Drept să spun, nu știu cine citește astfel de cărți calificate tradițional ca „biografii romanțate”. Dar trebuie să fie multă lume amatoare, căci altminteri Polirom n-ar fi făcut o adevărată industrie din editarea lor. Văzînd lista atașată la Blaga, în căutarea numelor, scrisă de Florina Ilis (2025), îmi dau seama că Polirom (cu mic ajutor și de la alții) vrea să extermine toți scriitorii cu cîte-o astfel de biografie. Presupun că supoziția de la care pornește proiectul e că există scriitori atît de profesioniști încît pot oricînd transforma un scriitor (ori altfel de artist) într-un om pe placul nostru și la fel ca noi (și, firește, că e multă lume pasionată de asemeneea transgresiuni). Asta ar fi o premisă flatantă pentru scriitori în general, atît pentru cei care fac biografiile, cît și pentru cei biografiați.

Nu e, de altel, singura inițiativă prin care Polirom impune un fel de direcție în preocupările celor puși pe scris. Colecția „Ego/proză”, bunăoară, aproape că a capturat toată suflarea scriitoare de proză. Practic, direcțiile în care trebuie s-o ia scriitorii nu mai sînt azi indicate de alde Maiorescu sau Lovinescu, ci de alde Polirom. Pare că scriitorul român a atins în fine standardele de profesionalism prin care poate răspunde la orice comandă și poate acoperi orice contract. E o ușurare binevenită pentru scriitori, pentru că nu mai trebuie să-și bată capul cu ce să scrie, căci le spune editura. (Fac o paranteză neavenită – dar spontană -, căci mi-am adus aminte de interviul luat de Dorin Tudoran lui Mihai Beniuc și-n care-l întreba dacă scrie la comandă, cum se bîrfește; iar Beniuc i-a răspuns, aproximativ, rățoindu-se: la comandă, eu nu, niciodată! A, dacă mă roagă, e altceva!) ”Rugămintea” e acum sub formă de contract, cu totul altceva deci. Mai acum cîtva timp Mircea Martin prorocea că scriitorul ”nu va mai urmări performanța stilistică, artistică, proba de măiestrie, de virtuozitate epică”, ci doar ”acoperirea eficientă artistic a unei teme” primite spre execuție; nu va mai fi, așadar, persecutat de ”tema personală” ori de cine știe ce altă fantasmă obsesivă care-l trezește din somn și-l pune la masa de scris. Monografiile romanțate – ori doar semi-romanțate, de nu pur și simpu romanești – sînt chiar astfel de treburi: în contract scrie clar, în primul alineat: faceți un om interesant din acest scriitor plictisitor.

*

E ceea ce face, cu evident standard elevat de romancier, probat deja prin succese europene, și Florina Ilis. Dar care-i domeniul în care oamenii, chiar fiind ei scriitori, sînt mai interesanți și, totodată, mai asemeni nouă? Ar putea fi mai multe, firește, dar niciunul nu e atît de abilitat precum cel erotic. Pe acesta îl și exploatează Florina, cu atîta devoțiune încît cartea s-ar fi putut numi liniștit Viața amoroasă a lui Lucian Blaga. Dar nici nu era încotro! În primul rînd pentru că biografiștilor nu li se permit prea multe abateri de la scenariul biografic în sine, iar dosarul erotic blagian e mai mult decît consistent, aproape că dă pe dinafară. Nu numai cele povestite de el în cărțile autobiografice sînt relevante absolut, dar mai sînt și corpusurile de scrisori – admirabile ca scrisori de dragoste; doar ale lui Radu Stanca pot fi comparate cu cele blagiene – apărute pînă acum (poate nici nu-s ultimele) – toate obligînd biograful la prospectarea atentă a peripețiilor, fie ele doar sentimentale, fie (și) de alcov. Nu mai puțin va fi contat faptul că Blaga e unul din marii poeți ai iubirii, atît de legat de principiul și acțiunea sa încît poemele sale pot fi despărțite în cicluri în funcție de muza dominantă: Cornelia, Domnița, Coca, Elena. Ș.a.? Dar mai ales determinantă va fi fost viziunea ca atare a lui Blaga în privința poeziei, exprimată decisiv încă de la debut și nedezmințită apoi pe tot parcursul creativ. E ca și cum Blaga ar fi avut clarviziunea propriei deveniri – rămînînd astfel fidel principiilor enunțate în celebra artă poetică din deschiderea Poemelor luminii. Misteriofor și imnic, poetul lui Blaga își datorează aceste competențe incantatorii iubirii. Ea e cauza care susține și mișcă totul – și cunoașterea și fapta și nostalgia. Accentele se vor schimba ușor de la un ciclu creativ la altul, într-un concert coerent, dar iubirea în calitate de cauză primordială nu va fi scoasă din rol nici cînd dominanța e misteriofanică, nici cînd cunoașterea e suferință, nici cînd tăcerea devine un extaz contemplativ iar cuvintele vor să fie doar o epifanie a tăcerii și nici cînd logosul e un lacrimarium, un dicționar de suferință inexorcizabilă. În linia ei de fond, poezia lui Blaga e o laudă, e imniforă prin substanță, iar cauza ei eficientă e iubirea: o efervescență erotică e la Blaga elanul creativ (căci dragostea nu e doar efervescență senzuală, ci și spirituală și creativă). Oricîtă metafizică pune Blaga în definirea creației, aceasta depinde de iubire. Ecuația creație-iubire e una reversibilă: una e (și) cealaltă. E dogma blagiană in nuce. E și teza biografiei realizată de Florina, ținută pe o axă demonstrativă și atît de ”argumentată” încît biografia pare de-a dreptul tezistă. Dar nu e vorba decît de firul interpretativ al biografiei/operei.

Problema e că, dincolo de peripețiile simbolice și de prestigiul vizionar, transfigurator și pascal al iubirii, dincolo de prestația metafizică la care Blaga o supune, el a înțeles ecuația creație=iubire și perfect à la lettre. De-ar fi știut de zisa lui Ovtavio Paz conform căreia sexualitatea e  “focul originar şi primordial” inclusiv pentru poezie, sigur ar fi fost de acord.Nu există demaraj – și nici derapaj – vizionar la el dacă nu există, drept cauză și ocazională și eficientă, o incitare senzuală – ca s-o spun pe șleau, cineva (cineva foarte concret) cu sex appeal ca scînteie de aprindere a elanului creativ. Drumul lui Blaga pornește de la sex appeal și ajunge în regiunea metafizică, uneori direct, alteori pe scurtătură sau pe ocolite, dar inevitabil. Noi ieșim din școli cu mare evlavie față de poezia lui Blaga – și cu și mai mare evlavie față de lucrarea sa filosofică -, așa că revelația unui Blaga iubeț neastîmpărat e un fel răsturnare aristotelică, aproape o impietate flagrantă. Florina avea pe ce se bizui pentru a descrie tot șocul acestei răsturnări. Pe la pagina 90, după atîtea aventuri, își ia inima în dinți și se întreabă dacă Blaga a fost un ”crai” sau nu. Nu, zice ea, deși statistic ar putea fi abilitat, măcar prin paradoxul chelului – firește, fără pretenția de palmares a unui Cassanova (dar asta numai pentru că Blaga chiar trebuia să se îndrăgostească de iubitele lui, căci avea mai multă nevoie de îndrăgostirea de ele decît de ele însele; de iubire avea nevoie, nu neapărat de iubite; dar cum nu se putea una fără alta…). Ce-i drept, era și disponibil la asemenea patimi trecătoare (devenite în poeme un fel de patimi eterne, imnuri absolute). A avut noroc și de o soție înțelegătoare, care i-a acordat dispensă (cu ce sacrificii, numai ea știe; biografii nu par să pună mare preț pe drama Corneliei; nici Florina n-o face, deși de la ea mă așteptam). E limpede că soțiile de scriitori – cel puțin cele de mari scriitori, care au conștiința că nu fac un sacrificiu pentru nimic – trebuie să aibă multă înțelegere