Etichetă / Al. Cistelecan

de VATRA

Țintă fixă: Gabriela Adameșteanu, „Voci la distanță”

Cristina Timar 

Sacul întunecat al memoriei

Nu am încă o evidență a cărților inspirate din istoria noastră foarte recentă, având ca referință pandemia, dar cu siguranță ele vor continua să apară. Deși, paradoxal, cel puțin la nivel de presă audio-vizuală, e un subiect deja epuizat, aproape complet dispărut după izbucnirea războiului din Ucraina, pentru un scriitor veritabil de-abia acum se pot lua distanțarea și detașarea necesare pentru a scrie și a-l face inteligibil, mai întâi pentru sine, apoi pentru ceilalți. Că a fost o criză majoră, care ne-a afectat profund în cei doi ani și ale cărei efecte vor mai continua să apară în următorii, nu mai e un secret pentru nimeni. Că, din nou, realitatea bate ficțiunea și e mai surprinzătoare decât și-o poate imagina scriitorul, nu mai e o surpriză. Totuși, scriitorului îi rămâne posibilitatea de  a surprinde prin felul în care integrează aceste date ale realului în universul său ficțional, luminând una sau alta din fațetele realului. Este exact metoda de lucru a Gabrielei Adameșteanu din ultimul său roman, Voci la distanță. Ia un eveniment de cea mai acută actualitate și-l folosește ca pe un reflector care se oprește asupra unui singur personaj la început, pentru ca apoi raza sa de acțiune să se extindă, să capete amplitudine și să lumineze o felie destul de consistentă de istorie. Istorie individuală, istorie familială, istorie colectivă – iată cele trei dimensiuni pe care romanciera le împletește din nou în ochiurile plasei sale romanești.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Revelația simplității și efectele ei

Mai sînt poeți cu temperament clasic pînă și-n zilele noastre devenite nu doar post-moderniste, ci și post-umaniste. Un asemenea temperament îi duce, încetul cu încetul, la asumarea reflexivității ca existență și la transformarea contemplației în acțiune. E un mod de a intra într-o vîrstă apolinică definitivă, unde toate tulburările au un cifru de seninătate. Markó Béla n-a participat, ca poet, la multe sindrofii dionisiace, dar nici nu s-a dat înapoi de la vertijul activist. Două bune decenii a fost printre protagoniștii vieții noastre politice, încărcîndu-se de demnități și răspunderi și ducînd bătălii interminabile. Pe bună dreptate, poezia lui a devenit, în compensație, contemplativă și reflexivă. E și modalitatea vizionară care se potrivește cel mai bine cu temperanța lui și cu nostalgia echilibrului – deopotrivă lăuntric și social. Clasicitatea ca mod de a fi va fi fost poate anterioară clasicității ca mod de a scrie și-i poate cauza ei eficientă. Dar la clasicitatea din urmă poetul a ajuns doar după ce a avut revelația simplității, a poeziei de acces direct.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Traian Ștef și arta poeziei

În vremile de azi, debutul și-a pierdut orice eroism. Greu cu adevărat e azi să nu debutezi, nu să debutezi (chiar dacă nu scrii). Odată ce-au căzut marile narațiuni, a căzut și aceasta mică (dar nu și pentru cei în cauză) și particulară. Au fost însă vremi, nu foarte depărtate, în care au existat adevărate drame ale debutului. Unele – drame fericite, cum au fost, bunăoară, cele din deceniul șapte al veacului trecut, cînd se ridica generația ’60, pe vremea lui Ioan Alexandru, de pildă. Pe-atunci cu mare greutate ajungeai să debutezi în anul II de studenție, căci regula era s-o faci în chiar primul an și să ajungi la licență clasic – sau, în orice caz, posibil subiect de licență. Zece ani mai tîrziu, pe vremea lui Adrian Popescu, să zicem, nu mai era chiar așa, dar puteai să-ți susții dimineața licența și după-amiaza să-ți lansezi cartea de debut. Peste alți zece ani, România făcîndu-și planul la poeți, debutul a fost împins, în cazurile fericite, la finele stagiului obligatoriu de trei ani. Cazurile fericite erau însă puține iar poeții mulți, așa că s-a trecut la publicarea lor în grămezi ordonate (un fel de antologii de pre-debutanți) înainte de a li se permite să treacă pragul unui debut personal.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Recensămîntul debutanților

