Frumuseţea ca splendoare, ca evidenţă fericitoare a Adevărului. Sensul e o obligaţie a speciei noastre. Frumuseţea e o datorie sacră a umanului.

Ideea că fiecare poet descoperă o mică porţiune de experienţă emoţională a Stării spirituale universale, care aparţine tuturor, cam în felul în care o celulă nervoasă aparţine creierului, căruia îi aduce informaţia sa infimă, fiind în acelaşi timp şi parte şi întreg, şi celulă şi creier. Toţi suntem celule unite într-un ţesut vital şi social, toţi funcţionăm pentru toţi ceilalţi, chiar dacă nu ne dăm seama, câștigând câte o fărâmă de frumusețe sau de sens, fixând în cuvinte câte o fărâmă de necunoscut sau de extaz. Şi toţi suntem în acelaşi timp, într-un anume fel, şi partea şi întregul.

Acesta nu e un sentiment neapărat negativ, cum ar crede individualiştii, adică starea de topire indistinctă în colectivitate, ci poate fi un sentiment extraordinar, căci el valorizează importanţa fiecărui individ şi în acelaşi timp îl uneşte voluntar, vibrant, cu ceilalţi.

A realiza extazul, vizionarul în mod firesc, iată țelul, ca un fruct rar dar natural al făpturii noastre, iar nu prin constrângere, fie ea de orice tip: medicamente, drog, respiraţii, concentrare, tehnici diverse. Ştiu sigur că se poate. Ştiu din experiențele mele. E o dimensiune reală, dar încă puțin explorată, a firii noastre aflate mereu în evoluție. Numai sublimarea firească, atingerea naturală a acestei stări are valoare afectivă, spirituală, transcendentă. Excesul de orice fel o degradează, căci degradează un har benefic şi natural al făpturii. Numai că nu avem răbdare. (1984)

30 decembrie

Între 22 decembrie şi 27 decembrie, am fost la Istanbul cu un grup de studenţi gurdjievieni din Şcoală. Pentru prima dată în viaţa mea nu am petrecut Crăciunul acasă cu părinţii. La vârsta de 45 de ani! Am făcut-o deliberat, în ciuda presiunilor de tot felul venite din familie, Horia, prieteni etc., care mă puneau în gardă față de tot felul de pericole, se supărau, ş.a.m.d. Am reuşit să mă rup de „dominaţia feminină” şi a fost bine. A fost o excursie minunată, a cărui scop practic era de fapt să punem afişe şi semne de carte ale Şcolii G(urdjieviene) prin locuri publice, să încercăm să publicăm un anunţ într-un ziar, şi să căutăm să aranjăm un hotel şi o sală de întâlnire pentru mitingul internaţional al Şcolii din mai 2001 de la Istanbul. Am aflat ulterior că exact în acelaşi timp se desfăşura la Istanbul o întâlnire a tuturor patriarhilor ortodoxi cu prilejul celui de-al 2000-lea Crăciun creștin. Această interesantă coincidenţă mi-a dat de gândit, o școală spirituală nouă și mai adaptată vremurilor, vine după o școală veche ?

Am făcut ce ne-am propus pentru Şcoală, dar am şi vizitat acest oraş fabulos. Prima vizită am fost la Moscheea Albastră (Sultan Ahmet Mosk), care mi s-a părut de o frumuseţe divină: încă o dată am avut impresia că islamul e o religie mai simplă, mai democratică într-un fel decât creştinismul, fiind ea (aparent) fără intermediari şi instituţii, mai populară în felul în care e gândită şi organizată – şi totuşi având un palier de spiritualitate foarte înalt, dar altfel decât creştinismul, fără intermedierea lui Cristos şi totuşi cu un acces anume la nivele ființiale foarte pure. Am văzut apoi Sfânta Sofia, care m-a impresionat, dar mai puţin decât mă aşteptam: era parţial în renovare în interior, era cam lăsată în părăsenie, prăfuită, distrusă de decoraţia musulmană urâtă suprapusă peste mozaicurile splendide inițiale din care se mai vedeau doar câteva colţuri. Cum văzusem mai întâi Moscheea Albastră, am înţeles că modelul Sfintei Sofia fusese preluat dar şi rafinat de moscheile ulterioare, de care e plin Istanbulul. Am vizitat o grămadă de moschei-copii ale Hagyei Sophia, cu un sistem de cupole mai sofisticat decât al modelului iniţial şi cu un spaţiu de rugăciune minunat în interior. Am asistat chiar la o slujbă de seară, cu un voal pus pe cap. Am bătut bazarele oraşului, ne-am urcat până la Suleymanie Mosk, am stat o zi în Topkapi, palatul sultanilor, am traversat podul Galata, am mers cu vaporaşul pe coasta asiatică a oraşului, unde am pus afişe şi semne ale Şcolii lui Gurdjieff, de parcă eram nişte „apostoli” trimişi în Asia să răspândească noua religie, cum ne amuzam între noi.