pentru resorturile creației. E nevoie de o asemenea profunzime a înțelegerii freaticii creative pentru a putea fi soție de scriitor (sau soț de scriitoare). Cornelia a avut-o, fiind într-atît de comprehensivă încît i-a îngăduit poetului ”orice, numai să fie poemele bune” (zic aproximativ dintr-o scrisoare trimisă de Blaga Domniței Gherghinescu-Vania). (Au mai fost și alte soții comprehensive; de pildă, Claudia Millian, și ea în bune relații cu Blaga, de altfel, încît a și învățat de la el să scrie, trădînd simbolismul minulescian; dar puține atît de martirizate sentimental precum Cornelia; va fi avut în înțelepciunea și toleranța ei ceva din Ana lui Manole). Ce-i drept, Blaga i-a servit o mică platfosmă de filosofie pragmatică, ad hoc, explicîndu-i că arta nu poate fi îngrădită de morală (doar în sensul de infidelități conjugale, fără alte extensii; adulterul e singura relaxare a moralității pe care Blaga o profesează), iar Cornelia a avut inspirația și larghețea s-o accepte. Desigur, mai ales iubirea nu poate fi îngrădită, dar cum la Blaga nu e diferență între artă și iubire, nu era nevoie de mai multă sofistică. Cu acest acord obținut – și cu respectarea cît de cît a conveniențelor, în așa fel încît Cornelia s-a aflat în bune relații cu aproape tot catalogul de iubite -, Blaga a introdus instituția amantei aproape la fel de legal ca la Curtea franceză. Nici una dintre idile nu era necunoscută – ori baremi bănuită. Erau aproape legitime, nu doar tolerate; oricum, publice îndeajuns. Nici o altă celebritate falică (de genul lui Nae Ionescu, bunăoară) n-a reușit o asemenea legalizare confortabilă.

Florina își pornește explorarea prin iubirile blagiene ca-ntr-o oglindă retrovizoare, într-un fel de racursiu: începe cu ultima – Elena Daniello – și înaintează ca racul. Fiecare dintre iubite se mîndrea cu palmaresul de poezii suscitate/inspirate și fiecare și-a făcut albumul ei de performanțe. Dar aceste iubiri (la urma urmei, nu prea multe) n-au provocat doar poemele în care iubirea e tematizată; ele trebuie apreciate și pentru reverberația pe care au avut-o asupra restului poemelor, pentru climatul magic asigurat și pentru tonusul vital al poemelor; pentru atmosfera vizionară, pe scurt. Din această perspectivă, poate nu era de ignorat (dar se întîmplă) perioada Coca Farago, cu care Blaga își petrecea vacanțele diplomatice pe vremea cînd era la Berna și – mai ales – la Lisabona. Pe Coca Blaga a cunoscut-o încă pe cînd era o copilă talentată, cu prilejul unei vizite la Elena Farago care, ca orice mamă, s-a lăudat cu talentul fiicei și a pus-o să-și recite cîteva poezii. Blaga a fost atît de încîntat (poate sincer, poate din alte motive) încît a scris în urma lecturii un fel de mic eseu –”Arta copiilor” – în care și citează din Coca. A re-cunoscut-o mai tîrziu, cînd Coca, actriță deja, îi amărea zilele lui Zaharia Stancu (iar Zaharia, pe ale Mariei Banuș; există și triunghiuri geloase, nu doar amoroase). Stancu era atît de pornit încît pregătea un pamflet – ”Filosoful Lulu” – drept răzbunare, dar l-a potolit Coca. Din păcate (ori nu), Coca n-are un album de poeme inspirate de propria făptură, dar cine știe dacă vraja ei nu circulă prin poemele din anii 37-40. (Putem fi siguri că-n narcoza somniei cîntată de Blaga nu sînt ecouri sublimate din narcoza Cocăi?) Epocă glorioasă a avut însă Domnița Gherghinescu-Vania pe care – zice Ion Vlasiu – Blaga ”a iubit-o ca un sclav” și care, dă el de înțeles, îl cam juca pe degete. Toate iubitele lui Blaga (inclusiv Elena, măcar că nu frumoasă și venită la o vîrstă mai de cumințenie senzuală) aveau sex appeal, dar niciuna