Karawoke își făcu din nou apariția la doar câteva zile după incidentul de la farmacie, când, din motive neclare, o asistentă a intrat în conflict cu farmacista și după aceea nu se știe ce a mai urmat. A fost văzut mai întâi în Secția F, rezervată cazurilor interesante din punct de vedere științific și clasificate ca secrete. Secția F era situată într-o anexă betonată de la subsolul aripii de vest, adică taman sub holul de unde se intra la cabinetele C-1 și C-2. Morga propriu-zisă nu se afla acolo, ci într-o altă clădire, altminteri cât se poate de elegantă, situată la capătul aleii dinspre parcul public, adică la o distanță apreciabilă de corpul principal al complexului. Această secție de la subsol, utilată de asemenea cu sertare frigorifice, era rezervată doar anumitor pacienți, ținuți aici până când toate sentimentele se evaporau din ei și abia apoi puteau fi livrați familiilor lor iubitoare, în caz că avuseseră așa ceva. Se ajungea acolo cu un lift de două persoane, controlat cu un card de acces pe care numai Profesorul Gurdiev îl putea elibera, iar faptul că Patinoarul (căci așa era alintată Secția F) fusese poziționat în proximitatea cabinetelor Compasiunii are o explicație logică și bine fundamentată. Din motive birocratice, doctorul Sandalis trebui să aștepte minute bune până când tehnicianul care îl asista obținu toate avizele, apoi dispoziția de necropsie semnată de Profesor și, în cele din urmă, cardul de acces în lift. 

Mai degrabă scund și cu o ușoară chelie, acum îmbrăcat într-un halat medical cam larg, Sandalis era un bărbat în jur de cincizeci. Probabil provenea dintr-o familie de muzicieni, de vreme ce, atunci când rămânea singur, sâsâia printre buze diverse melodii din repertoriul cântăreței Amy Winehouse – pe care o iubea în secret, după ce aflase în ce condiții deplorabile murise. Ochii lui căprui și blânzi, ușor exoftalmici, ocoleau de fiecare dată privirea interlocutorului, ceea ce i-a condus pe unii la presupunerea că ar avea înclinații suspecte. Nu există adevăr unic, lumea însăși este o opinie despre ceva (chiar și aceasta este o opinie), astfel încât ar trebui adăugat că uneori doctorul Sandalis mergea cu mașina prin cartierele sărace ale orașului sau prin satele dimprejur și le dăruia bomboane copiilor. Într-adevăr, odată a luat niște copii în mașina sa, în timp ce se întorceau de la școală. 

Numele tehnicianului care îl însoțea ar fi trebuit să fie Dan, însă, de bucurie și de emoție, în ziua când îi declarase nașterea la biroul Stării Civile, taică-său se bâlbâise un pic.Trecuseră patruzeci și ceva de ani de atunci, iar Dandan ajunsese un bărbat în toată firea, înalt și slab, cu capul ușor țuguiat și părul spălăcit, rar și lins, aproape lipit de pielea capului, ca la nou-născuți. De la o vreme, din cauza problemelor pe care le avea cu soția sa, căuta să-și regăsească echilibrul interior frecventând o sală de jocuri din oraș – aproape că știm care. Faptul că pierdea bani probabil că îl relaxa. Poate că vom afla cândva cum întâlnirea, de altfel inevitabilă, și prietenia cu Zdruncinatu i-au deschis la un moment dat o nouă perspectivă asupra vieții. E mult spus prietenie, la patruzeci de ani nu-ți mai faci prieteni. 

Cei doi bărbați au coborât în tăcere, cu optimismul liniștit al unora care știu ce au de făcut, și evitând să se privească. Dandan ținea strâns la piept recipientul de plastic pentru recoltări, inscripționat cu un cuvânt destul de ambiguu: Biohazard, în care se aflau doar fișa de observație clinică, biletul de însoțire și actul de identitate al prezumtivului pacient. Doctorul Sandalis își ridica din când în când privirea către becul livid din tavan, însă reuși să nu ofteze. Ca să aibă o preocupare, căută ceva în buzunar, probabil telefonul mobil, uitând că îl predase la începutul programului de lucru, așa cum prevedea Regulamentul. Pe măsură ce coborau, un miros ambiguu, dulceag și mineral, se insinua în cabina liftului. 