Totuşi la final, revăzând Sfânta Sofia, mi-am dat seama că în ea se manifesta mai mult ideea de „arhitectură obiectivă” decât în moscheile care au copiat-o şi au dus-o mai departe – deşi mi-ar fi greu acum să explic de ce, dar probabil că în ea traseele simbolice sunt mai multe, de mai multe feluri, sunt suprapuse şi intersectate într-un mod mai complex decât în moschei, care merg numai pe cupole şi semicupole. Nu pot totuşi să uit că într-o moschee, șezând pe jos şi uitându-mă îndelung la cupola magnifică de deasupra, am avut un moment de trăire a ei ca o pupilă de ochi uriaşă şi mistică, din punctul central minuscul al căreia se revărsa totul, toată creaţia, toată existenţa, şi ne învăluia pe cei aflați jos. Am înţeles că cupola e o proiecţie spaţială a mandalei Creaţiei, avîndu-l pe Divin în centru, ca punctul cel mai mic, mai invizibil şi totuşi cel mai puternic, mai creator. M-am simţit cuprinsă în această privire uriaşă care creea şi cuprindea lumea în acelaşi timp într-o mişcare continuă.

E un mister în islam pe care va trebui cândva să-l înţeleg.

31 decembrie

Acum vreo două-trei zile, rugându-mă şi observând atacul aceloraşi tipuri de gânduri care se repetă în fiecare dimineaţă, nu ştiu cum am realizat imaginea interioară a unui mic „spirit”, ca să nu-i spun demon sau drăcușor, stând aşezat pe umărul meu stâng şi suflându-mi în ureche tot felul de porcării, adică gândurile rele. Imaginea m-a surprins, întâi pentru că rezulta că demonul cu pricina nu era deloc mare, deci destul de uşor de învins, şi nu avea nimic respingător în el, apoi pentru că el confirma diverse imagini din poveşti şi legende. Acum nu ştiu dacă imaginea asta interioară nu mi-a venit tocmai dinspre zona eresurilor din copilărie. Cert e că m-a ajutat. În sensul că de câte ori mă surprind gândind rău sau urât îmi închipui mica dihanie de pe umărul stâng şi asta mă ajută.

Această imagine corespunde cu o concluzie la care am ajuns în ultimele zile. Calea spirituală nu e atât de grea şi de înspăimântătoare pe cât pare la început sau în unele momente. Există şi ceva jucăuş în ea, ca şi cum dacă ai acceptat premisa iniţială şi vezi uriaşa înscenare în care eşti pus să evoluezi ca să accepţi lumea spirituală, încep să ţi se întâmple tot felul de lucruri misterioase dar nu rele. Nu eşti supus niciodată la mai mult decât poţi duce – asta e o lege a realităţii spirituale. Greu e începutul, punerea pe drum, lupta cu tine însuţi, dar apoi eşti ajutat şi ai parte şi de momente fabuloase. Asta îmi aminteşte de bucuria, simplitatea şi spiritul ludic şi exaltat din poezia sufi, la Rumi, la Hafiz, care tocmai despre aceasta vorbeşte.

