Din capul locului, sintagma pământul plath e una care stârnește glose. Pe de o parte, poate fi luată în discuție o ironie la adresa celor încă seduși chiar și în era AI-ului de convingeri perpetuate încă de pe vremea când teoria pământului plat era considerată culmea „științificității”. Ar fi putut părea de ieftinica o astfel de ironie cu ceva vreme în urmă, dar tectonica ideologică ori politică a societății românești și mondiale din ultimii ani, de când e atât de stridentă și amenințătoare forma conservatorismului care mixează religiozitate, naționalism, conspiraționism, fobie față de știință, față de emancipare a femeii ș.a.m.d., schimbă datele problemei. Ea nu mai e nicidecum anacronică. Pe de altă parte, noul volum de poezie semnat de Anca Zaharia (apărut în colecția pocket, coordonată de Mihók Tomás), intitulat chiar Pământul Plath^* este din capul locului unul care aglutinează în configurația lui estetică consistențe ideologice subsumabile dezideratelor feministe, căci sintagma trimite fățiș la siajul liric al Silviei Plath, în care tronează și confesiunea sau autobiograficul, împreună cu reflexiile traumei ivite din abuzul bărbatului asupra femeii.

Cu o poezie-manifest feministă se și deschide volumul Ancăi Zaharia, intitulată Femeile din familia mea, o denunțare lirică a inerției transgeneraționale opresive machiste, din categoria celei pe care am mai întâlnit-o cel mai recent în debutul Simonei Sigartău. Anca Zaharia mizează aici pe exprimarea unui feminism radical, de-a dreptul maniheic: generic privind lucrurile, bărbatul e rău iar femeia e victimă – aproape fără nuanțări, excepțiile nefăcând altceva decât să confirme regula. Pare un statu-quo a cărui transistoricitate se impune denunțată și, odată cu aceasta, întreruptă, anihilată: „un lung lanț cu verigi cărând sacoșe grele, făcând/ drumuri de furnică de acasă și înapoi// veriga care strânge la piept banii primiți după/ îndelungi rugăminți se leagă de universuri suprapuse/ cu veriga care muncește pe ascuns pentru că soțul/ nu îi dă voie, fuge la magazin și înapoi când el e plecat,/ face totul perfect și în grabă// gătește și pentru el pentru că el nu se întreabă,// convenabil, despre miracolul care îi pune mâncare/ în farfurie, copii sănătoși în brațe, haine curate/ pe mâine pe scaunul de lângă pat și nu oferă nicio/ privire de reproș pentru oasele rupte, ochii vineți și/ zilnic plânși, porțile mereu încuiate și somnul/ sub cerul mai liber decât ea// veriga infertilă care plânge la finalul fiecărei zile/ pentru că pășește pe tărâmul încă unei nopți nedormite/ din motivele nedorite// femeile din familia mea, un lung șir de lacrimi/ care se împletesc deasupra vinetelor decojite, tocate, mărunțite// presărăm sare cu generozitate, de parcă nu am adânci/ propriile răni// punem ulei și amestecăm cu grijă, ferm,/ apoi ne dăm jos de pe cruce și ne vindecăm fiecare/ despicătură// binecuvântându-ne// fără să ne întrebăm tații violenți, bărbații absenți, agresorii// oh, domnul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

În ansamblu, după piesa de deschidere, volumul este alcătuit din două grupaje. Primul, Tratative pentru unirea cu un alt oraș de o persoană, este scris în „Tabăra de Literatură de la Sângeorz”, în 2022, după cum e precizat chiar într-o pagină, și cuprinde 7 poezii, intitulate după zilele săptămânii. Am putea spune – mai în glumă, mai în serios – că sunt compuse la normă, conform regulilor impuse de regulamentul taberei din Sângeorz-Băi. Nu e cazul de a lansa aici o discuție de analiză a rostului consumării din resursele omenirii întregi pentru astfel de tabere, dar pot spune, în absența ei, că de această dată pare să fi meritat. În versuri sunt integrate, spre popularizare, realități ale locului, de la aspecte topografice la cele culturale.