Știau amândoi, cu suficientă precizie, ce aveau de făcut. Conform fișei pe care Dandan o obținuse de la Dispecerat, corpul pe care îl căutau se afla în Sertarul 5, pe rândul al doilea, peretele dinspre nord al Patinoarului. În timp ce doctorul Sandalis își punea masca și mănușile, Dandan apăsă pe butonul verde al sertarului, iar acesta glisă lin și elegant, ca un patinator pe gheață, dezvăluindu-și conținutul: înainte de toate, husa neagră de polipropilenă, cu mânere și fermoar, într-un un colț al căreia se afla eticheta albă de carton, atașată cu o sfoară – pe ea era scris un nume banal: „Costel” – scris întocmai așa, între ghilimele. Banalitatea numelui tăinuia un cod secret, numele real al decedatului fiind cunoscut doar câtorva inițiați. După ce tehnicianul trase fermoarul, au putut vedea o etichetă identică legată la degetul mare al piciorului stâng. Dar și clopoțelul prins cu un fir de plastic la degetul arătător al mâinii drepte, ceea ce indica un deces relativ recent. Obiceiul ăsta cu clopoțelul vine mai degrabă dintr-o tradiție culturală, decât din grija de a preveni furtul de cadavre sau îngroparea unor persoane încă vii. Din motive numai de el știute, Profesorul Gurdiev ținea la acea tradiție, deși ar fi putut instala camere video și în Patinoar, cum erau în toate celelalte secții ale spitalului. Să admitem că asta ar explica de ce, pe ecranul Oglinzii Magice, activitatea din Patinoar nu apărea niciodată.

Presupusul mort arăta destul de proaspăt și nu se umflase. Fața lui calmă și nemarcată de violența vreunei boli avea o paloare ușor cerată, nicidecum atinsă de efectele descompunerii. Sarcina lipsită de glorie a celor doi ar putea fi formulată concis prin cuvântul Recuperare. În termeni profani, asta înseamnă că doctorul Sandalis urma să execute o mică incizie sub piele, în zona toracică, pentru a extrage de acolo dispozitivul numit pacemaker. Sau, mai pe înțelesul nostru, stimulator cardiac. Astfel de dispozitive, ingenioase și destul de scumpe, devin inutile în cazul persoanelor a căror inimă a încetat să mai bată și ar fi păcat să fie îngropate sau incinerate împreună cu fostul pacient. Recuperarea lor, urmată de eventuala valorificare pe piața neagră, poate oferi venituri substanțiale și, chiar dacă conține un coeficient de extravaganță în unele privințe, în alte privințe reprezintă o inițiativă îndrăzneață de eficientizare a actului medical. Cam din aceleași motive pentru care, cu inima frântă de durere, rudele scot de pe degete inelul de aur sau alte bijuterii prețioase, înainte de înhumarea celui drag sau a celei dragi. Apreciind, pe bună dreptate, că nu l-ar ajuta, respectiv nu ar ajuta-o cu nimic – poate dimpotrivă! – în zborul său lin către stele.  

După ce Sandalis confruntă numele scris pe etichetă cu cel din avizul de necropsie, Dandan închise la loc fermoarul și prinseră amândoi de mânerele sacului, pentru a-l ridica de pe tava de oțel și a-l așeza pe cărucior. Au urmat alte câteva proceduri de rutină asupra cărora nu are rost să insist. Important e că în cele din urmă cadavrul a fost depus, mort și nevătămat, pe masa de autopsie situată în centrul Salonului, deasupra căreia atârna, agățată de tavan, o lampă scialitică, exact ca în saloanele de chirurgie autentice. De altfel, unul dintre motivele pentru care doctorul Sandalis acceptase să lucreze provizoriu în acest sector, evitat de alte cadre medicale, era speranța că, într-un viitor cât mai apropiat, va fi promovat la blocul operator propriu-zis, pentru intervenții chirurgicale propriu-zise. Din păcate, de fiecare dată când părea că se apropie de el, acel viitor se îndepărta.