2001

            2 ianuarie

Ieri dimineaţă, după ce m-am întors pe la ora 4,30 de la revelionul făcut cu părinţii, am avut un vis straniu. Din cauză că băusem şi vin şi şampanie la revelion, am fost cam opacă şi nu mi l-am adus aminte decât cu greu, cu efort şi nu în întregime. Încerc să redau ce-mi mai aduc aminte. Asist la un fel de scenă de film, din care totuşi într-un fel vag fac şi eu parte. Ajungem mai mulţi oameni, parcă aduși cu un autocar, într-un loc luminos, în plină zi, un loc în care suntem luaţi în primire de persoane afabile, care arată ca în filmele de science-fiction, adică poartă nişte costume sofisticate, strălucitoare, cosmonautice aş zice, într-un cadru ca de science-fiction, deşi totul se petrece pe pământ. Se întâmplă ceva ce nu mai ţin minte, aici e un black-hole misterios, după care revăd scena de dinainte dar altfel. Văd cum toată schelăria strălucitoare şi toate personajele fabulos îmbrăcate se construiesc din neant, ca printr-un farmec, într-un ritm ameţitor, doar cu câteva secunde înainte ca autocarul să oprească în locul cu pricina. E o lucrare a unor spirite ludice şi înşelătoare, nu tocmai bine intenţionate. Iar când oamenii se dau jos din autocar, atât decorul cât şi persoanele de primire abia dacă termină să se închege şi, dacă eşti atent, mai poţi vedea bucăţi neîncheiate, trase repede şi butaforic peste vidul de dedesubt. Sensul este că dacă eram atentă aş fi văzut şi prima dată acest lucru, şi că dat fiind că acum am văzut, ar fi cazul să înţeleg că e vorba despre o realitate-film, o realitate-iluzie, în care intru şi eu cumva, sunt parte din ea, sau o fac să existe prin neatenţia mea.

Apoi trec pe nesimţite în alt vis, în care urc împreună cu mai mulţi cunoscuți, între care şi Bogdan Lefter care într-un fel ne conduce, urcăm prin ceva care e deopotrivă şi un spaţiu închis, ca un fel de turn luminos, dar e şi un munte. Urcăm prin interiorul lui, care e luminat ca ziua şi neregulat pe jos, căci solul e plin cu pietre şi cărămizi, cu pământ și cu dărâmături, urcăm către vârf – către vârful muntelui, dar din interior! Aud deasupra, în mod ciudat, nişte paşi din spatele unui tavan care nu se vede. Apoi aud un fel de bocănituri regulate, tot de deasupra, tot dintr-un loc nevăzut, ca o bătaie de inimă sau un semnal. La un moment dat începe un cutremur, un cutremur din ce în ce mai violent. Încerc să-l îndur fără să mă mişc, așteptând să treacă, dar cutremurul nu trece, continuă, continuă, din ce în ce mai intens, până îmi vine în minte că e sfârșitul lumii! În acel moment mă trezesc. Realizez că tocmai visasem, că nu e cutremur în jur, că dorm pe partea stângă, că inima îmi bate puternic. Atunci îmi vine în minte, din altă parte, următorul gând clar: apocalipsa a venit, s-a consumat, ea vine de fapt în interiorul fiecărui om, e un proces lăuntric prin care fiecare trebuie să treacă.

3 ianuarie

Ieri şi alaltăieri au fost zile de mare armonie cu soțul meu Horia. Ne-am împăcat înainte de Revelion, am căzut la „armistiţiu”, ca să zic aşa. Iar în zilele de 1 şi 2 ianuarie am stat în casă, am mâncat împreună, am vorbit, ne-am mângâiat, a fost ca într-un scenariu perfect. Horia era atât de afectuos, de tandru, încât nu am putut să nu-l las să mă mângâie, să mă sărute, să-mi vorbească lucruri spirituale, cum nu mi-a mai vorbit până acum, în cuvinte înflăcărate. Şi eu îi spuneam diverse idei despre Şcoala G., despre evoluţia spirituală, pe care el părea că le acceptă mai deschis decât înainte. Din când în când ceream ajutor în gând Fecioarei ca să menţină totul în limite acceptabile şi am fost ascultată. Simţeam cumva că trebuie să cedez, că e vorba despre o probă, dar nu ştiam exact cum să iau lucrurile şi până unde să le las să se petreacă. Avusesem şi un vis cu câteva zile înainte. Mă întrebam mereu în gând cum ar face Cristos, ce ar zice Cristos în locul meu, cum să imit pe Cristos, cum să-l trăiesc în acele momente în mine.

L-am şi întrebat pe Horia cum va veni Cristos din nou pe Pământ, iar el mi-a dat un răspuns bun, va veni în fiecare din noi. Ne tot priveam îndelung şi tăcut şi l-am întrebat cum ar privi cineva cu privirea lui Cristos, iar Horia mi-a răspuns că ar privi aşa cum îl priveam eu atunci.

