Al. Cistelecan – Gelu Vlașin de la minimalism la maximalism

Sub eticheta unei poezii „minimaliste prin excelență” îl lansează Paul Cernat, în postfață, pe Gelu Vlașin, cu prilejul debutului acestuia cu Tratat la psihiatrie (Ed. Vinea, 1999). Prin excelență ori ba, Vlașin minimalist voia să fie – și a și fost. Dar nu multă vreme, căci deja în volumul următor (Poemul turn, Editura Muzeul Literaturii Române, 2001) peste conduita minimalistă a scriiturii se lasă obsesii grele – cea a morții devenind refrenul cărții -, a căror agresivitate și consistență îl scot pe poet din redundanța denotativă (premeditată) și-l împing înspre o viziune viscerală a frisoanelor de panică. Nu-i vorba că poetul nu s-ar ține de cuvântul promis minimalismului, dar freatica obsesională îl duce într-o exasperare existențială care-i impune o gramatică (mai?!) maximală a transcrierilor, așa încât prin ele trec frisoane imaginative și fulgurații halucinogene.

Citește în continuare →

Eveniment editorial: Mircea Zaciu, Jurnal, vol. 5-6 (1990-1994)

Nicoleta Sălcudeanu

Marea crăpelniță culturală

Nu vreau să cred că doar un anume tip de voyeourism intelectual mă face să consider cele mai recente două volume de jurnal1, ce cuprind  anii postcomuniști 1990-1994, al lui Mircea Zaciu, un eveniment cultural major și incitant. Deși, în linii mari, conform unor semnale venite pe cale electronică, o parte din generația cea mai nouă și mai activă de tineri critici – vorbesc aici despre cei cu adevărat semnificativi – pare să perceapă omul & opera drept obiective culturale perimate, modeste, lipsite de valențele revizitării sau de personalitate și, dacă se poate cita din surse de ”socializare”, și se poate, monada Zaciu nu ar reprezenta mai mult decât ”multe dureri înăbușite, un personaj mai curând mediocru, ros de resentimente ca de gastrită, narator necreditabil, dar util totuși pentru informație.”

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Eposul jeluirii la prima noastră poetă (Elenko Buhu)

O mică bătălie neștiută – și poate încă neîncheiată – s-a dat pentru titlul de întîia poetă română. Interbelicii au socotit-o pe Matilda Cugler-Poni drept prima noastră poetă, dar dacă s-ar fi uitat în „Familia” și după altceva decît după poeziile lui Eminescu ar fi văzut că Maria Suciu-Bosco i-a luat-o înainte Matildei cu cîțiva ani buni. Din păcate, Maria a rămas fără volum (nici măcar fiică-sa, Lucreția Suciu, nu s-a obosit să-i adune poemele), așa că n-a fost socotită. N-a fost socotită nici Sofia Cocea, ale cărei poeme au fost strînse, postum, de Iulia Aricescu și publicate în 1862, în același alfabet de tranziție ca și al Elenkăi. Cum volumul Elenkăi apare înaintea celui al Sofiei, locul de primă poetă i se cuvenea; dacă s-ar fi știut de ea.  Locul acesta nu-i poate fi contestat decît de Xenia Iordachi Hagiu, care scria pe la 1820, dar, din nefericire, și cîntările ei de strană au rămas necunoscute pînă în zilele noastre, cînd editura Gunivas și-a luat inima-n dinți pentru o faptă bună. Așadar, în funcție de criteriu – volum/manuscris – prima poetă română e, deocamdată, fie Elenko Buhu, fie Xenia.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – O gălățeancă îndurerată (Elisabeta M.Z. Ionescu)

