În care încerc să-l fac pe Mihai Măniuțiu să înțeleagă de ce s-au speriat cei care tocmai au citit un poem scris de el

Redacția ziarului la care lucrez se află pe strada Republicii, (strada pe care se găsește și Grădina Botanică din Cluj) în clădirea IEIA. (Intreprinderea de Electronică Industrială Aplicată). Intru în redație cu gentuța mea pe umăr. (Dau atâtea amănunte ca să întăresc impresia de aproape-realitate.) Redacția e plină de lume. Îi cunosc. Știu asta pentru că îi salut, iar ei îmi răspund. Toți lucrează. Sunt îmbrăcați în salopete albastre. Doi dintre ei bat cu niște ciocane roșii niște cuie mari în doi butuci pe care, fără ezitare, îi cred de stejar. Pe la mijlocul încăperii un redactor, care abia de-mi face loc să trec pe lângă el, dă de zor cu o pilă pătrățoasă și pilește colțurile unei piese ce aduce cu o carcasă de cutie de viteze de Dacia. Din fundul redacției mă salută un domnișor cu o cipilică albastră pe cap, un băiețel despre care știu imediat că e șeful redacției, ForinDanciu, care bate cu un ciocan într-o tablă mare și ruginită ca să o dezdoiască. Nu se aude nici un zgomot. Dar nu mi se pare nimic nefiresc în asta. Doar în fundul sălii, aproape de cel pe care l-am declarat în mintea mea drept șef, la un birou mic, stă Mihai Măniuțiu în fața unui calculator. De cum mă apropiu de biroul lui, zgomotul pe care îl face calculatorul lui e tot mai mare. E un zgomot oarecum dezacordat, ca de motoretă Mobra de pe vremuri. De fapt, din spatele micului calculator iese un mănunchi de cabluri colorate.

• Tu ce lucrezi? – îl întreb ca și cum aș fi și eu vreun șef venit în control.
• Eu tocmai am scris un poem- zice el mândru– dar încă nu l-am terminat.
• Dă, naibii, scula aceea mai încet, că nu te aud!
• Eu tocmai am scris un poem, dar încă nu l-am terminat -repetă el.
• Dă, naibii, scula aceea mai încet, că nu te aud!
• Nu pot, zice el, că dacă fac asta, dispare poemul. Vrei să-l citești? Zice el, și trage un scaun jerpelit de la  masa vecină și mă îndeamnă să stau jos.

Îmi scot din gentuță ochelarii de citit și încep să citesc poemul. Dar mai întâi observ că poemul e dactilografiat cu corpul de literă Arial black. Asta mă face să cred că nici Mihai nu vede prea bine. Citesc. Mă întrerupe.

• Uite ce-i, eu vreau de la tine un singur lucru: să-mi spui de ce colegii de redacție, pe care i-am rugat, ca și pe tine, să-mi citească poemul, care nici măcar nu e terminat, la un moment dat s-au ridicat de pe scaun, scaunul pe care stai și tu, s-au uitat la mine ca niste oameni speriați și fără să-mi spună un cuvânt s-au dus fiecare la biroul lui și s-au apucat de lucru?

Citesc, și la un moment dat mă îngrozesc și eu. Căci plimbărețul din Parcul Municipal ajunge în fața unui ulcior de bronz. Brusc, în poem, în jurul ulciorului se face pustiu. Pustiul din poem e făcut dintr-un strat de pietricele galbene și, nu știu de ce, nesfârșit. Iar în spatele ulciorului văd o statuie. Văd, e un fel de a spune, căci poetul e cel care o vede. Eu văd doar ce vede el. Simt că statuia aceea privește undeva dincolo de mine. Că privirile ei mă ard. Încerc să o văd, și nu o văd. Căci, deodată, s-a întors cu spatele la mine. Atunci abia văd că în jurul statuii iarba e usctă și castanii au frunzele îngălbenite, ca și cum ar fi venit peste ei o toamnă neașteptată, dar în același timp veșnică. Dau să mă ridic de pe scaun, dar el mă prinde de mîneca hainei și mă trage înapoi.

• Spune ce ai văzut, de vrei să fugi și tu? – zice.
• Uite care e treaba, Mihai. Poemul tău e foarte bun. Dar, nu știu cum dracu ai făcut de l-ai falsificat. Căci acesta nu este un poem despre singurătate, ci e un poem care are singurătatea încorporată în el. E vorba de o singurătate prezentă fizic în poem. Iar asta, sigur, e insuportabil.
• Bine, zice, atunci hai să citim finalul poemului.
• Hai, zic eu, pornește scula asta zgomotoasă!
• Păi, zice el, am oprit calculatorul, așa că poemul nu mai este. Abia dacă mai putem găsi finalul lui la SMA. De fapt e vorba despre SMP, adică Stațiunea de Mecanizare a Poeziei. Căci finalul poemului e scris pe o roată de tractor, o roată din față – zice el.

Nici nu mai țin minte când mi-am luat gentuța mea neagră, dar jos, în fața clădirii, eram cu ea pe umăr. În direcția Căminului Studențesc al Facultății de Medicină era un șanț, iar cu roțile din față în el erau două tractoare. În jurul lor trebăluiau doi muncitori grăsulii și binevoitori. Mihai l-a chemat pe unul dintre ei și cu tonul decis, ca un maistru, i-a spus:

• Dați jos roata din față de la tractorul dinspre oraș!

Cei doi au adus un cric uriaș și rapid au desprins roata și au culcat-o în iarba șanțului.
Pe roată, circular, pe cauciucul negru era scris cu litere roșii și mari, în relief, litere ca niște mușcături de țânțar, un singur cuvânt: POEM.

• Uite care-I treaba, Mihai, caută tu sfârșitul poemului pe roțile tuturor tractoarelor din oraș! Eu nu mai am timp să vin cu tine!
• Bine – a zis.

Iar către cei doi tractoriști:

• Desfaceți roata cealaltă!

L-am lăsat să inspecteze tractoarele din ”Stațiunea de Mecanizare a Poeziei” – cum a zis el mai înainte – și am coborât spre oraș pe o stradă pustie. Însă, mai jos de Grădina Botanică, abia am străbătut printr-un puhoi de oameni care urcau cu pancarte în mâini, mergând la un protest împoriva unei plante. Nu am reținut numele plantei.

Am ajuns într-o stație, pe strada Petru Maior, unde era multă lume așteptând troleibuzul. Au trecut două troleibuze arhipline. Cum nu am văzut nici o gheretă de bilete, am hotărât să merg în stația anterioară. M-am dus. Și acolo era multă lume, iar ghereta de bilete era închisă. A mai apărut o mașină și, cu greu, ca pe vremea studenției, am reușit să mă prind cu o mână de bara dintre ușile din spate ale troleibuzului. Acesta a trecut prin Piața Lucian Blaga, pe Napoca, pe strada Eroilor, prin fața Teatrului Național, iar în fața Tribunalului șoferul a pus brusc o frână, am scăpat bara din mână și am zburat cu viteză pe covorul gri de lângă patul meu. Și dacă nu am murit de la căzătura asta, înseamnă că și astăzi trăiesc.

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 6-7]