Şi la un moment dat am trăit un moment lung de fervoare nespusă. Horia mă săruta şi mă mângâia, eu îi răspundeam la fel, aşezaţi pe canapea, când am început să vorbesc în gând cu Cristos. Îi spuneam că de fapt pe El îl iubesc, că aş vrea să simt fervoarea emoţională de acum de o sută de ori mai intens pentru El, că El este iubitul meu adevărat, că vreau să mor de dragoste pentru El, că vreau să ard ca o flacără, că doresc să mă consum pentru El. Şi, într-un fel de fulgerare fierbinte din piept, mi-am dat seama că trăiam de fapt Cântarea Cântărilor ! Că ceea ce ni se întâmpla era codificat în acel capitol minunat din Vechiul Testament. Că despre asta era vorba acolo, despre transcenderea dragostei pentru un individ în Ceva mai înalt, în Arhetipul Iubitului Divin. Şi transcenderea îmbrăţişării carnale în Arhetipul Unirii Divine, emoţional subtile. Am înţeles că dacă e să-mi asum condiţia mea fizică, să mă asum ca femeie, atunci trebuie s-o fac în sensul misterului ascuns în Cântarea Cântărilor, sublimând sexul, energia sexuală în ceva superior.

Şi, în timp ce-l îmbrăţişam pe Horia plină de ardoare, şi rostogoleam un dialog cu Divinul în creierul meu aflat într-o stare surexcitată, mi-am dat seama de ce trebuia să trec prin acest episod. De ce fusese el cumva pus la cale. Ca să mă aprind de dragoste pentru Cristos şi pentru Divin! Ca să depăşesc o anume etapă, cuminte, şcolărească, încă adolescentină, a evoluţiei mele lăuntrice. Ca să nu mai îngurgitez ca un copil bun cunoaştere şi experienţe date mie în fel şi chip, ci să mă DAU conştient şi arzător şi total Divinului. Ca o femeie care se dăruieşte iubitului ei. Şi am înţeles că, într-un fel, sunt avantajată că m-am născut femeie, căci mie îmi e mai uşor să mă dăruiesc cu totul Divinului decât îi este poate unui bărbat.

După cele câteva minute de exaltare nebună, nebună, în care chiar am fost „în al nouălea cer”, m-am liniştit şi i-am spus lui Horia că noi am trăit o clipă în Cântarea Cântărilor. Şi că prin el eu iubesc pe Altcineva. Cred că a înţeles, deşi a făcut mici glume. Şi i-am spus că şi el trebuie să treacă de iubirea lui pentru mine, în ceva superior mie, într-un Arhetip…dar nu i-am precizat despre ce ar putea fi vorba, nici el nu m-a întrebat. I-am spus numai că o femeie completă e şi Eva, şi Lilith, şi Maria, toate însumate în Sulamita. A acceptat, a tăcut. Ştiam că era din nou împăcat cu el însuşi, măcar pentru aceste două zile de sărbătoare. Ştiam că ştia că-şi îndeplinise bine rolul pe care trebuise să-l joace din nou pe lângă mine, pentru el, pentru mine. Apoi i-am vorbit despre Isis şi Osiris şi ceea ce am înţeles eu despre noi doi, prin prisma acestui mit, când am fost în excursia din Egipt.

Mai târziu, Horia mi-a spus că pentru el eu o reprezint pe Sophia.

4 ianuarie

            Aseară am condus un miting la Şcoala gurdjieviană, unde am discutat despre „impresii”: cum folosim senzațiile și percepțiile primite prin simțuri pentru travaliul spiritual, pentru „amintirea de sine” sau „trezirea de sine”. Azi dimineaţă m-am sculat devreme, cu ideea că am un loc mic luminos şi rotund undeva în adâncul pieptului, pe care trebuie să-l păzesc de lumea dinafară. M-am apucat de lectura spirituală de dimineaţă, am citit din Filocalia 2, Maxim Mărturisitorul, însemnări minunate despre iubire. M-am gândit în acest context la vecina din bloc care îmi face zile fripte. M-am gândit la ea cu un fel de milă şi compasiune, şi în momentul acela a pocnit ceva tare în perete.

Am făcut apoi un efort să mă rog. Şi rugându-mă, am avut două imagini interioare. Întâi, am simţit locul rotund şi luminos din pieptul meu ca pe „ieslea în care tocmai s-a născut Cristos” ! Ca pe un loc umil din adâncul meu întunecat, în „grajdul de vite”, în care a apărut ceva preţios şi fragil, care trebuie apărat cu orice preţ de răutatea lumii, chiar cu preţul „fugii în Egipt”. Şi Egiptul de data asta ar fi…Parisul. Egiptul vremii de azi pentru mine.

