludată, Mircea Nedelciu scrie despre tinerii de la 1980, izolaţi în sărăcie şi austeritate, în rândul cărora apăruse un adevărat miraj al Occidentului, imposibil de corectat sau de contrazis. Pe un ton puţin mustrător, dar nu lipsit de înţelegere, naratorul taxează această fascinaţie ca pe o formă benignă de snobism: „Erau, pardon, sunt puţintel snobi aceşti copii. Şi se ştie că la noi cea mai frecventă formă de snobism este xenofilia”. Având în minte libertatea şi bunăstarea de care se bucurau oamenii dincolo de Cortina de Fier, personajele caută mijloace pentru a ieşi din constrângere şi pentru a-şi împlini pofta de Occident. Doar unele au posibilitatea să şi-o împlinească şi produc, datorită acestui privilegiu, o atracţie magnetică în jurul lor, în vreme ce pentru altele Occidentul rămâne un jind cu atât mai arzător cu cât şansele de-a se realiza vreodată păreau nule.

 Din categoria celor din urmă este şi personajul lui Mircea Nedelciu, Claudiu, un absolvent de liceu pe care naratorul se întrece în a-l împodobi cu tot felul de calităţi, prea multe pentru a fi purtate de un singur om (şi pentru a fi înşirate aici). Scopul urmărit în ascuns se pare că este acela de a-l face pe tânăr plăcut cititorilor şi de a-i determina pe aceştia să fie de partea lui şi să-l aprobe în faptele pe care le va săvârşi în continuare. Lui Claudiu i-ar plăcea să călătorească, să cunoască lumea, să întâlnească şi alţi oameni, să vadă cum se trăieşte prin alte părţi,  dar îngrădiri felurite îl fac să rămână pe loc, să-şi petreacă vacanţele în apartamentul din Bucureşti al părinţilor săi, ascultând muzică clasică şi urmărind filmele de la Cinematecă. El vine din lumea de jos, din acea mulţime săracă, mereu în lipsă de bani, care nu-şi permite să petreacă două săptămâni pe malul Mării Negre, nicidecum să călătorească dincolo de graniţă.

Aceeaşi atracţie faţă de lumea occidentală o stăpâneşte şi pe Maria, colega lui Claudiu, cu deosebirea că aceasta are şi mijloacele necesare pentru a-şi împlini dorinţele. Provenind dintr-o familie bine plasată în ierarhia socială, ea oferă naratorului ocazia de-a face portretul, nu lipsit de accente ironice, al nomenclaturii comuniste din perioada anilor 1980. Aceasta era un fel de burghezie roşie, cu un nivel de trai foarte ridicat, obişnuită să ducă o viaţă de lux şi de înlesnire, care nu o dată trezea invidia şi admiraţia celor mulţi şi săraci. Şefii partidului locuiau în vile confortabile din centrul oraşului, îşi petreceau concediile în Occident, pe ţărmul Mediteranei sau al Atlanticului, frecventau muzeele şi librăriile din marile capitale europene. Erau oameni în vârstă, constituiţi într-o adevărată gerontarhie, care ţineau societatea în loc, iar în politică aveau o atitudine conservatoare.

