Al. Cistelecan – Histrionul în capcană

Prima grijă de poet a lui Ruba a fost cum să găsească o cale prin care gravele să pară frivole iar frivolele – măcar unde se poate (dar la el se poate pretutindeni) – grave. A și găsit-o numaidecât distribuindu-se în rol de saltimbanc al propriilor nevroze și angoase și jucând nonșalant în marginea lor, pe o subțire frânghie ironică. În loc să-și plângă de milă ori să se compătimească în stil sobru, face snoave și scorneli în baza unui cod de parabole prin care-și decantează linia biografică în spectacole confesive. Spectacolele au vervă de ingeniozitate și rulează pe bază de fantazie și umor de sine. Ele de-grevează, nu agravează o condiție cu fond traumatic de care Ruba pare că fuge pe unde apucă. Și apucă pe te miri unde, pornind de la vreun episod cotidian sau de lectură ori, și mai frecvent, de la un episod de memorie ori de pură fantazie. O artă ludică ingenioasă și ingenuă totodată îi permite să transforme confesiunea în șampanie și să-și parcurgă anxietățile ca pe un număr de circ. Dar oricâte salturi de fantezist ar face (și face unul după altul, căci tumbele autoironice sunt sportul lui preferat), de sub frivolitate răsare întotdeauna o urmă dramatică. Poetica acestei urme e, de fapt, poetica lui Ruba, una care debitează bancuri anume spre a releva un strat de dramă existențială. Ruba fuge de sine tocmai pentru a se regăsi. Ce dă el afară pe ușă, sare imediat și clandestin înapoi pe fereastră. Și sare tot mai vizibil pe măsură ce volumele se înșiră. Să vedem un pic pe unde vrea Ruba să se ascundă și cum ajunge, la urmă, să dea nas în nas cu el.

Citește în continuare →

Ion Pop – 80

Al. CISTELECAN

Ferestrele deschise ale lui Ion Pop*

Două mari vârste poetice are (uneori simultan) Ion Pop: una blagiană și una bacoviană. Asta însă doar privind lucrurile dintr-un avion critic pilotat de Franco Moretti. La aterizare se vede numaidecât că prin prima vârstă abia dacă adie o boare blagiană iar din cea bacoviană au pătruns numai fiorii unei tematici ce trag după ea o scriitură mai denotativă, mai „realistă” a depresiilor (depresiunii) existențiale. Distanțele (care sunt, fără îndoială, și temperamentale) se văd imediat și în ceea ce s-ar putea numi dacă nu viziune, atunci baremi conduită poetică. E drept că în tinerețe și Ion Pop profesa o „laudă a semințelor” și a „celor ce-n veci” (și, într-un fel, o va profesa pe tot parcursul), dar în vreme ce Blaga se plimba printre mistere și călca pe rune, Ion Pop se plimbă printr-o lume ridicată pe un strat de simboluri și fiecare pas pe care-l face trezește o reverberație simbolică. Lumea lui reală e una invelată iar imanența e totdeauna transparentă, legată de un cod de simboluri care-i garantează geometria și, firește, durata. Oricât de delabrată, realitatea păstrează un potențial simbolic prin activarea căruia se salvează. (De aceea Ion Pop nu poate fi niciodată chiar bacovian: pentru că el e un  „salvator” al realelor, nu doar un reporter al apocalipsei).

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Gelu Vlașin de la minimalism la maximalism

Sub eticheta unei poezii „minimaliste prin excelență” îl lansează Paul Cernat, în postfață, pe Gelu Vlașin, cu prilejul debutului acestuia cu Tratat la psihiatrie (Ed. Vinea, 1999). Prin excelență ori ba, Vlașin minimalist voia să fie – și a și fost. Dar nu multă vreme, căci deja în volumul următor (Poemul turn, Editura Muzeul Literaturii Române, 2001) peste conduita minimalistă a scriiturii se lasă obsesii grele – cea a morții devenind refrenul cărții -, a căror agresivitate și consistență îl scot pe poet din redundanța denotativă (premeditată) și-l împing înspre o viziune viscerală a frisoanelor de panică. Nu-i vorba că poetul nu s-ar ține de cuvântul promis minimalismului, dar freatica obsesională îl duce într-o exasperare existențială care-i impune o gramatică (mai?!) maximală a transcrierilor, așa încât prin ele trec frisoane imaginative și fulgurații halucinogene.