Apoi, rugându-mă mut în continuare, mi-am pus faţa în mâini, după ce mă uitasem la icoana de pe perete, şi mi s-a părut pentru câteva clipe bune că mâinile mele ating o faţă care mai seamănă doar în mare cu cea dinainte, că pur şi simplu oasele feţei mele aduc acum cu cele ale lui Cristos din icoană ! Ca şi cum faţa mea ar fi fost lipită de a lui, sau contiguă, sau continuă cu a lui ! Greu de descris.

5 ianuarie

După-amiază emoţională cu Horia. L-am întrebat la un moment dat, după ce ne privisem îndelung, „Cine eşti tu ?”. Iar el mi-a răspuns: „Eu sunt tu !”

După o vreme, înminunată de acest răspuns, i-am spus că eu nu mă pot identifica cu el ci cu Cristos, că pentru mine ceea ce spusese el mai înainte era valabil numai referitor la Cristos: „Eu sunt întru Cristos ! Pe Cristos îl iubesc eu prin tine !”

Ştiu acum de ce această stare de bine cu Horia mă moleşeşte atât, mă tranchilizează, mă lichefiază şi mă face să nu mai vreau să fac nimic, să nu mai fiu activă, să stau închisă în casă, să fiu numai pur emoţională, afectuoasă, pufoasă. Pentru că contactul afectiv cu el mă aduce în starea de „esenţă”, cum se spune în Şcoală, în ceea ce sunt eu de fapt dincolo de personalitatea socială, de ‘falsa personalitate’ extrovertă. Iar esenţa mea e feminină, pur feminină, cum şi trebuie să fie. Deci e mai degrabă pasivă şi emoţională, ceea ce nu se prea vede în afară. Ştiam lucrul acesta de mult, de la prima lectură a cărţii lui Ouspensky, În căutarea miraculosului.

Probabil că am „făcut” atât de multe în ultimii doi ani tocmai pentru că nu am fost deloc bine cu Horia. Și tocmai acum pică propunerea cu editura L’Herne de la Paris.

12 ianuarie

La GDS, m-am întâlnit cu Horia Patapievici care mi-a spus că i-au plăcut poemele de iubire din Vatra nr. 9 de anul trecut şi m-a îmbrăţişat prieteneşte pentru noul an. Peste zece minute m-am întâlnit cu dl. Mihai Şora, care şi el mi-a spus că i-au plăcut poemele din Vatra, că nu-şi închipuia că am în mine şi etajul acesta emoţional-erotic în afara celui intelectual-cerebral, şi m-a îmbrăţişat şi el prieteneşte de anul nou. Am fost uimită de succesul acelor poeme. La telefon, Alexandru Lungu şi soţia sa Micaela, de la Bonn, mi-au spus acelaşi lucru. Azi, Dan Shafran din Stockholm, aflat în trecere prin Bucureşti, la fel. Şi eu, care le trimisesem într-o doară şi nu mă prea gândisem la ele.

Două zile nu m-am rugat şi n-am citit din cărţi spirituale şi am simţit clar că nu e bine. Deşi m-am rugat scurt noaptea, înainte de culcare, mi-a fost clar că dacă nu hrănesc omul interior din mine, acesta nu va putea contracara dinăuntru omul exterior, care va fi ca până acum, egoist, opac şi acaparator. Ieri, fiind în câteva locuri publice cu multă lume împrejur, mi-a fost chiar teamă că am să cad din nou în „omul vechi” din mine, şi de câteva ori am reuşit să mă „trezesc” şi să mă supraveghez cu o anume vigilență.

13 ianuarie

M.: Nu înţeleg de ce mă iubeşti atât. Nu merit.

H.: Nu înţeleg de ce te iubeşti atât.

M.: Îngeri, ajutaţi-mă, ajutaţi-mă !

H.: Îngeri, lăsaţi-o în pace, lăsaţi-o în pace !

H.: Hai să facem un copil. Îmi doresc mult un copil de la tine.

M.: Trebuie să naştem copilul nostru în uterul sufletului, în partea superioară a trupului.

H.: Eu vreau un copil de carne cu tine.

M.: Tu eşti copilul pe care l-am simţit mișcându-se dulce în pântecul meu într-o imagine interioară. Eu te nasc pe tine din nou, după ce ieşi din suferinţă, din moarte.

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 25-27]