Nu vom afla din povestire dacă Claudiu s-a îndrăgostit cu adevărat de Maria sau doar a fost atras de lumea în care aceasta trăia, dar bănuiala că tânărul a avut în vedere şi o mezalianţă nu poate fi exclusă (n-o exclude nici naratorul). Dealtfel, Mircea Nedelciu a reluat tema (plăcută postmodernilor) a mezalianţei în romanul său de mai târziu, Tratament fabulatoriu, făcând din ea un pivot important al naraţiunii. Şi acolo, ca şi aici, mezalianţa precede şi explică actul de sediţiune al personajului principal2. Deocamdată să spunem că părinţii Mariei par, în primul moment, să-l accepte pe tânărul sărac, dar inteligent şi harnic la învăţătură, deoarece o stimulează pe fiica lor să înveţe şi ea, astfel încât să reuşească la examenul de admitere la Facultate. Se gândesc chiar mai departe, la posibilitatea ca, după încheierea studiilor, cei doi tineri să se căsătorească. Şi totuşi, nu peste mult timp, tot ei vor fi cei care îi vor spune lui Claudiu, cu dispreţ şi cu intenţia de a-l jigni, că n-ar fi luat niciodată examenul de admitere dacă tatăl Mariei, folosindu-se de poziţia lui înaltă în partid, n-ar fi intervenit pentru el. Acela a fost momentul când tânărul a înţeles că preţul pe care urma să-l plătească pentru a fi admis în lumea nomenclaturii era renunţarea la demnitate. Intransigent, neputând să accepte umilinţa şi degradarea morală, va săvârşi un dublu gest de sediţiune, prin care se va desprinde în mod categoric şi definitiv de întregul sistem: va pune capăt mezalianţei, rupând relaţia cu Maria şi cu familia acesteia, şi îşi va retrage de la Facultate actele de student. După o primă tentativă de acomodare cu regimul, soldată cu un eşec, personajul îşi recuperează adevărul lăuntric şi credinţa în valorile etice, refuzând să se integreze într-o lume care nu era pregătită să-i respecte demnitatea. Scurta şovăire iniţială, care l-ar fi putut scufunda pentru totdeauna în marasmul epocii, a fost urmată de o redresare cu adevărat spectaculoasă, rezultat al unui remarcabil act de voinţă. Naratorul n-a fost niciodată zgârcit cu laudele la adresa personajului său, dar numai acum, după ce Claudiu a devenit „un om de caracter”, acestea se dovedesc pe deplin justificate. Ştim din povestire că tânărul n-are de gând să se angajeze într-o luptă împotriva sistemului, dar va face tot ce îi stă în putinţă pentru a rămâne în afara lui, în libertate. Va încerca în continuare să-şi realizeze idealul occidentalist, pe alte căi, mai onorabile decât cele ale mezalianţei. Ca salariat al unei companii aeriene străine, petrece mult timp în Occident şi nu e tocmai clar dacă în final acceptă sau nu să părăsească ţara şi să se stabilească la Zürich. După ce a decis să stea în afara sistemului, n-ar fi deloc exclus să vrea să trăiască şi în afara ţării.

Mai trebuie explicat prin ce întâmplare o povestire cu un asemenea conţinut, care nu putea decât să displacă ideologilor de partid, a fost publicată fără probleme într-un deceniu renumit pentru înăsprirea accentuată a cenzurii. O explicaţie ar fi că experimentalismul, folosit uneori de Mircea Nedelciu în scopuri diversioniste, a monopolizat într-o asemenea măsură atenţia cenzorilor (ca şi a criticilor mai târziu) încât au pierdut din vedere înţelesurile subversive ale naraţiunii. Pe lângă aceasta, a mai fost şi o stratagemă care s-ar părea că i-a reuşit pe deplin autorului, având exact efectul scontat de acesta, adică salvarea operei de sub foarfecele responsabililor cu cenzura. De la primele pagini, înainte ca povestirea să înceapă, naratorul se arată preocupat să stabilească o legătură directă cu prezumtivul său cititor. I se adresează cu multă deferenţă, îl felicită cu anticipaţie pentru abilităţile sale încă nedovedite, îi vorbeşte ca de la egal la egal, face totul pentru a-i câştiga bunăvoinţa şi pentru a-l atrage de partea sa. Surpriza vine la final, când naratorul iese din nou în faţă şi se adresează de această dată cenzorilor înşişi, cu aceeaşi afabilitate, dar şi pe un ton de resemnare: „Aceasta este, oricum, o povestire interzisă. N-o mai citiţi, tovarăşi, lăsaţi…!”  Provocaţi într-un mod atât de direct şi de neaşteptat, cum nici un alt scriitor nu mai făcuse până atunci, „tovarăşii” au fost, probabil, descumpăniţi şi neştiind cum să reacţioneze, au sfârşit prin a lăsa povestirea „să treacă”.