Citește în continuare →

Eveniment editorial: Mircea Zaciu, Jurnal, vol. 5-6 (1990-1994)

Nicoleta Sălcudeanu

Marea crăpelniță culturală

Nu vreau să cred că doar un anume tip de voyeourism intelectual mă face să consider cele mai recente două volume de jurnal1, ce cuprind  anii postcomuniști 1990-1994, al lui Mircea Zaciu, un eveniment cultural major și incitant. Deși, în linii mari, conform unor semnale venite pe cale electronică, o parte din generația cea mai nouă și mai activă de tineri critici – vorbesc aici despre cei cu adevărat semnificativi – pare să perceapă omul & opera drept obiective culturale perimate, modeste, lipsite de valențele revizitării sau de personalitate și, dacă se poate cita din surse de ”socializare”, și se poate, monada Zaciu nu ar reprezenta mai mult decât ”multe dureri înăbușite, un personaj mai curând mediocru, ros de resentimente ca de gastrită, narator necreditabil, dar util totuși pentru informație.”

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Eposul jeluirii la prima noastră poetă (Elenko Buhu)

O mică bătălie neștiută – și poate încă neîncheiată – s-a dat pentru titlul de întîia poetă română. Interbelicii au socotit-o pe Matilda Cugler-Poni drept prima noastră poetă, dar dacă s-ar fi uitat în „Familia” și după altceva decît după poeziile lui Eminescu ar fi văzut că Maria Suciu-Bosco i-a luat-o înainte Matildei cu cîțiva ani buni. Din păcate, Maria a rămas fără volum (nici măcar fiică-sa, Lucreția Suciu, nu s-a obosit să-i adune poemele), așa că n-a fost socotită. N-a fost socotită nici Sofia Cocea, ale cărei poeme au fost strînse, postum, de Iulia Aricescu și publicate în 1862, în același alfabet de tranziție ca și al Elenkăi. Cum volumul Elenkăi apare înaintea celui al Sofiei, locul de primă poetă i se cuvenea; dacă s-ar fi știut de ea.  Locul acesta nu-i poate fi contestat decît de Xenia Iordachi Hagiu, care scria pe la 1820, dar, din nefericire, și cîntările ei de strană au rămas necunoscute pînă în zilele noastre, cînd editura Gunivas și-a luat inima-n dinți pentru o faptă bună. Așadar, în funcție de criteriu – volum/manuscris – prima poetă română e, deocamdată, fie Elenko Buhu, fie Xenia.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – O gălățeancă îndurerată (Elisabeta M.Z. Ionescu)

Cîtă suferință se găsea prin Galații sfîrșitului de veac XIX s-a vărsat toată în poemele Elisabetei M.Z. Ionescu. Deși a făcut un bine (de nu mai multe) cultural orașului (scoțînd chiar o revistă, Luceafărul, în 1897), Zanfir Ilie o lasă afară din încăpătorul său dicționar.1 Noroc doar că o repertoriază Stănuța Crețu în Dicționarul…ieșean2 și ne spune ceva despre hărnicia ei, împrăștiată prin tot felul de reviste (între ele și Literatorul, căruia îi și dedică o poezie; și lui Macedonski una, firește), dar și adunată în trei volume: două de poezii (Impresiuni.1883-1894, Versuri de Elisabeta M.Z. Ionescu, Tipografia Nouă, Galați, 1894, și Din clipele vieței, Poesii de Elisabeta M.Z. Ionescu, 1895-1899, Tipografia ziarului ”Foaia populară”, București, /f.a./) și una de proză: Elisabeta M.Z. Ionescu, Clipe de durere. Prosă, 1895-1899, Tipografia ”Foaia populară”, București, 19003 (anunță, cu prilejul celei de-a doua cărți, și o piesă ”într-un act” – O întîlnire – de va fi scris-o). Stănuța Crețu zice că suferea de o ”nefericită infirmitate”,4 ceea ce motivează biografic revărsarea de suferință. Peste toate, rămîne și orfană de tată destul de devreme (după cum se vede din bocetul Părintelui meu). Moartea, de altminteri, i-a dat tîrcoale încă din fragedă copilărie: ”în mica mea copilărie de patul morții eu aproape am fost”, mărturisește ea în poemul în proză Mama. O biografie, așadar, nu doar predispusă, ci chiar destinată calvarului (mai adăugîndu-se, firește, și supliciul – fatal! – de iubire).