atît de paroxistic precum Domnița (Vlasiu, care era un țap în călduri permanente, zice că luat-o la fugă cînd a văzut ce dogoare emană Domnița). E o poveste de iubire rodnică, nu se mai întîmplase așa ceva de pe vremea cînd iradiantă era Cornelia. Blaga renaște, reîntinerește de-a binelea și viziunea lui se entuziasmează din nou. Are și noroc, nu doar de consimțămîntul Corneliei, dar și de faptul că Gherghinescu era și el foarte comprehensiv (poate chiar mîndru de reputația de muză  – un fel de muză generală – a Domniței), cum nu mai fusese înaintea lui decît Ștefan Micle, cel care stătea acasă cu fetițele în vreme ce Veronica pe la serate, pe la baluri… Idila se termină brusc (rezultă și din Luntrea lui Charon) pentru că Domnița, prea încrezătoare, comite un hybris: după o minunată zi petrecută în poiană, la întoarcere îi propune lui Blaga să-i facă amîndoi o vizită colonelului prieten și el cu Domnița. Familiaritatea prea spontană cu care Domnița se cuibărește pe canapeaua colonelului a fost pentru Blaga un șoc: și-a dat seama brusc de faptul că el nu era prințul – singurul favorizat din marele cortegiu de admiratori, ci doar unul din alai. Mai avusese un șoc (peste care a avut tăria să treacă, sedat de Domnița) după ce Virgil Gheorghiu, plebeian și fanfaron, și-a publicat poezia în care dădea pe față ce-au făcut el și Domnița. Dar declasarea din fruntea convoiului a fost prea mult pentru mîndria lui. Nu avea însă de așteptat pentru vreo suplinitoare, căci se făcuse coadă și la el. Îi dădea asidue tîrcoale în vremea sibiană Ecaterina Săndulescu, care, sub pretextul meditațiilor date lui Dorli, mai că nu lipsea din casă. Dar și Ecaterina (care nici nu era sexy) comite un fel de hybris: în flecărelile ei cu Cornelia se folosește de un concept blagian și, auzind-o, Blaga a sărit ca ars din biroul unde lucra și i-a interzis, isteric, să mai folosească vreodată conceptele lui. Cu asta, s-a închis și ușa posibilei povești. Cu atît mai tare cu cît a dărîmat-o viforos Eugenia Mureșan, o preoteasă focoasă la modul năprasnic, de un senzualism stihial și care – simte asta și Blaga – e un fel de mantis religiosa. În orice caz, nu și-a înțeles rostul de catalizator – ba avea chiar ambiția de a fi ea continuatoarea creației blagiene – alt hybris.  Cu Eugenia Florina și organizează o scenă sexuală (singura în direct) în bucătăria preotesei, chiar sub nasul popii, după ce ațîță atmosfera cu mirosurile și emanațiile afrodisiace care se ridică din oalele de pe foc. E o scenă de prozator cu simțul concretului imediat. Relația aventuroasă și riscantă cu Eugenia (consolată apoi cu D.D.Roșca) e urmată și substituită de cea cu Coca Rădulescu, prezentată de Florina ca un fel de Căprioară à la Preda. Toate poveștile de iubire sînt oarecum romanțate, dar cea cea cu Coca e cea mai supusă idilismului. E posibil să fi fost o relație mai spirituală, de nu doar mai spiritualizată; oricum, din spusele Florinei, cea mai puțin ”carnală”, cu un Blaga paternalizat complet, dar eruptivă în planul creației. Biografii, chiar și cei mai sobri, privilegiază incidentele care ar sta, chipurile, la baza pre-textuală a poemelor. Uneori atît de serios încît dau impresia că dacă n-ar fi plouat într-o anume zi Bacovia n-ar fi scris Lacustră. Și Florina identifică toate ”ocaziile” care au devenit poeme blagiene și-n care adoratele recunosc peisajul, clipa, atmosfera etc., trecîndu-le în contul farmecului lor. Astea vor fi existat în mod sigur, dar și mai sigur e că o poezie care trebuie scrisă nu se lasă nescrisă și că inventează, la nevoie, ceea ce-i trebuie. Conjuncturalul e util, dar nu decisiv.