De 26 de ani (mulți înainte!) se ține Gellu Dorian, fără a-i slăbi o clipă, pe urmele debutanților în poezie. E o muncă benedictină pe care a mai dus-o doar Laurențiu Ulici și pe care Dorian și-a asumat-o cu atîta devoțiune și rigoare încît azi el e singura instituție care are datele (relativ complete) asupra fenomenului (dar nu și singurul care face recepția debutanților în poezie, cum crede; mă mir – să mă mir? să nu mă mir? – că n-a luat seama, bunăoară, măcar la rubrica susținută de Andreea Pop, de care aș zice că era obligatoriu să știe, fie și doar așa, ca-ntre colegi de delectabilă corvoadă). Pe bună dreptate, după ce-a recenzat peste 300 de debuturi, poate zice că notele lui cuprind „o mică istorie a debutului editorial în poezie”. Dorian și-a sistematizat (mai precis, și-a adunat, căci ține doar criteriul cronologic al comentariilor) intervențiile în trei volume numite Cititorul de poezie, în ultimul (Editura Junimea, Iași, 2022) strîngînd ce s-a mai adăugat în intervalul 2018-2021 și făcînd o utilă dare de seamă.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Dialogul Șerban-Tudoran

Dacă n-ar fi singurul care face asta, aș putea zice liniștit despre Robert Șerban că e printre puținii oameni de televiziune care izbutesc să facă interesante și atractive până și emisiunile literare. De la natură acestea sunt eminent plicticoase – indiferent de protagoniști – și pledează pentru schimbarea imediată a canalului. Nu e cazul celor realizate de Robert, care – e o simplă propunere – ar trebui mutat la o televiziune de centru, deși nișa în care e prins are și ea ceva spectatori, dar nu cât să se sperie lumea. Printre cele mai bune idei ale sale (multe-s așa, dar unele-s doar bune) trebuie pusă și inițiativa de a-l intervieva pe Dorin Tudoran. Că și lui i se va fi părut una dintre cele mai bune se vede din faptul că dialogul ocazional, prilejuit de ediția din 2020 a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, s-a transformat într-un dialog ce amenința să devină interminabil dacă n-ar fi trebuit întrerupt pentru a-l transforma într-o carte – Numai copilăria e glorioasă, Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran, Postfață de Cornel Ungureanu, Editura Trei, 2022.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Punctaj pentru o istorie

Dacă și-ar fi accentuat ”punctele” din titlul cărții (Puncte de reper în istoria literaturii române, Editura Limes, Cluj, 2022), am fi știut de unde pînă unde și între cine și cine se vor întinde punțile pe care se va derula viitoarea istorie a literaturii a lui Nicolae Oprea. Așa însă n-avem cum ști care e proporția dintre punctele marcate aici și cele nemarcate, dar fapt că într-o perspectivă precum cea presupusă mai înainte cele marcate n-aveau cum lipsi. Abuzez, poate, de o intenționalitate doar presupusă, ceea ce n-ar fi un filtru adecvat pentru această culegere – ordonată – de studii; culegere care începe cu Eminescu și Macedonski și continuă cu un serial poetic interbelic, dar căreia i se atașează două module ce par schițele unor cărți independente. Și-n ipostaza de module de aici ele au autonomia lor clară – iar Oprea le și separă în secvențe aparte.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Saga orfismului