Cîtă suferință se găsea prin Galații sfîrșitului de veac XIX s-a vărsat toată în poemele Elisabetei M.Z. Ionescu. Deși a făcut un bine (de nu mai multe) cultural orașului (scoțînd chiar o revistă, Luceafărul, în 1897), Zanfir Ilie o lasă afară din încăpătorul său dicționar.1 Noroc doar că o repertoriază Stănuța Crețu în Dicționarul…ieșean2 și ne spune ceva despre hărnicia ei, împrăștiată prin tot felul de reviste (între ele și Literatorul, căruia îi și dedică o poezie; și lui Macedonski una, firește), dar și adunată în trei volume: două de poezii (Impresiuni.1883-1894, Versuri de Elisabeta M.Z. Ionescu, Tipografia Nouă, Galați, 1894, și Din clipele vieței, Poesii de Elisabeta M.Z. Ionescu, 1895-1899, Tipografia ziarului ”Foaia populară”, București, /f.a./) și una de proză: Elisabeta M.Z. Ionescu, Clipe de durere. Prosă, 1895-1899, Tipografia ”Foaia populară”, București, 19003 (anunță, cu prilejul celei de-a doua cărți, și o piesă ”într-un act” – O întîlnire – de va fi scris-o). Stănuța Crețu zice că suferea de o ”nefericită infirmitate”,4 ceea ce motivează biografic revărsarea de suferință. Peste toate, rămîne și orfană de tată destul de devreme (după cum se vede din bocetul Părintelui meu). Moartea, de altminteri, i-a dat tîrcoale încă din fragedă copilărie: ”în mica mea copilărie de patul morții eu aproape am fost”, mărturisește ea în poemul în proză Mama. O biografie, așadar, nu doar predispusă, ci chiar destinată calvarului (mai adăugîndu-se, firește, și supliciul – fatal! – de iubire).

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – O saga de dragoste și moarte (Anişoara Odeanu)

Dacă „însuși numele Anișoarei Odeanu e un poem”, după cum ne asigură Traian Chelariu,1 ne putem închipui (fie și cu greutate) cu cît sînt mai poeme poemele înseși. Nici n-aș zice că nu sînt, cu toate că faima de prozatoare a Anișoarei (1912-1972; pe numele ei civil Doina Stella Grazziana Peteanu) i-a pus în umbră faima de poetă (era deja romancieră celebră, prin două cărți, înainte de a o scoate pe prima de poezii – Fata lui Codru-Împărat).2 Galanta remarcă a lui Traian Chelariu e doar una dintr-un lung șir de coronițe, prima dintre ele fiindu-i acordată de Petru E. Oance, încă în 1931, în revista Vasiova, unde Oance (care era și spiritist, deci va fi știind ce zice) afirmă că Anișoara era, nici mai mult, nici mai puțin decît „reîncarnarea unui mare și genial poet de pe vremuri și care spirit a venit deja cu bogate cunoștințe poetice și filozofice,”3 la care a mai adăugat apoi și Anișoara. Fapt e că întreaga copilărie a Anișoarei, zice Cornel Ungureanu, „este însoțită de necurmate urale.”4 Nici tinerețea nu e scutită de ele, căci Anișoara „avea calități de vedetă și, mai ales, era tentată de profesiunea de vedetă5 – și avea succes și-n această profesiune. Nu-i de mirare: frumoasă, inteligentă, cultă, puțin vedetism era chiar de cuviință (deși poate exagera, de vreme ce Camil Petrescu i-a atras atenția să fie mai domolită în protagonisme de felul ăsta).

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Poemele lui Corneliu Coposu

Nu-i chiar mică – și-n nici un caz neînsemnată – surpriza apariției unui volum de Poeme semnat de Corneliu Coposu (la Editura Fundației Academia Civică, 2019). De inițiative culturale – dincolo de cele politice, dar împletite cu ele – Corneliu Coposu n-a fost străin, îndeosebi în perioada refugiului, cînd este unul dintre animatorii ardelenilor strînși în capitală. Își deschisese și o cale de eseist, dar au venit peste el cei 17 ani de închisoare și apoi anii de supraveghere. Dar despre vreo înclinație poetică nu se știa – și văd că și Ana Blandiana, care era unul dintre apropiații Seniorului după ’90 și care semnează Cuvîntul înainte al volumului, e destul de surprinsă de faptul că ”a scris volume întregi de versuri”. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că volumul apărut e doar o selecție – și n-ar fi stricat o notă explicativă. De la Blandiana aflăm că poemele ”au fost compuse în închisoare” și că ele reprezintă în primul rînd o ”lucrare de supraviețuire”, o ”formă de luptă împotriva degradării intelectuale”. Izolat aproape tot timpul celor 17 ani de detenție, Corneliu Coposu a văzut în poezie o cale de păstrare a cumpătului și de sănătate a minții, cum bine observă Blandiana. Sigur, și un exercițiu mnemotehnic, mai ales că majoritatea poemelor sînt destul de lungi și memorarea lor presupunea un exercițiu serios. ”Nu este un poet modern”, zice, cu dreptate, Blandiana, dar – se întreabă cu și mai multă îndreptățire – asta ”să însemne că nu este un poet?”. Răspunsul, oricare ar fi, e riscant, dacă nu așezăm poemele în condiția existențială concretă din care au ieșit. Coposu versifică după norme clasice și într-o manieră, firește, clasată. În plus, nu face confesiune (nu directă), ci reflecție, ca și cum și-ar abstractiza condiția și biografia. E o asceză confesivă al cărei subsol dramatic e abia atins și în nici un caz promovat. Dar poate că tocmai sublimarea acestor circumstanțe și areferențialitatea biografică intensifică iradianța dramatică a acestor versuri.

Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea II)

 

Rodica ILIE 

Exercițiul lecturii și rafinamentul dicțiunii ideilor

 

Un intelectual complex, de anvergura spiritelor europene, care a pus, la timpul lor, bazele unor instituții culturale necesare contextului educațional, cultural, moral impus de momentele respective din istoria noastră culturală recentă, un profesor care a format de-a lungul anilor numeroase promoții de studenți, masteranzi și doctoranzi, un catalizator al creativității și un formator al generațiilor de creație care au găsit în deschiderea domniei sale personalitatea legitimatoare, este Mircea Martin. Spiritul fin, eleganța și prestanța scriiturii sale, rafinamentul intelectual și nu numai, charisma teoreticianului nuanței, sunt numai câteva dintre notele distincției profesorului Mircea Martin. Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Poemele Eclesiastului

Chiar dacă n-are de spus decît un singur lucru (de nu cumva mai ales atunci), poetul nu va isprăvi niciodată cu spusul lui. Și asta pentru că, de fapt, nu-l poate spune niciodată în chip definitiv și eliberator; nu-l epuizează, ci doar îl aproximează. Deși vorbește în limbajul cel mai definitoriu, poetul e un bîlbîit suveran care nu poate pronunța niciodată esența lucrului pe care-l are de spus. El e eroul propriei neputințe de a-și exorciza obsesia care-l definește și victima dependentă de inepuizabilitatea acesteia.

Citește în continuare →

Cărţile anului 2019 (anchetă)

La sfârşit de an, revistele culturale întocmesc topuri, clasamente, liste mai mult sau mai puţin relevante. Revista „Vatra” şi-a propus şi ea să alcătuiască o listă a celor mai bune cărţi apărute în 2019. Am solicitat unor critici, eseişti, scriitori să întocmească o listă alcătuită din cinci titluri (dispuse în ordine valorică) a celor mai importante cărţi din literatura română apărute în 2019, dar şi o opţiune, motivată, pentru cartea anului 2019. Fără să fie un an al insurgenţelor, al experimentelor şi inovaţiilor de mare calibru, anul 2019 a adus cu sine nuanţări, continuităţi şi consolidări ale unor formule sau ipostaze auctoriale. A fost, cu alte cuvinte, un an bun pentru literatura noastră. Redăm mai jos răspunsurile primite, mulţumindu-le călduros celor care au avut amabilitatea de a contribui la această anchetă de bilanţ.

 

                                                           Revista Vatra Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Recidiva epopeică

Nu toți optzeciștii îmbătrînesc. Unii, dimpotrivă, în vreme ce mai toți ceilalți abia-și mai trag sufletul creativ ori s-au oprit – chiar dacă mai publică – acum cîțiva ani, doar acum intră în vervă decisivă. Cum fac, bunăoară, Liviu Antonesei și Traian Ștef. Intratul în vervă e ca intratul în horă: odată prins de ritm, numai un accident te mai poate opri. La Traian Ștef această intrare în verva creativă nu se vede atît în schimbarea ritmicii editoriale (a avut un debit destul de constant și un orar editorial regulat), cît în dispoziția euforică de fond a ultimelor volume. O euforie creativă care se verifică pînă și-n peisajele melancolice ori în peripețiile nostalgice, nu doar în declinațiile senzuale tot mai rafinate și sublimate-n arabescuri de tandrețe (cum se-ntîmpla fățiș în Poemul de dragoste,  dar se-ntîmpla transparent și-n celelalte volume – și nu doar în Femeia în roz). Citește în continuare →