Al. Cistelecan – Recidiva epopeică

Nu toți optzeciștii îmbătrînesc. Unii, dimpotrivă, în vreme ce mai toți ceilalți abia-și mai trag sufletul creativ ori s-au oprit – chiar dacă mai publică – acum cîțiva ani, doar acum intră în vervă decisivă. Cum fac, bunăoară, Liviu Antonesei și Traian Ștef. Intratul în vervă e ca intratul în horă: odată prins de ritm, numai un accident te mai poate opri. La Traian Ștef această intrare în verva creativă nu se vede atît în schimbarea ritmicii editoriale (a avut un debit destul de constant și un orar editorial regulat), cît în dispoziția euforică de fond a ultimelor volume. O euforie creativă care se verifică pînă și-n peisajele melancolice ori în peripețiile nostalgice, nu doar în declinațiile senzuale tot mai rafinate și sublimate-n arabescuri de tandrețe (cum se-ntîmpla fățiș în Poemul de dragoste,  dar se-ntîmpla transparent și-n celelalte volume – și nu doar în Femeia în roz). Citește în continuare →

Al. Cistelecan – O tristimaniacă (Elena P. Iosif)

Ușor scos din sărite de publicitatea făcută Confidențelor Elenei P. Iosif,1 inclusiv la radio (dar și de rugămintea poetei de a fi neapărat recenzată), Romulus Demetrescu i le tratează cu asprime iritată, considerîndu-le ”dovezi patente de lipsa unei viziuni personale,” exprimate, pe deasupra, cu un ”arsenal vechiu,” dar găsind totuși prin ele și ”sclipiri interesante” – însă ”foarte puține.”2 Autoarea i se pare ”foarte tînără” – și bănuiala lui e justificată de starea versurilor, naive numaidecît, dar contrazisă, ca să zic așa, de ”tematica” plîngăcioasă, scoasă toată din jeluitul de dragoste și din spaima anilor ce se adună. O asemenea tristimanie nu s-ar potrivi tinereții, dar cine știe?! (în orice caz eu nu știu, căci n-am dat de nici un cazier al Elenei). Sînt însă și cititori încîntați de versurile Elenei, cum e, bunăoară, Gheorghe Lică-Olt, căruia ”versurile sale” i-au ”plăcut mult”, cu toate că ”are /…/ puțină influență din poezia lui Minulescu”.3 Nu știu unde a văzut Lică această ”influență”, fie și ”puțină” (de nu va fi fost atît de puțină încît eu n-am văzut-o deloc), deoarece Elena e atît de văicăreață încît frivolitatea minulesciană nici nu e de conceput la ethosul ei de pură depresiune sentimentală. Citește în continuare →

Poezia lui Ion Pop

Argument

Acest dosar tematic intitulat Poezia lui Ion Pop se dorește a fi un demers de „recuperare” a prestigiului poetului de sub hegemonia criticului care a confiscat iremediabil avanscena literară și, totodată, personalitatea literară a lui Ion Pop. Vorbim, desigur, de receptarea critică și de obstinația cu care s-a perpetuat scindarea dintre poet și critic. E drept, atenția pe care au primit-o ultimele volume de poezie a mai echilibrat balanța, deși, cu siguranță, substanțialul studiu publicat recent, Poezia românească neomodernistă, va ricoșa fix în viscerele notorietății poetului. Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Sang d’encre

O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar nici trestia, nici chipul christic, îmbinate într-o hieratică dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. Pe primul nivel, realul și corporalitatea (adusă în poziție privilegiată, ca victimă a unui vampirism textual) sînt explorate în metodă simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă realistă (ba chiar cu un fel de exasperare sarcastică atunci cînd atinge deplina alienare); pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul lor, pînă la indistincţie, într-un fel de țesătură deopotrivă densă și lăbărțată în care impetuozitățile sînt administrate de migală iar somațiile gravității ultime de o conștiință a artefactului și jocului. Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Portret „en miettes”

un om care cop

Leonid Dragomir, nume consacrat – ori baremi cunoscut – în dezbaterile noastre filosofice, a fost unul dintre elevii lui Al. Th. Ionescu. Poate nu doar unul dintre ei, ci chiar Elevul, de vreme ce relația a devenit, în timp, una de prietenie. Nu știu însă lista celorlalți elevi ai lui Al. Th., dar știu că au fost mulți de performanță și destui care nu-l vor uita. (Mai zilele trecute, venind vorba de Al. Th. la o mică sindrofie literară, pe obrajii uneia dintre elevele sale curgeau tăcut două firișoare de lacrimi.) Dar Leonid e singurul (din cîte știu) care și-a scris prietenia și admirația față de fostul său profesor și prieten; după ce l-a urmărit pas cu pas de-a lungul micii sale cariere editoriale antume și apoi de-a lungul celei – mult mai consistente – postume, Leonid și-a strîns toate mărturiile în Al. Th. Ionescu. Un om care te obliga să gîndești (Editura Cartea Românească, București, 2017). Citește în continuare →

Mircea Martin – Doctor honoris causa al Universității „Petru Maior” din Tîrgu Mureș

mircea martin 1

 

Laudatio în onoarea d-lui academician, prof. univ dr.  Mircea Martin

 

Domnilor academicieni, domnilor rectori, stimați invitați, colegi și studenți,

  

Am auzit cu toții, din documentele cărora li s-a dat deja citire, care sunt motivele care au determinat Universitatea noastră să-și asume imperativ nu doar datoria, ci și onoarea recunoașterii meritelor și valorii dlui acad. Mircea Martin și prin intermediul acestei ceremonii dedicate domniei-sale, nu doar prin alte gesturi. Voi încerca – pe scurt, totuși – să detaliez măcar cîteva din aceste motive.

Citește în continuare →

Poeți în dialog: Roxana Cotruș și Vlad Moldovan

POETI IN DIALOG 1 cotrus moldovan

Joi, 25.01.2018, de la ora 18.00, la J’ai Bistrot, vă invităm la o primă serată dintr-un ciclu de întâlniri lunare intitulate „Poeți în dialog”: un recital de poezie cu Roxana Cotruș și Vlad Moldovan, urmat de o discuție moderată de criticul literar Al. Cistelecan.

Citește în continuare →