Biografii de genul Florinei trebuie să prelucreze un scenariu pre-existent. S-ar putea mulțumi cu trecerea în concret a diferitelor momente și situații, lucruri de-ajuns pentru a da viață unui personaj care oricum și-a exploatat-o în operă (mai transparent ori mai clandestin). Dar nu e cazul Florinei, care nu se mulțumește cu ce-a primit. Biografia realizată de ea se bizuie pe o scriitură croșetată, în care firele Florinei se amestecă cu ale lui Blaga, luate fie din poeme, fie din scrisori, din romane ori chiar din eseuri și din opera filosofică (Blaga citește din ce-a scris, conferențiază etc., colaborînd îndeaproape cu Florina). Dar mai ales romancierul din Florina nu s-a putut abține de la dublarea planului epic documentat cu unul fantastic, ori măcar fantasmatic.  Cartea începe în cămăruța de la Biblioteca Centrală Universitară, unde Blaga lucra la traducerea lui Faust. Nu-i, așadar, chiar surprinzător să vedem că în cămăruță, în vreme ce Blaga moțăie, năvălește un fel de Mefisto mai ridicol, însoțit de o șleahtă de șmecherași caraghioși (ca și Woland-ul lui Bulgakov). Biografia începe deci cu ispitirea lui Blaga și cu pactul semnat de acesta cu un ambiguu și precar Mefisto. Dar nu rămîne doar o scenă de halucinație pierdută. Fauna aceasta, contopită cu fauna securistă/comunistă, se ține scai de poet: tam-nesam un cîine nu-l mai părăsește pe Blaga și se instalează la el acasă (de prisos să mai evidențiem că unul din însoțitorii lui Mefisto e un Cîine), o matahală de securist îl salvează dintr-o rătăcire prin nămeți și ninsoare (care poate fi Zevedei Barbu, fostul student care-l salvează din ghearele partidului înainte de a fugi din țară, dar nu-i sigur), pentru ca în cele din urmă Blaga să fie invitat la un bal coșmaresc în care-și vede viața într-un puzzle amestecat pînă la haos, nemaidistingînd între oamenii partidului, cei ai lui Mefisto și propriii săi prieteni (propriile iubite mai ales). De cum a semnat pactul – 9 ani de viață pentru a-și putea încheia opera – Blaga trăiește în două dimensiuni: petrece aceeași  noapte cu Elena, dar și acasă. Astfel de puncte de fugă în fantastic nu doar că însoțesc desfășurătorul biografic, nu doar îl întretaie, ci se contopesc cu el. Lumea din Faust participă la viața lui Blaga, pe care Florina o ține în priza fantasmaticelor pe măsură ce o traduce în concretețe cotidiană. Reconstituirea biografică e mereu pe punctul de a aluneca într-o meta-realitate, de unde Florina îl trage înapoi pe Blaga, dar fără violență epică, păstrînd doar o anume indistincție între planuri. Cît  a lăsat Blaga nescris din biografia sa, completează Florina, inclusiv comunicațiile paranormale.  

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 39-40]