Refractari

În Scadenţa, Alexandru Vlad scrie şi el despre tinerii de la 1980, dornici să participe la viaţa socială, pe măsura competenţei lor, dar în faţa cărora sistemul s-a închis, toate locurile fiind ocupate. Dificultăţile erau mari îndeosebi pentru cei care proveneau din lumea de jos, pentru că în deceniul al nouălea distanţa dintre categoriile sociale a crescut enorm, orice cale de acces înspre etajele superioare ale societăţii fiind, practic, blocată. Într-o asfel de lume puternic ierarhizată, în care mişcări pe verticală nu se mai făceau, intelectualii tineri, cu precădere cei de formaţie umanistă, aveau puţine şanse de împlinire profesională. Este, la început, şi cazul lui Petra, personajul principal din Scadenţa, al cărui scop era să devină scriitor şi să lucreze în redacţia unei reviste culturale din oraşul său. Demersurile pentru realizarea unui asemenea scop erau însă dificile şi de lungă durată, iar tânărul venit de curând de la ţară nu avea nici priceperea şi nici mijloacele să le facă. Beneficiază însă de generozitatea unui consătean care muncea pe un şantier şi care, impresionat de ambiţiile înalte ale fostului său tovarăş de joacă, se hotărăşte să-l ajute să şi le realizeze. Vreme de trei ani va sprijini cu sume de bani lunare proiectul lui Petra de-a se face cunoscut ca scriitor şi de-a pătrunde în cercul exclusivist al elitelor culturale. Având acest stipendiu, tânărul a putut să se consacre literaturii, fără a fi tulburat de grijile vieţii zilnice şi fără a fi obligat să muncească pentru a se întreţine. La sfârşitul celor trei ani, după ce a trecut cu bine câteva probe de conformism, se simţea destul de pregătit pentru a fi acceptat de sistem şi asimilat în structurile acestuia. În prima fază, precumpănitoare a fost, aşadar, o voinţă de integrare căreia sistemul i-a răspuns favorabil, chiar dacă a făcut-o cu întârziere şi cu unele rezerve. Devenit redactor al unei importante reviste culturale, înzestrat cu talent scriitoricesc şi având de acum asigurate condiţiile necesare afirmării, Petra lasă tuturor impresia „unui tânăr de carieră”. Asiduităţile de lungă durată, susţinute financiar de prietenul său muncitor, au fost în final răsplătite prin acceptarea lui în nomenclatura de rangul al doilea, alcătuită din intelectuali ai partidului comunist: scriitori, redactori ai publicaţiilor culturale, profesori universitari etc3. În descrierea ei, Alexandru Vlad îmbină umorul cu persiflarea, aşa cum face şi Bulgakov în Maestrul şi Margareta, atunci când prezintă gruparea „Massolit”. Există o asemănare între palatul naţionalizat, în care a fost instalată redacţia lui Petra, şi casa Griboedov din romanul scriitorului rus.

Mezalianţa, atât de importantă pentru Mircea Nedelciu, se găseşte şi la Alexandru Vlad, dar ca temă secundară. Ea denotă aceeaşi dorinţă de încadrare în elita intelectuală a timpului şi arată că, în cazul lui Petra, iubirea nu e doar un sentiment, ci şi o politică. În relaţia lui cu Ioana a intrat şi un calcul, probabil şi din partea fetei, care a început să se intereseze de el numai după ce a devenit redactor. Fiică a unui profesor universitar, Ioana este o femeie elegantă şi cultă, care i-a citit pe scriitorii sud-americani, în vogă la noi în deceniul al nouălea, şi care a călătorit în Rusia. Condusă de un puternic sentiment de castă, ea a avut grijă să-şi aleagă un logodnic pe măsură, provenit şi el din acelaşi cerc închis al nomenclaturii.