În fond, grupajul e un jurnal al locuirii în tabăra de creație, unul care devine și pretext al sedimentării unor noi reflecții asupra vieții trăite, ceea ce implică și confruntarea cu traumele – o terapeutică lirică, am putea spune. Și pentru că e vorba de un caz particular subsumabil, încadrabil într-o categorie foarte largă, iată, se conturează și premisa unei terapeutici lirice colective. Sunt memorabile, în acest sens, al valenței terapeutice cu care e învestită poezia de bună parte dintre postdouămiiști, versuri cum sunt „Despre mine nu doar cred, ci știu că mă agăț/ de poveștile altora ca să nu mă sufoce a mea”.

Al doilea ciclu este și cel care dă titlul întregului volum. Trăsătura care i se evidențiază cel mai ușor este violența denunțului. Protestul și angajamentul etic exprimate în poezia de deschidere sunt reluate și amplificate în Să ai grijă, creație în care e pus accent până la vehemență și pe afirmarea libertății de expresie artistică, și pe proclamarea autonomiei depline a femeii. Astfel, a doua parte a poemului e o șarjă antiortodoxistă, anticlericală în genere, antiipocrizie și, tot generalisim, împotriva istoriei machiste, în maniera radical impudică, voit șocantă a Medeei Iancu („poate să pară deplasat ca ură gratuită/ dar știu că-s vie dacă azi/ fosta habotnică cu vocea gâtuită poate s-ofere:/ o mare muie/ Bisericii Ortodoxe Române/ și creștinismului în general/ de fapt ca să fie pace-n lume/ oricărui sistem patriarhal/ și dacă e să-ngenunchez în fața unui bărbat/ vreau să fie de bună voie/ din dorința de a-l descheia la șliț/ nu ca să cer iertare pentru păcate care nu-mi aparțin”). Mai apoi, în Nu toți bărbații, se găsește și ceea ce am putea numi o explicitare a „violenței” versurilor cum sunt cele citate, una prin care poeta se arată conștientă de abordarea preponderent maniheică și o justifică, pedagogic, prin nevoia conturării ideii că oprimarea până în contemporaneitate a femeii e cauzată și de complicitatea celor care fie ignoră, fie acceptă justificări false pentru a transforma oroarea în normalitate acceptabilă, de nu chiar justițiară.  Furia vizibilă în astfel de versuri este rezultatul suferinței provocate de viziunea machistă ce stă la baza organizării sociale. Totuși, spre deosebire de cea mai mare parte a poetelor feministe și a promotorilor masculini ai feminismului din câmpul cultural autohton, Anca Zaharia nu se revendică de la neomarxism, devreme ce îi lipsesc accentele care dau consistență anticapitalismului și îl  pune pe Che Guevara la un loc cu Trump, Putin și Hitler: „nu toți bărbații/ doar cei narcisici, răi, nesiguri, mai degrabă albi, mai degrabă având putere politică, mai degrabă bogați sau fascinați de avere, admiratorii lui Tate, Trump, Georgescu, Putin, Becali, Hitler, Che, tatăl, vecinul, gurul care ia pielea de pe tine ca să te cheme-n tabără să te învețe să fii bărbat adevărat, proful, preotul, un Coleșa care perorează despre cum fetițele învață prostituție în loc de maternitate de la păpușile Barbie și-n general cei care se bat în piept că nu mai poți face un compliment la o femeie frumoasă că se plânge urâta dracuʼ că o agresezi”. După cum se vede destul de ușor, rămân, chiar și statistic vorbind, puțini dintre bărbați pe din afara categoriilor negative menționate. Se împuținează însă și numărul femeilor conștiente de nevoia unei revoluții la nivelul relației dintre sexe, devreme ce „Știi că ai scris// o carte bună când nimeni din familie/ nu mai vorbește cu tine/ că ești percepută drept o feministă nebună/ când el dispare după ce-i spui/ că gluma sexistă la adresa fostei te jignește și pe tine/ când ea dispare când îi spui că pare/ că a internalizat misoginismul cu care etichetează”.

Maniheismul predominant din Pământul Plath îi subminează noului volum al Ancăi Zaharia tocmai miza ei socială, căci el diluează deopotrivă și poezia autorefențială, și pe cea a năzuinței complinirii erotice și face greu penetrabilă tocmai armura machistă în care sunt blocate conștiințele retrograde, astfel încât creația cuprinsă între coperți e pretabilă deocamdată mai mult consumului de club feminist.

_____________

^* Apărut la București: ART, 2025.

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 43-44]