Așa cum pentru Schlegel „orice poezie este sau trebuie să fie romantică”, pentru Dumitru Chioaru orice poezie este sau trebuie să fie orfică*. E drept că n-o spune chiar atât de răspicat, dar nici prea departe de un asemenea radicalism nu e, de vreme ce orfismul „a fost și rămîne, chiar dacă azi nu mai este bătută aproape de niciun poet, calea regală a Poeziei” (p. 14). Firește, important cu adevărat e ce anume circulă pe autostrada poeziei, nu ce merge pe drumuri de țară. Om, altminteri, bun la suflet, Chioaru aruncă astfel o gravă condamnare peste poezia de după modernism.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Marea frescă târgumureșeană

Aproape 750 de pagini i-au trebuit lui Káli István pentru a cuprinde toate amintirile și gândurile lui Berți Kormoș din ultima lui noapte, înainte de a se spânzura în zori*. E nu doar o biografie, ci și o frescă socială ale căror episoade narative încep fix la „ora 20 și 11 minute” și se încheie la „ora 6 și 14 minute”. Aceasta ar fi rama temporală anamnetică în care încape o întreagă istorie postbelică locală, de la finele războiului până în deceniul al VII-lea, parcursă printr-un vizor biografic.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – De la concept la empatie şi viceversa

Faptul că a împlinit recent o vârstă frumoasă, intrând cronologic în categoria şaptezeciştilor, nu modifică prea mult percepţia noastră asupra criticului exigent, subtil şi bonom-ironic Al. Cistelecan. Cei care i-am stat în preajmă sau care ne bucurăm de generoasa lui prietenie nu putem să nu fim de acord cu aprecierile Profesorului nostru Ion Pop: „S-ar putea spune, însă, atâtea despre omul Al. Cistelecan, generos, cu o prietenoasă exigenţă faţă de cei care îi caută prezenţa vie sau scrisă. De mai bine de trei decenii mă bucur să îi pot fi aproape şi că îl simt alături. Cu spiritul lui sclipitor, cu omenia lui profundă, cu cărţile sale cu care am devenit prieten de multă vreme ca şi cu autorul lor atât de tânăr, dincolo de orice cifră convenţională de calendar.” (Iulian Boldea, Aurel Pantea, Al. Cistelecan sau bucuria exegezei, Editura Limes, Cluj, 2012).

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Histrionul în capcană

Prima grijă de poet a lui Ruba a fost cum să găsească o cale prin care gravele să pară frivole iar frivolele – măcar unde se poate (dar la el se poate pretutindeni) – grave. A și găsit-o numaidecât distribuindu-se în rol de saltimbanc al propriilor nevroze și angoase și jucând nonșalant în marginea lor, pe o subțire frânghie ironică. În loc să-și plângă de milă ori să se compătimească în stil sobru, face snoave și scorneli în baza unui cod de parabole prin care-și decantează linia biografică în spectacole confesive. Spectacolele au vervă de ingeniozitate și rulează pe bază de fantazie și umor de sine. Ele de-grevează, nu agravează o condiție cu fond traumatic de care Ruba pare că fuge pe unde apucă. Și apucă pe te miri unde, pornind de la vreun episod cotidian sau de lectură ori, și mai frecvent, de la un episod de memorie ori de pură fantazie. O artă ludică ingenioasă și ingenuă totodată îi permite să transforme confesiunea în șampanie și să-și parcurgă anxietățile ca pe un număr de circ. Dar oricâte salturi de fantezist ar face (și face unul după altul, căci tumbele autoironice sunt sportul lui preferat), de sub frivolitate răsare întotdeauna o urmă dramatică. Poetica acestei urme e, de fapt, poetica lui Ruba, una care debitează bancuri anume spre a releva un strat de dramă existențială. Ruba fuge de sine tocmai pentru a se regăsi. Ce dă el afară pe ușă, sare imediat și clandestin înapoi pe fereastră. Și sare tot mai vizibil pe măsură ce volumele se înșiră. Să vedem un pic pe unde vrea Ruba să se ascundă și cum ajunge, la urmă, să dea nas în nas cu el.

Citește în continuare →