Povestirea evoluează pe o linie de dramatism, care precipită acţiunea înspre deznodământ, înmulţeşte conflictele şi provoacă răsturnări de situaţii cum nu ne-am fi putut imagina înainte. Apar personaje noi, iar cele vechi îşi schimbă în mod radical conduita şi felul de a fi. Evenimentele iau un alt curs, mai puţin liniştit, în ziua când Petra este căutat la redacţie de un oarecare Beru, personaj burlesc, desprins parcă din lumea comedianţilor de bâlci. Acesta era un trimis, un „ambasador” ciudat, zice autorul aducându-ne aminte de romanul lui Henry James. Beru venea din partea fostului consătean, care acum, la împlinirea celor trei ani, îşi voia banii înapoi, conform înţelegerii. Neobişnuită şi surprinzătoare este însă precizarea ca întreaga sumă să fie cheltuită pe băutură, într-un chef de proporţii rabelaisiene, avându-i ca protagonişti pe cei doi, Petra şi Beru. Ideea pe de o parte îl îngrozeşte pe scriitor, căci nu-i plăcea deloc să bea, iar pe de altă parte îl fascinează, înţelegând că în felul acesta prietenul îndepărtat vrea să-l dezlege pentru totdeauna de un sentiment de obligaţie care ar fi rămas în conştiinţa lui şi după achitarea datoriei. Trecem peste cele câteva pagini de literatură potatorică, scrise pe o notă de umor carnavalesc, dar şi cu unele inserţii clasice (cum ar fi, de pildă, preceptul horaţian că „băutorii de apă nu dau capodopere”4), pentru a spune că venirea lui Beru şi mai ales încercarea de a-l elibera de orice datorie, bănească sau morală, sunt fapte tulburătoare, de natură să-l scoată pe tânărul redactor din starea de indiferenţă şi mulţumire de sine, punându-l în situaţia de-a se analiza cu mai multă atenţie. N-avea, într-adevăr, nimic să-şi reproşeze? A fost în toţi aceşti ani şi în toate acţiunile sale un om fără greşeală? N-a săvârşit nici o faptă de care astăzi ar trebui să-i fie ruşine? Petra începe să-şi pună întrebări şi nu mai e atât de sigur de integritatea lui morală. Dacă atunci când a primit banii şi i-a folosit pentru a se face agreat de sistem, acţionase fără a avea nici cel mai mic sentiment de vinovăţie, acum, după trecerea timpului, el se judecă altfel, cu mai multă severitate. Se simte vinovat faţă de ceilalţi, dar mai ales faţă de sine, pentru că a renunţat cu atâta uşurinţă să fie un om liber, optând să se integreze în nomenclatură şi să-şi fărâmiţeze personalitatea în măruntele întâmplări ale vieţii redacţionale. Cu gestul său de generozitate,  Beru îi atrage atenţia asupra necesităţii şi importanţei de-a recâştiga libertatea pe care o pierduse şi de-a redeveni stăpân pe propria viaţă.

Dacă paginile de literatură potatorică am văzut că se remarcau printr-o explozie de veselie şi prin umorul lor popular, niciodată grosier, partea care urmează pune în lumină două registre stilistice noi, specifice discursurilor de luptă. Limbajul critic şi vehemenţa diatribei duc povestirea înspre o literatură a mâniei şi a conflictului, în vreme ce o tendinţă complementară de ridiculizare, cu apariţii sporadice şi mai puţin accentuate, îi conferă unele note satirice. Petra înţelege acum că integrarea lui în sistem, pentru care s-a străduit îndelung, a fost o eroare şi că, de fapt, locul său e în afara acestuia, alături de Beru şi de alţii din aceeaşi categorie. Devine tot mai conştient de faptul că între el şi cei din nomenclatură există multe şi mari incompatibilităţi şi că modul său de-a simţi şi de-a gândi este mai apropiat de acela al oamenilor simpli şi oneşti. În urma unui dificil proces de conştiinţă, se va despărţi de viaţa lui de până acum, caracterizată printr-o delăsare a sentimentului etic, şi va încerca să recupereze valori precum demnitatea şi onoarea, ce păreau uitate pentru totdeauna sub nivelul de confort al vieţii cotidiene. Faptele de sediţiune pe care le va săvârşi sunt asemănătoare cu acelea din povestirea lui Mircea Nedelciu: va rupe mai întâi mezalianţa cu Ioana, iar apoi se va întoarce împotriva regimului autoritar din redacţie („spun lucruri radicale, fac ceea ce poate demult ar fi trebuit să fac, renunţ la vechile compromisuri şi încerc să-mi recâştig libertatea pe care am regretat-o întotdeauna”). Intrat în rândul sediţioşilor, săvârşind faptele acestora, Petra nu e încă un revoluţionar, iar revolta sa „nu e totuşi revolta aceea definitivă la care era îndreptăţit”. Refuză sistemul, e adevărat, dar nu intenţionează să lupte pentru nimicirea lui, riscând să fie el însuşi nimicit.

