Lavinia Braniște a excelat în a construi personaje care nu se descurcă și au, în același timp, o mare aplecare spre acreală și resemnare. Unele chiar spre lene. Sau care sunt ineficiente, care cumva nu reușesc, decât cu eforturi mari și contraproductive, să ducă la îndeplinire mici sau mari sarcini. Cum ar fi trasul la xerox al unor pagini sau pregătitul unei cine festive. Nu știu să existe vreun roman al Laviniei care să ocolească tipologia omului care înaintează prin viață cu frâna trasă.

Însă în Camping (Polirom, 2025), Braniște schimbă generația și unghiul narațiunii. Personajul principal nu mai este un milenial al prezentului urban, care se plânge că e scump la Mega, dar aruncă la gunoi mâncarea de la mama, ci o sexagenară, văduvă de tânără, emigrantă de două decenii în Spania. Ajunsă la vârsta pensionării, Sofia trebuie să împacheteze și să se întoarcă în România. Robert, fiul ei de 24 de ani, vine s-o ajute. Vine, deși nu are niciun chef, deși a făcut praf banii mamei, chestiune pe care nu i-o spune decât la jumătatea cărții.

Romanul are o tonalitate gravă/profundă, dar și o miză morală și sociologică cu greutate: restituirea demnității unei categorii de români care, pierzând cam tot în țară, au avut curajul să ia viața de la capăt în străinătate. Se știe că, în postcomunism, românii au emigrat masiv în diferite tranșe istorice, livrând Europei în mare parte mână de lucru mai ieftină. Sofia aparține valului de emigranți români din anii ’90-2000 care, deși cu studii superioare (unii), au ajuns să facă, prin Spania, Italia sau Germania, joburi mult sub calificarea lor. Altfel au stat lucrurile după intrarea în UE și mai ales pentru generațiile celor născuți după ’85, care au început să primească burse de studiu în afară sau, mai târziu, când s-au cerut medici sau IT-iști, deci probabilitatea de a te rata profesional în afară a scăzut mult. Prin Sofia, literatura acordă respect și spațiu unei întregi categorii sociale adesea disprețuite pe nedrept, din ignoranță sau clasism: muncitorii români din străinătate („căpșunarii”, „sclavii Europei”).

Sofia e economistă de profesie, dar, după ce rămâne văduvă și fără loc de muncă în România anilor de tranziție, are curajul de a pleca singură în Spania. Lucrează la negru prin restaurante, îngrijește bătrâni, apoi își găsește un job fix într-un camping sărăcăcios, El Titi, unde rămâne mai bine de un deceniu. Cu sacrificii uriașe, economisind absolut tot ce câștigă, reușește să-i cumpere fiului ei un apartament în România. Braniște aduce astfel în literatura română o realitate cam ignorată: ce s-a ales de acest val de emigranți plecați la începutul anilor 2000? Cum arată bătrânețea lor (care va începe să coste bani), cum se raportează la copiii rămași în țară? Și mai ales ce s-a întâmplat cu acești copii deveniți între timp adulți? Unde lucrează? Cu cine votează? Cum gândesc?

Romanul funcționează ca o oglindă sociologică: dincolo de povestea Sofiei, se ridică întrebări despre mersul istoriei și relația cu individul, despre rolul statului român, despre responsabilitatea familială și despre felul în care migrația a remodelat însăși noțiunea de acasă. Inserțiile de comentarii de pe pagina de Facebook Români în Spania, plasate între capitole, aduc un contrapunct coral, cu funcție socială și poetică. Totuși, romanului i se poate reproșa absența unei reflectări mai consistente a vieții online, esențială mai ales pentru perioada pandemiei. Conspiraționismul, isteria antivaccinistă și fragmentarea socială s-au manifestat atunci mai ales pe rețele, iar în Camping ele apar doar tangențial. În pandemie, toată lumea a trăit pe rețele. În discuțiile care adesea generează „mult zgomot și multă basura, adică gunoi”, apar, printre altele, topicuri cum ar fi asigurările de deces, repatrieri, opțiuni de incinerare sau înmormântare. Impresia generală lăsată de corul anonim al emigranților e că mori fix de câți bani ai. Și că nu te ridici la statut de individualitate, rămâi acolo orice-ai face, printre cei mulți, umili, vorba lui Rebreanu.