În liniștea deplină, întețită de zumzetul monoton al sistemului de ventilație, Sandalis extrase din trusa de disecție doar un bisturiu. Îl ridică în fața ochilor și îl privi cu atenție, încruntându-se puțin, pentru a se asigura că era instrumentul de care avea nevoie. Cu el urma să execute acea mică incizie sub piele care îi permitea să extragă, din zona toracică, pacemaker-ul. Ca de fiecare dată, își trata pacientul cu tot respectul, la fel cum ar fi procedat și dacă ar fi avut de-a face cu un pacient adevărat și viu. 

Lucrătorii de la pompe funebre și, în general, cei care se ocupă de lucrul cu cadavrele știu din proprie experiență că, deși uneori cadavrele gem, din cauza aerului blocat în plămâni, iar alteori mușchii lor par să tresară fără motiv, chiar și la câteva ore după deces, niciun cadavru nu se ridică propriu-zis de pe masă. Sunt situații cu care s-au obișnuit și pe care le tratează cu indiferență politicoasă și o mică doză de umor, fiindcă anii de activitate în acest domeniu i-au înzestrat cu o filosofie a vieții inaccesibilă nouă, oamenilor de rând. Însă de această dată, s-a mai întâmplat ceva. Mai întâi, lampa scialitică a pâlpâit de câteva ori și, cu un pocnet sec, s-a stins. Partea bună e că nu a explodat și nu a produs vreun scurtcircuit, astfel încât, în lumina celorlalte becuri din salon, Sandalis și-a putut continua treaba. Surpriza propriu-zisă a urmat abia după ce tăișul fin al bisturiului a despicat o mică porțiune din piele. Nu doar că presupusul cadavru a tresărit – iar clopoțelul a tresărit și el, producând un clinchet vioi și cristalin, ca în preajma sărbătorilor de iarnă – ci, deschizând ochii, se ridică în șezut și, cu brațele desfăcute lateral, părea că îi reproșează ceva medicului. 

– Măi nene, tocmai acum ți-ai găsit! 

În context, un reproș cât se poate de îndreptățit, chiar dacă deocamdată mut. De mirare, Sandalis scăpă bisturiul pe pardoseala de linoleum și îl lăsă acolo. Totuși, reuși să țină strâns în cealaltă mână pacemaker-ul, care de fapt era altceva. Înainte ca Dandan să poată interveni în vreun fel, pacientul își sprijini ambele mâini în tăblia din inox a mesei și coborî cu o mișcare aproape sprintenă, apoi începu să umble prin salon cu pași mici și prudenți. Din când în când, își dregea vocea, ca pregătindu-se să spună ceva important, însă după aceea nu spunea nimic, încât dresul vocii devenea mai degrabă expresia unei emoții indecise. Situația era cu atât mai delicată, având în vedere completa lui nuditate. In plus, la fiecare mișcare a mâinilor, clinchetul clopoțelului legat de deget, deși vioi și cristalin, începuse să devină cam sâcâitor. Medicii în general și medicii chirurgi în special sunt obișnuiți cu nuditatea trupului uman, astfel că aceste detalii nu ar fi trebuit să influențeze în vreun fel relația lui cu doctorul Sandalis sau cu asistentul Dandan. Făcându-și curaj, totuși retrăgându-se câțiva pași, acesta din urmă îl întrebă: 

– Domnule, cine ești și cum ai ajuns aici? 

O întrebare cam hazardată, pe care însă Karawoke o trată cu toată seriozitatea, recitând binecunoscuta sa poezie despre călătoria în timp, însă de data asta cu o voce blândă și plină de compasiune.

– Of, treburi neterminate!… E o poveste lungă și sunt dureros de conștient că nu veți înțelege mai nimic din ea. Există zece lucruri pe care nu le știu, iar unul dintre ele este acesta. S-ar părea că am nimerit din nou într-o buclă temporală închisă. Nu știu nici eu cum naiba se întâmplă. Aparent sunt aici, dar mai târziu s-ar putea să fiu altcineva. Sufletul meu rătăcește în pustiul cosmic… – și așa mai departe. După câteva momente, arătând spre dispozitivul pe care Sandalis i-l scosese de sub piele, adăugă: Ar trebui să-mi dai înapoi obiectul acela. Fără el, risc să pierd legătura atât cu trecutul, cât și cu viitorul meu.