Analizată cu un plus de atenţie (de care cenzura se pare că n-a fost capabilă), povestirea conţine câteva sugestii interesante cu privire la felul cum va evolua Petra în continuare, după excluderea lui din rândul elitelor. Se subînţelege că, trecând de partea lui Beru, îşi va reînnoi ataşamentul faţă de valorile reprezentate de acesta (egalitatea, camaraderia, simplitatea, firescul), în opoziţie cu lista de valori a nomenclaturii. Oprit în mijlocul străzii, cu înfăţişarea lui clovnescă, Beru ţine un fel de discurs politic, asemănător ca sintaxă cu vorbirea Cetăţeanului turmentat din piesa lui Caragiale, dar care vrea să exprime ideea unei disocieri a muncitorilor de burghezia roşie atotputernică în deceniul al nouălea: „Pe noi nu ne interesează ce faceţi voi, pe noi ne interesează judo, (aberant) nu ştim judo, dar ne interesează”. Sub chipul de refractar al tovarăşului său, Petra are impresia că reînvie figura unui comunard de altădată, chemând la egalitate şi la justiţie socială. În spiritul politicilor de stânga, îşi pune speranţa într-o nouă Comună şi se gândeşte la posibilitatea ca muncitorii, nemulţumiţi de cei care îi conduc şi pretind că îi reprezintă, să redevină într-o zi revoluţionari. Şi într-adevăr, peste puţin timp, revoluţia a avut loc, dar n-a fost o revoluţie în veşminte muncitoreşti, cum şi-a imaginat personajul lui Alexandru Vlad, ci a fost o revoluţie în blue-jeans, adică o acţiune a generaţiei tinere dornice de libertate5.

 

Huligani

Şi în povestirea lui Vasile Gogea, Jocuri de societate, nomenclatura este privită cu spirit critic şi este supusă unei judecăţi aspre, cu scopul de a-i evidenţia neîmplinirile în plan moral. Rigorismul etic al naratorului este înalt, iar învinuirile aduse elitei sunt dintre cele mai serioase. Evoluţia faptelor conduce spre un act de revoltă final, ce pare inevitabil, dar pe care autorul a renunţat să-l povestească, îndemnând cititorul să şi-l imagineze singur. O sediţiune se prefigurează, o putem deduce din logica evenimentelor, e probabilă, chiar dacă n-o găsim nicăieri exprimată în clar. Vasile Gogea a scris o povestire cu subînţelesuri, într-o măsură mai mare decât au scris Mircea Nedelciu şi Alexandru Vlad.