Romanul reconstituie, prin flashbackuri, parcursul Sofiei înainte de plecarea din România: văduvia, depresia postnatală, sprijinul tatălui, pierderea locului de muncă. „Sofia a plecat din țară într-o vreme când afacerile erau pentru șmecheri, pentru cei care se învârteau și se descurcau, dar în Spania i-a intrat în cap că afacerile sunt pentru oricine, că important e să știi să faci ceva, orice.” Observația surprinde decalajul dintre România postcomunistă haotică și Spania văzută ca meritocratică și previzibilă. Robert, rămas la patru ani în grija bunicului, în orășelul de lângă Dunăre, nu reușește să se adapteze atunci când e adus în Spania. Dezvoltă fobii și anxietăți, până în punctul în care Sofia trăiește frica primitivă că fiul ar putea să moară „din vina ei” și îl lasă să se reîntoarcă la bunic. Relația lor rămâne marcată de diferențe, tensiuni, rușine, umilință și ritualuri încărcate de vinovăție și teamă (ritualul desfacerii pachetelor trimise de mamă de-a lungul timpului, ca și cum ar fi fost cadouri de Crăciun, se regăsește de altfel și printre scenele din încheierea romanului, ca simbol al unei vieți care încape toată în niște cutii). Înainte de pandemie, Robert vinde apartamentul cumpărat de Sofia și investește banii în acțiuni, influențat de prietenii lui cuprinși de criptofrenezie. Îi pierde. După terminarea facultății, băiatul refuză ideea de muncă, pe care o numește „sclavie” și „urâțire a sufletului”. Sofia, în schimb, rămâne conștiincioasă, prudentă, preocupată să nu-și slăbească reputația în fața șefilor, suspicioasă față de conaționalii care i-ar putea „strica” imaginea. Are senzația că dacă e româncă, e judecată la grămadă cu alți români, iar dacă ei sunt „prost văzuți”, își riscă și ea poziția, așa că merge pe prevenție. Cu Dragoș și Alina, de exemplu. Îi verifică, îi supraveghează. Poartă cumva povara rușinii de a fi român emigrant. Trăiește anxietatea de a nu pierde o stabilitate și o reputație câștigate cu greu. În raport cu fiul, continuă să joace rolul mamei care compensează absența și „deficitul afectiv” cu bani, cadouri și sacrificii. E sensul ei, dar nu și sensul fiului. „A realizat bani”, notează ironic-amar vocea narativă. Pentru sine, în schimb, nu a păstrat nimic: obiectele din rulota ei sunt primite, traiul ei e modest, de o austeritate autoimpusă. Sofia își simte copilul „sălbăticit de lume”, la fel cum Moromete își simțea fiii pierduți în alte paradigme istorice. Sofia însăși e pierdută prin paradigme istorice: tranziția, groapa birocratică de la începutul șederii în Spania, așteptarea intrării în legalitate, pandemia, efectele invaziei din Ucraina. Dacă Sofia e produsul unei generații care crede în muncă și stabilitate, Robert reflectă niște realități post-2000, anxietatea socială, neîncrederea în instituții, protestele antimască, conspirațiile online și tentația îmbogățirii rapide. Pentru Sofia, Robert rămâne tot „băiatul”, mama îi refuză autonomia prin mici reproșuri, rugăminți, obligații. Lasă uneori să se înțeleagă că Robert e instabil și că instabilitatea e o marcă a generației lui. Cuvântul „băiatul” se repetă obsesiv, ca o incantație. Băiatul e însă anarhist, crede că totul va colapsa, că statul va intra în faliment, iar corpurile umane vor exploda de la căldură. Gândirea asta îl scutește deocamdată de responsabilitate. Băiatul are totuși grijă de bunic.

Campingul e un spațiu pestriț, prin prezența mai multor naționalități și limbi. Apar schițe de personaj, micronarațiuni care însă nu fac memorabile personajele, pentru că nu e cazul, ele vin și pleacă, asta e esența campingului. Condițiile de trai sunt precare, par undeva sub regimul de hostel. Corturile și rulotele sunt fragile, cu toalete și dușuri comune. Câteodată mai apar și șobolani. Terenul e împărțit în parcele și fiecare stă pe bucățica lui, își face o viață acolo, pe termen mai scurt sau mai lung. El Titi e totuși mai mult decât un cadru. Devine o reprezentare a tranzitului, a vieții trăite provizoriu, pe o parcelă modestă. Această lipsă de stabilitate surprinde esența emigrantului prins între două lumi, nici aici, nici acolo. Stabilitate pe care Sofia nu o are, dar o proiectează prin visul ca fiul ei să devină proprietar. Vis pe care Robert nu îl înțelege, de aceea îl și refuză.