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – O saga de dragoste și moarte (Anişoara Odeanu)

Dacă „însuși numele Anișoarei Odeanu e un poem”, după cum ne asigură Traian Chelariu,1 ne putem închipui (fie și cu greutate) cu cît sînt mai poeme poemele înseși. Nici n-aș zice că nu sînt, cu toate că faima de prozatoare a Anișoarei (1912-1972; pe numele ei civil Doina Stella Grazziana Peteanu) i-a pus în umbră faima de poetă (era deja romancieră celebră, prin două cărți, înainte de a o scoate pe prima de poezii – Fata lui Codru-Împărat).2 Galanta remarcă a lui Traian Chelariu e doar una dintr-un lung șir de coronițe, prima dintre ele fiindu-i acordată de Petru E. Oance, încă în 1931, în revista Vasiova, unde Oance (care era și spiritist, deci va fi știind ce zice) afirmă că Anișoara era, nici mai mult, nici mai puțin decît „reîncarnarea unui mare și genial poet de pe vremuri și care spirit a venit deja cu bogate cunoștințe poetice și filozofice,”3 la care a mai adăugat apoi și Anișoara. Fapt e că întreaga copilărie a Anișoarei, zice Cornel Ungureanu, „este însoțită de necurmate urale.”4 Nici tinerețea nu e scutită de ele, căci Anișoara „avea calități de vedetă și, mai ales, era tentată de profesiunea de vedetă5 – și avea succes și-n această profesiune. Nu-i de mirare: frumoasă, inteligentă, cultă, puțin vedetism era chiar de cuviință (deși poate exagera, de vreme ce Camil Petrescu i-a atras atenția să fie mai domolită în protagonisme de felul ăsta).

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Poemele lui Corneliu Coposu

Nu-i chiar mică – și-n nici un caz neînsemnată – surpriza apariției unui volum de Poeme semnat de Corneliu Coposu (la Editura Fundației Academia Civică, 2019). De inițiative culturale – dincolo de cele politice, dar împletite cu ele – Corneliu Coposu n-a fost străin, îndeosebi în perioada refugiului, cînd este unul dintre animatorii ardelenilor strînși în capitală. Își deschisese și o cale de eseist, dar au venit peste el cei 17 ani de închisoare și apoi anii de supraveghere. Dar despre vreo înclinație poetică nu se știa – și văd că și Ana Blandiana, care era unul dintre apropiații Seniorului după ’90 și care semnează Cuvîntul înainte al volumului, e destul de surprinsă de faptul că ”a scris volume întregi de versuri”. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că volumul apărut e doar o selecție – și n-ar fi stricat o notă explicativă. De la Blandiana aflăm că poemele ”au fost compuse în închisoare” și că ele reprezintă în primul rînd o ”lucrare de supraviețuire”, o ”formă de luptă împotriva degradării intelectuale”. Izolat aproape tot timpul celor 17 ani de detenție, Corneliu Coposu a văzut în poezie o cale de păstrare a cumpătului și de sănătate a minții, cum bine observă Blandiana. Sigur, și un exercițiu mnemotehnic, mai ales că majoritatea poemelor sînt destul de lungi și memorarea lor presupunea un exercițiu serios. ”Nu este un poet modern”, zice, cu dreptate, Blandiana, dar – se întreabă cu și mai multă îndreptățire – asta ”să însemne că nu este un poet?”. Răspunsul, oricare ar fi, e riscant, dacă nu așezăm poemele în condiția existențială concretă din care au ieșit. Coposu versifică după norme clasice și într-o manieră, firește, clasată. În plus, nu face confesiune (nu directă), ci reflecție, ca și cum și-ar abstractiza condiția și biografia. E o asceză confesivă al cărei subsol dramatic e abia atins și în nici un caz promovat. Dar poate că tocmai sublimarea acestor circumstanțe și areferențialitatea biografică intensifică iradianța dramatică a acestor versuri.

Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea II)

 

Rodica ILIE 

Exercițiul lecturii și rafinamentul dicțiunii ideilor

 

Un intelectual complex, de anvergura spiritelor europene, care a pus, la timpul lor, bazele unor instituții culturale necesare contextului educațional, cultural, moral impus de momentele respective din istoria noastră culturală recentă, un profesor care a format de-a lungul anilor numeroase promoții de studenți, masteranzi și doctoranzi, un catalizator al creativității și un formator al generațiilor de creație care au găsit în deschiderea domniei sale personalitatea legitimatoare, este Mircea Martin. Spiritul fin, eleganța și prestanța scriiturii sale, rafinamentul intelectual și nu numai, charisma teoreticianului nuanței, sunt numai câteva dintre notele distincției profesorului Mircea Martin. Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Poemele Eclesiastului

Chiar dacă n-are de spus decît un singur lucru (de nu cumva mai ales atunci), poetul nu va isprăvi niciodată cu spusul lui. Și asta pentru că, de fapt, nu-l poate spune niciodată în chip definitiv și eliberator; nu-l epuizează, ci doar îl aproximează. Deși vorbește în limbajul cel mai definitoriu, poetul e un bîlbîit suveran care nu poate pronunța niciodată esența lucrului pe care-l are de spus. El e eroul propriei neputințe de a-și exorciza obsesia care-l definește și victima dependentă de inepuizabilitatea acesteia.

Citește în continuare →