Dacă o analizăm respectând cronologia întâmplărilor (diferită de ordinea în care acestea au fost povestite), vom observa că primele episoade par scoase dintr-un roman despre „obsedantul deceniu”, încă în vogă pe atunci. Nimic nu lipseşte din recuzita acestui tip de roman: dosare politice, delatori, şedinţe de excludere, studenţi îndepărtaţi în mod abuziv din Facultate, reparaţii tardive etc. Şi totuşi, la o lectură atentă, vom vedea că perspectiva din care sunt povestite întâmplările s-a schimbat. Tinerii de la 1980 considerau că românii ar fi trebuit să se elibereze de trecut, să nu mai scotocească după „gunoaie care s-au dus demult” şi să se întoarcă spre problemele prezentului şi ale viitorului. Se înţelege că literatura ar fi trebuit şi ea să urmeze acelaşi drum şi să părăsească o temă epuizată cum era aceea a „obsedantului deceniu”, lansată oficial în 1968 prin denunţarea de către partid a unor acte criminale de tip stalinist petrecute în deceniul al şaselea6. Dintr-o scurtă incursiune în biografia profesorului Sever, aflăm că acesta a fost admis la Facultatea de Filosofie în 1950 şi a fost exmatriculat în anul al doilea, dintr-o eroare. A revenit în Facultate după un timp, când eroarea a fost descoperită şi îndreptată. În mintea lui Sever a rămas însă bănuiala, neîntemeiată, că exmatricularea lui s-ar fi datorat unor delaţiuni făcute la partid de către un coleg gelos. Naraţiunea politică se îmbină, aşadar, cu o poveste de dragoste ale cărei implicaţii se vor dovedi mai adânci decât cele ale exmatriculării şi se vor prelungi până târziu în viaţa lui Sever. Ca student, acesta a avut o relaţie de dragoste cu o colegă pe care n-a mai găsit-o în Facultate când s-a întors şi de soarta căreia n-a mai vrut să ştie. Acest episod, construit cu datele unui roman despre „obsedantul deceniu”, are o continuare sub forma unui epilog din care aflăm că fosta iubită din studenţie a lui Sever a murit sub dărâmături la cutremurul din 1977. Jurnalul rămas de la ea (intrat în posesia unui absolvent al Facultăţii de Arhitectură) redesenează portretul la tinereţe al lui Sever, din alte unghiuri şi cu alte culori, mai reci.

    În a doua mare secvenţă a povestirii asistăm la un salt cronologic până în epoca anilor 1980, când personajele de care a fost vorba până acum au ajuns la senectute şi se confruntă cu o generaţie tânără destul de rebelă, cel puţin la prima vedere. După trei decenii, Sever a devenit profesor universitar, s-a integrat perfect în elita epocii comuniste, publică articole în ziarele vremii şi se bucură de bunăstare. Împreună cu familia, frecventează o lume distinsă, marcată de snobism şi de sentimentul apartenenţei la o categorie socială înaltă. E mulţumit de sine şi de viaţa pe care o duce, nu vrea să schimbe nimic, nu se opune şi nu crede că viitorul ar putea fi altceva decât o prelungire a prezentului. În tot ceea ce face e o acceptare a comunismului, o acceptare tăcută, de la sine înţeleasă, fără militantism şi fără declaraţii. Profesorul Sever se ştie integrat în sistem şi protejat de acesta, ceea ce îi dă un sentiment de siguranţă şi de confort burghez. Singurul lucru care îl deranjează întrucâtva este logodna fiicei sale cu un tânăr arhitect, Anton, provenit din afara nomenclaturii. Deşi are deplină încredere în Aurelia, nu e tocmai mulţumit de alegerea pe care aceasta a făcut-o. Din punctul său de vedere, fata a devenit, fără să ştie, victima unei mezalianţe. Nu există în text suficiente indicii că această mezalianţă se va rupe în final, aşa cum se întâmplă la Alexandru Vlad şi Mircea Nedelciu, dar e aproape sigur că va fi supusă la câteva grele încercări.