Cum spuneam, în prezentul narațiunii, băiatul și mama lui sunt împreună în Spania. Mama trebuie să-și adune lucrurile și să revină în România, unde nu vrea de fapt să se întoarcă, însă nu-și poate permite să rămână. Nici vacanțe în Spania n-o să mai pupe din pensie, se teme ea. E februarie. E sfârșit de pandemie. De fapt, Sofia e disperată că trebuie să se întoarcă în România, țară cam dispărută de pe radarul ei emoțional. Speră că fiul ei s-ar putea angaja în locul ei în camping, ca să rămână amândoi acolo, dar acesta n-are nicio intenție în acest sens. Din anxietate, mănâncă compulsiv curmale, migdale, măsline, creveți, convinsă că în România toate astea sunt expirate, fără gust, ca pe vremuri. Dorul ei de România e de fapt inexistent și asta o face să se jeneze, să se simtă vinovată. Diferența majoră dintre mamă și fiu e că mama nu a făcut și nu face niciodată ce vrea, are „senzația că toată viața ei de adult a trăit cu inima frântă”, iar fiul face mereu ce vrea (pe banii mamei, e adevărat), e autonom, are un vocabular care-i justifică modul de viață și alegerile, „își asumă”. În umbra celor doi stă bătrânul Moșneguțu, extrem de uman, dar atât de departe de realitățile celorlalți membri ai familiei și totuși mereu conectat afectiv, atent să nu jignească, să nu supere, bucurându-se inocent de existența celorlalți. El „trăiește cu convingerea că viața, chiar și atunci când devine neplăcută la gust, e ceva ce poți să mai ții, cu un mic efort de voință, până într-un punct în care poți alege să-i dai drumul. Și el se mai ține, se mai poate ține, până o vede pe Sofia lui acasă, fără să se gândească nicio clipă la tot ce va pierde ea plecând de acolo”.

All in all, deși nu e Contele de Monte-Cristo (da, lectura cere răbdare și angajament, ca un canon bisericesc, nu avem epic spectaculos), Camping propune o literatură a durerilor reale, a observației subtile, a relevanței tematice. Aceste observații bune și frumoase, adunate, alcătuiesc o filosofie de viață, ca să zic așa. Am extras doar câteva, le parafrazez pe majoritatea (sper că nu le-am deformat prea mult înțelesul), citatele ar fi fost prea lungi: cuvintele noi devin neinteresante pentru cel care a înțeles irelevanța preciziei lor; oamenii nu se mai admiră azi între ei pentru cât poate înmagazina mintea lor, așa că profesorul nu mai poate recupera autoritatea pe care i-o dădea cândva cunoașterea; lumea se află într-o cursă cu vârsta minimă de pensionare; „geografia e în obiecte”; diferențele culturale pot servi uneori ca paravan (adică te pot ajuta să și fentezi); deficitul afectiv în familie creează sentimente de rușine; azi părinții învață de la copii/tineri în mod cât se poate de concret (chestiuni legate de tehnologie), dar cam trebuie  să învețe și atenția către propriul interior, un limbaj al conectării cu propriile sentimente; „banii vin tot din bani, indiferent câte lucruri ai ști să faci cu mâinile sau cu mintea”; emigranții, când revin în țară, simt presiunea de a demonstra că se întorc schimbați, emancipați, așa cum tinerii simțiseră mai demult presiunea de a pleca (altfel sunt/erau considerați eșuați); a riposta e o dovadă de forță, dar și a nu riposta e tot o dovadă de forță, pentru că e vorba de anduranță, de reziliență; „nimeni nu e o mamă bună”; a fi proprietar înseamnă „a fi la adăpost de credit sau chirie”; cine-ți corectează gramatica (atunci când ești într-o țară străină) te poate domina; curajul e în tine și poate fi conjurat dacă râzi; sărăcia vine din cât de volatil e totul, din cât de imposibil e de păstrat ceva, orice, locuri, oameni, sentimentul de sănătate pe care ți-l dau banii.

Relevanța și farmecul romanului stau, așadar, în luciditatea cu care scriitoarea privește generația emigranților de sacrificiu și în capacitatea de a restitui demnitatea unor vieți trăite cu compromisuri, abuzuri, lipsuri, marginalizare, vinovății de tot felul și eforturi imense. Dincolo de destinul Sofiei, al lui Robert și al bătrânului Moșneguțu, rămâne întrebarea deschisă: cine, de fapt, s-a descurcat, cât și cum – individul, familia, clasa, statul român?

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 43-44]