Deși își simțea gâtul de parcă tocmai ar fi înghițit praf de cretă, doctorul Sandalis îi răspunse cu politețea lui obișnuită:

– Ai face bine să scoți clopoțelul de pe deget. Nu suntem la circ aici. Cât despre pacemaker, aparține de drept spitalului, deoarece nu a fost revendicat de niciunul dintre moștenitorii dumneavoastră. Dacă totuși dorești să-l recuperezi, trebuie să faci o cerere pe care o vei depune la Registratură. 

– Acel pacemaker nu este un pacemaker, ci un acumulator orgonic, îl contrazise Karawoke. A fost inventat de Wilhelm Reich la începutul secolului trecut. Poate genera fenomene de circularitate a timpului și are capacitatea de a acumula energia universală a vieții, vindecând numeroase afecțiuni psihosomatice. 

Spunând acestea, își scoase clopoțelul de pe deget, pesemne începuse să-l deranjeze și pe el, apoi îl depuse cu grijă pe măsuța de instrumente chirurgicale. Îi mai rămăsese doar eticheta legată de picior, care nu deranja pe nimeni deocamdată.

– Nici urmă de sânge, observă Dandan în șoaptă, cercetând de la oarecare distanță incizia făcută puțin mai devreme de Sandalis. Din câte îmi dau seama, avem de-a face cu o specie rară de fantomă, dotată cu inteligență. Sau extraterestru? Soția mea este expertă în astfel de apariții, păcat că nu e aici…

Doctorul Sandalis întoarse pe o parte și pe cealaltă presupusul pacemaker, socotind ceva în gând. Semăna într-adevăr cu un telefon Nokia de primă generație, dar ceva mai mic. 

– S-ar putea să fie altceva, conchise. 

Chiar dacă vorbeau în șoaptă, pesemne că Karwaoke i-a auzit. 

– Facem un deal, le propuse. Voi aveți acumulatorul meu, iar eu am cardul liftului cu care ați coborât aici. Fără el nu vă puteți întoarce. Vă previn că, având în vedere natura mea subtilă, pot rezista la temperaturi oricât de scăzute. Violența îmi repugnă, adăugă la urmă, probabil pentru a fi mai convingător.

Abia în acest moment, doctorul Sandalis își dădu seama că, din neatenție, uitase cardul liftului pe măsuța instrumentar. O neglijență de neiertat, totuși omenească. În același moment, pentru a-și gestiona sentimentele și emoțiile într-un mod sănătos, tehnicianului îi veni ideea de a respira holotropic, o procedură utilă în situațiile de anxietate și stres. Învățase să facă asta de la soția sa care, din cauza efectului profund transformator al acestei respirații, simțea prezența entităților imateriale. Respirând holotropic ore în șir, uneori chiar și în somn, ea intra într-o stare de vibrație corporală și vedea lumini albastre sau, din fotoliul din fața televizorului, comunica prin telepatie cu liderii politici, spunându-le cum trebuie guvernată lumea.

Între timp, Karawoke, conștientizând faptul că situația era cam indecentă, își ascunse nuditatea învelindu-se din nou în husa de propilenă din care îl scoseseră cei doi. După ce îi rupse marginea de jos și o îndoi, ca să o mai scurteze, arăta ca și cum s-ar fi îmbrăcat într-un frac cu glugă și fără mâneci. Aproape la fel ca atunci când Aneta îl întâlnise în salonul trei de la ATI și crezuse că e o stafie care seamănă cu un gândac. 

– Ei, cum rămâne? 

Nescăpându-l din ochi pe Karawoke, Sandalis încerca să-și amintească ce recomandă Handbook of Forensic Science pentru astfel de situații. Nu-și amintea însă decât formula Balding de prezicere a cheliei pe baza ADN-ului.

– Probabil că am apăsat pe butonul greșit, admise în cele din urmă. Deși „Costel” e totuși un nume frumos. 

– Sunt o mulțime de oameni cu numele „Costel”, îl contrazise Karawoke. Eu mi-am pus această etichetă așa, la inspirație.