Ultima parte a povestirii are o formă dialogată şi transcrie conversaţia dintre Anton, logodnicul Aureliei, şi profesorul Sever, o conversaţie nervoasă, explozivă, ce ar fi dus, probabil, la o ruptură între cei doi preopinenţi dacă Aurelia n-ar fi intervenit. În esenţă, Vasile Gogea spune povestea unui tânăr aflat în contradicţie cu nomenclatura deceniului al nouălea pe care n-o poate însă condamna până la capăt din motive ce ţin de propria biografie. Drama tânărului constă în faptul că e prea moral pentru a tăcea, dar e şi prea slab pentru a se angaja într-o sediţiune propriu-zisă. Vizitat de Anton, pe care atunci îl vedea prima oară, fără să-l cunoască, profesorul Sever este surprins de insolenţa acestuia şi are impresia că a primit în casă un huligan. De fapt, Anton venise doar ca să-i spună că respectabilitatea cu care se mândreşte nu e fără cusur şi că au fost destule momente în viaţa lui când a manifestat o lipsă condamnabilă de responsabilitate faţă de cei apropiaţi. Jurnalul fostei sale iubite din studenţie, moartă la cutremur, e o dovadă. Vasile Gogea se întoarce, ca şi colegii săi de vârstă, la temele eticului şi se foloseşte de ele pentru a critica scăderile de ordin moral ale elitelor culturale din anii 1980. Prin nepăsarea acestora şi datorită suficienţei lor, care le împiedica să vadă dincolo de propriile lor interese, adeseori mărunte, s-a produs un clivaj în societate. Generaţia vârstnică, alăturată regimului şi deţinând poziţiile de putere în interiorul acestuia, nu ştia nimic despre cei tineri şi nici nu voia să ştie, preocupată cum era de sine însăşi. Tema povestirii este, până la urmă, aceea a generaţiilor şi a neînţelegerilor tot mai grave dintre acestea. Potrivit autorului, vârstnicii aveau o datorie faţă de generaţia care se ridica şi nu s-au achitat cum se cuvine de această datorie, tratându-i pe tineri cu indiferenţă şi ignorându-le nevoile în perioada cea mai grea pentru ei, aceea a formării şi a integrării sociale.

 

Concluzii

Povestirile analizate aici, foarte diferite ca formă, vorbesc împreună despre raporturile pe care „optzeciştii” le-au avut cu sistemul comunist sub puterea căruia se aflau. A existat în biografia acestor oameni un moment de răscruce când ei s-au întrebat dacă intră în sistem şi se lasă asimilaţi de acesta sau rămân în afara lui, asumându-şi consecinţele unei asemenea opţiuni. Modelul oferit de generaţiile anterioare a fost, aproape fără excepţie, acela al integrării. Cei mai mulţi dintre predecesori erau în sistem şi nici nu credeau că ar putea să existe o altă cale pentru a se manifesta şi pentru a se face cunoscuţi pe plan intelectual. A proceda în alt mod ar fi însemnat pierderea tuturor facilităţilor şi o eliminare pe timp nedeterminat din cercul restrâns al elitelor. „Optzeciştii” au fost prima generaţie care s-a gândit la o alternativă şi care şi-a pus problema alegerii între a fi în interiorul sistemului şi a-şi prezerva libertatea faţă de acesta. Într-o primă fază, urmând exemplul celor de dinainte, ei au făcut demersuri pentru o aliniere la comunism, cu speranţa că în felul acesta vor avea asigurate condiţiile pentru a-şi împlini aspiraţiile intelectuale. Nu va trece mult timp însă până când vor părăsi acest drum şi, sub presiunea unui simţământ etic, se vor întoarce împotriva sistemului, săvârşind gesturi individuale de opoziţie, neînregistrate în istoria mare, evenimenţială, dar destul de frecvente pentru a constitui, prin acumulare, ceea ce am crezut potrivit să numim curentul sediţionist. Izolate şi cu ecou mai degrabă redus, faptele sediţioşilor n-au avut puterea să clatine câtuşi de puţin stabilitatea regimului, dar i-au erodat prestigiul, au izbutit să-i risipească aura şi să-i diminueze considerabil forţa de atracţie pe care o exercita asupra debutanţilor. Tinerii de la 1980 au fost o generaţie etică, în sensul că personajele lor au pus mare preţ pe rectitudinea morală, afirmând valori ale individului precum demnitatea, onoarea, libertatea, care nu erau deloc respectate pe atunci. Situându-se în mod declarat în extrateritorialitate şi având opţiuni diferite faţă de cele promovate oficial, ei au sfârşit prin a îngroşa rândurile celor fără viitor, ale refractarilor, sau prin a căuta mijloace să treacă dincolo de Cortina de Fier, în ţările Europei occidentale. Tema emigrării, prefigurată în scrierile lor, a revenit în forţă şi a ocupat un loc important în literatură după 1990, mai precis după reprimarea Manifestaţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti, când speranţele sediţioşilor s-au năruit încă o dată şi pentru multă vreme. Lipsit de o dimensiune politică explicită, sediţionismul nu face parte din istoria propriu-zisă a Revoluţiei. A fost însă o mişcare de idei viguroasă, etică în primul rând, care a creat o atmosferă favorabilă pentru evoluţiile de mai târziu. Acţiuni revoluţionare de stradă, având ca scop abolirea comunismului, au apărut doar la sfârşitul deceniului şi s-au cristalizat doctrinar în Proclamaţia de la Timişoara, manifestul politic al generaţiei „optzeciste”.

_____

Note:

1 Restauraţia a obţinut legitimitate prin alegerile care au avut loc la Uniunea Scriitorilor cu ocazia Adunării Generale din 18-21 aprilie 1990. Perpetuarea vechilor structuri a fost exprimată în modul cel mai frust de către poeta Daniela Crăsnaru, realeasă în Consiliul de conducere: „În prezidiu sunt ai noştri, în sală tot ai noştri” (vezi „România literară”, nr. 17, 26 aprilie 1990, p. 5). Restauraţia a produs dezamăgire în rândul scriitorilor „optzecişti” care şi-au anunţat intenţia de-a înfiinţa o uniune paralelă. Aceasta a apărut în 1994 şi s-a numit Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO).

2 Am scris despre aceasta în Scriitori români postmoderni, EDP, Bucureşti, 1996, p. 216.

3 Pentru structura şi dimensiunile nomenclaturii, vezi Raluca Grosescu, Fizionomia nomenclaturii, în „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor comunismului”, I, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 109-140. În acelaşi sens, Eugen Denize, Propaganda comunistă în România (1948-1953), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 17-18, 33-50.

4 Nulla placere diu nec vivere carmina possunt, / quae scribuntur aquae potoribus (Epistola XIX. Ad Maecenatem).

5 Cel dintâi care a văzut în Revoluţie o mişcare de revoltă a tinerilor a fost Nicolae Ceauşescu însuşi. În teleconferinţa din 21 decembrie 1989, ora 18,00, după ce a spus că agenţii străini „se îndreaptă în primul rând spre tineret, spre a-l influenţa şi a-l atrage în diferite acţiuni”, el a conchis cât se poate de răspicat: „Trebuie să se treacă cu hotărâre la lichidarea oricăror manifestări din rândul tineretului”. Ceauşescu cerea o mobilizare generală a membrilor de partid pentru a pune capăt acţiunilor revoluţionare întreprinse de generaţia tânără. Vezi Stenograma teleconferinţei din 21 decembrie 1989, ora 18, în Grigore Cartianu, Sfârşitul Ceauşeştilor, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010, p. 464-465.

6 Vezi Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la reabilitarea unor activişti de partid, în „Scânteia”, nr. 7685, 26 aprilie 1968, p. 1, 3. În acelaşi sens, Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la adunarea activului de partid din Capitală, în „Scânteia”, nr. 7687, 28 aprilie 1968, p. 1, 3. Comisia de partid pentru stabilirea ilegalităţilor comise de Securitate în deceniul al şaselea s-a constituit încă din 1965 (vezi Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, editori, Istoria comunismului în România, volumul II, Documente Nicolae Ceauşescu 1965-1971, Editura Polirom, Iaşi, 2012 , p. 376, 379). Trebuie spus însă că au fost reabilitaţi doar militanţi ai partidului comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Foriş etc.), nu şi victimele, mult mai numeroase, ce proveneau din rândul aşa-numitelor „partide burgheze”. Nicolae Ceauşescu credea în continuare că „lichidarea forţelor reacţionare” a fost o măsură perfect justificată. Romanul despre „obsedantul deceniu” s-a înscris şi el, în cele mai multe cazuri, pe această linie de gândire. Am detaliat problema în Literatura în schimbare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 11-17.

[Vatra, nr. 8-9/2014]