Între timp, respirația holotropică a lui Dandan își făcea treaba ei obișnuită, astfel încât ego-ul său daimonic aproape că ajunsese la maturitate. Problema cu respirația holotropică este că, în lipsa dozei necesare de psilocybin sau de LSD, este o respirație ca oricare alta, doar că mai rapidă. Nu vibrezi și nu vezi lumini albastre. În plus, fără o muzică adecvată, chiar dacă experimentezi o oarecare descărcare emoțională, câmpul conștiinței rămâne aproape opac, iar celelalte implicații spirituale lipsesc. De această dată, singurul efect a fost că lui Dandan i-a scăzut un pic tensiunea arterială, iar după aceea, amintindu-și de problemele de sănătate ale soției sale, a început să plângă timid, în șoaptă. Însă asta nu reuși să-l impresioneze pe Karawoke. Era obișnuit cu emoțiile puternice și cu lacrimile oamenilor încă de pe vremea când cânta manele. Totuși, s-ar părea că l-a impresionat un pic. În căutarea unei soluții, mai făcu câțiva pași încolo și încoace, de cealaltă parte a mesei lângă care Dandan și Sandalis rămăseseră ca încremeniți.

– Hai, dă-o-ncolo de treabă! Plângi ca o fetiță? Domnule…, mă scuzați, nu știu cum te cheamă, dar nu trebuie să plângi. Viața e frumoasă și merită trăită. Faptul că porți verighetă îmi arată că ești căsătorit și presupun că ai o situație stabilă. Foarte bine! 

– Dumneata nu știi ce e în sufletul meu, îi răspunse Dandan. Poate că nu ar trebui să-ți spun, dar toată viața am fost urmărit de ghinion. Nu doar că la naștere am primit un nume greșit, dar m-am mai și însurat la întâmplare, cu o femeie pe care nu o iubeam. Iar acum, poftim, soția mea s-a îmbolnăvit de cancer colorectal și, din cauza asta, nu pot divorța. Ar fi inuman! Dacă afirmi că vii din viitor, și dacă e într-adevăr așa, ai putea să aduci de acolo un medicament care să o vindece?

– Bineînțeles. Numai că viitorul acela e cam departe, iar când voi reveni, s-ar putea să nu vă mai găsesc aici. La naiba, Câmpul Unificat mai comite uneori și greșeli de sintaxă. Am însă o propunere mai bună și cred că putem ajunge la o înțelegere. Eu mă întorc în sertarul meu să mă odihnesc, iar voi vă întoarceți la treaba voastră și ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Ce ziceți?

– Profesorul Gurdiev se supără dacă nu-i ducem pacemaker-ul lui „Costel”, obiectă Sandalis. O să creadă că îl ținem pentru noi, ca să-l vindem la alt spital. 

– Dacă așteptați un pic, o să găsesc un alt „Costel”, doar că mai întâi trebuie să-mi înapoiați acumulatorul orgonic, ca să pot detecta cu el în ce sertar se află.

Doctorul și tehnicianul se priviră cu înțeles, consimțindu-și reciproc intențiile printr-o ușoară înclinare a capului. Din motive de precauție, Sandalis nu îi înmână dispozitivul direct lui Karawoke, ci îl așeză cu grijă pe masa de autopsie, după care se retrase prudent lângă Dandan. La rândul său, pentru a le dovedi buna-credință, Karawoke depuse pe măsuța instrumentar cardul pe care tot el îl șterpelise de acolo ceva mai devreme. Era o păcăleală, dar cei doi și-au dat seama prea târziu că era o păcăleală. Cel puțin, așa au scris mai târziu în raportul pe care l-au înaintat Profesorului Gurdiev. Și-au dat seama că au fost păcăliți abia după ce, recuperându-și dispozitivul și fluturându-le din mână în semn de rămas bun, Karawoke a intrat înapoi în sertarul frigorific din care fusese scos ceva mai devreme. Apoi sertarul s-a închis singur. Cei doi au așteptat câteva minute să se întâmple ceva. În cele din urmă, constatând că nu se întâmplă nimic, Dandan a deschis din nou sertarul și abia atunci a constatat că se întâmplase ceva: sertarul era gol. Într-un târziu, clipind des și cu gândurile în derivă, se întoarse către Sandalis. 

– E real sau visăm?

– E doar o metaforă, răspunse doctorul Sandalis, cu certitudinea cu care ar fi diagnosticat o maladie incurabilă. El se află în continuare aici, doar că nu-l vedem.

Lăsându-l pe Dandan în aceeași stare de contemplație ușor confuză, totuși oarecum plăcută.

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 6-8]