(dintr-un caiet vechi)

A realiza extazul, vizionarul în mod firesc, ca un fruct rar dar natural al făpturii noastre, iar nu prin constrângere, fie ea de orice tip: medicamente, drog, respirații, concentrare, tehnici diverse, supunere. Știu sigur că se poate. Știu din mine, din experiențele mele. E o dimensiune reală, dar încă potențială, a firii noastre. Numai sublimarea firească, atingerea naturală a acestei stări, are valoare morală, religioasă, universală. Excesul de orice fel degradează extazul, căci degradează un har benefic și natural al făpturii. Numai că nu avem răbdare. Adevăratele mele amintiri, ori de câte ori îmi propun să-mi rememorez trecutul, amintirile care îmi vin primele în minte, sunt de fiecare dată, inexorabil, cele care rețin astfel de clipe intense, speciale. Și adunate la un loc ele nu sunt puține. (1984)

15 ianuarie

Azi dimineață m-am trezit la ora nouă și am rămas încă o oră în pat, băgată sub plapumă, unde am trăit o stare plăcută și aparte, în care parcă reușeam să fiu în „omul interior” din mine, fiind în același timp conștientă că sunt într-un trup ca un înveliș exterior, observând că am gânduri amestecate, dar făcând efortul să mă păstrez cât mai înăuntru, ca un cocon fericit în crisalidă, sau ca un făt în pântecele mamei sale. A fost o stare de bine și pace.

Pe după-amiază, m-am simțit obosită și cu un fel de apăsare, de epuizare în dreptul sternului, unde simțeam și niște stranii înțepături. M-am băgat iarăși în pat, am închis ochii, dorind să intru iar în „omul interior”. M-am gândit cum ar proceda Cristos, l-am invocat în minte de câteva ori, apoi am intrat într-un fel de semi-somn, în care observam avalanșa gândurilor și făceam eforturi disperate să nu mă las pradă lor. La un moment dat parcă am reușit și, nu știu cum, dar gândul meu s-a smuls de undeva de jos și l-am simțit – ba chiar l-am „văzut” interior – urcând în sus liber și vertiginos. Apoi, am auzit un glas in interiorul meu care părea gol ca o biserică pustie, un glas care a spus un OF lung și clar, ușor nostalgic, sau ca un UF de ușurare că în sfârșit…

21 ianuarie, duminică

La liturghie, după un început obtuz în care nu am funcționat bine d.p.d.v. spiritual, am reușit spre final să intru în rezonanță și în vibrație cu slujba și mi-a fost bine lăuntric. În timpul slujbei, am observat de pildă imediat când îmi aluneca mintea spre anumite gânduri rele, egoiste, agresive, și la final am făcut un bilanț destul de încărcat al „păcatelor” comise numai mental timp de trei ore, cât a durat liturghia. M-a apucat un fel de groază de mine însămi și a adiat în mine un fel de vagă înțelegere a ceea ar putea să însemne „teama de Dumnezeu”, expresie obscură pentru mine.

Cu Archbishop Chrysostomos, călugărul ortodox american cunoscut prin Fundația Fulbright, am fost acasă la artiștii Zidaru. A fost o seară intensă. Zidarii s-au înțeles de minune cu părintele greco-american, care-și merită numele de „gură de aur”, căci e un om cu adevărat spiritual, care emană multă liniște și care vorbește întotdeauna minunat. Întrebat de Victoria cu dinadinsul despre a doua venire a lui Cristos în trup, el a dat un răspuns înțelept, nici dezavuând-o de-a dreptul, nici încurajând-o în tendința ei de a lua lucrurile destul de literal, tendință în care ea se deosebește de Marian, care e mai spiritual în înțelegere. Am vorbit și despre ecumenism, despre cel „politic”, gândit ca o suprareligie unificând oamenii în mod formal, exterior, și despre cel „spiritual”, care nu se poate baza decât pe transformarea interioară și individuală a oamenilor, și care ar însemna, după părintele american, integrarea celorlalte religii finalmente în ortodoxie. Părintele mi-a telefonat după vizită să-mi spună cât de mult i-a plăcut la Zidari, unde totul e ca acum câteva secole, natural, curat, sfânt.

7 februarie

Am avut o perioadă mai opacă d.p.d.v. spiritual, în care, deși m-am rugat și am citit zilnic din cărțile Școlii gurdjieviene și ale ortodoxiei, nu am mai avut nici un fel de trăiri și stări mai aparte, pe care acum știu să le deosebesc destul de bine de restul obișnuit al stărilor zilnice. Totuși am fost într-un fel de așteptare, de pândă răbdătoare, îngrijorându-mă din când în când că am fost uitată sau părăsită de „etajul înalt” din mine, că am căzut de pe Cale, dar în același timp având amintirea altor situații similare în care, în cele din urmă, mi s-a dat ceea ce așteptam.

După două săptămâni de astfel de stare opacă, duminică am fost la liturghie la biserica Sf. Vasile cel Mare de lângă blocul meu. Ca de obicei, m-am dus la prima oră, când biserica era aproape goală. Ducând preotului o lumânare, mi-a venit ideea să mă spovedesc și să mă împărtășesc și i-am spus asta preotului. Acesta a acceptat și m-a spovedit chiar în ușa altarului, ceea ce mi-a plăcut. În timpul spovedaniei mi-a fost frică că o să mi se întâmple ca alte dăți, să fiu luată cu asalt de gânduri impure care să-mi strice momentul. Și chiar am simțit aceste gânduri dându-mi târcoale, dar am reușit să le țin departe printr-un fel de „separare interioară”, ca să folosesc termenii Școlii gurdjieviene. Nu știu cum, dar am reușit să percep destul de clar „omul interior” separat de „omul exterior”. Imediat după spovedanie m-am simțit mai bine, mai ușoară. Apoi preotul mi-a spus să rămân până la sfârșitul slujbei ca să mă împărtășesc.

Am rămas, bine înțeles. Slujba a fost minunată, intensă, sau eu am perceput-o așa, căci nu știu dacă din cauza spovedaniei sau nu, am reușit să fiu aproape continuu atentă la ea. Și, nu știu cum, spectacolul psihologic înălțător care e liturghia m-a pătruns adânc și mi-a deschis niște canale interioare. Am început să simt mirosuri suave și variate. Am simțit valuri de frisoane trecându-mă prin corp. Am avut iar senzații deasupra capului. Și momente de pură exaltare, când mi se umpleau ochii de lacrimi. Înțelegeam cumva mult mai bine cuvintele slujbei și chiar mi se părea că sunt la un festin, la un „ospăț spiritual”, cum se spune în ortodoxie despre liturghie. Mă uitam la cei din jurul meu și mă bucuram că și ei participă la această măreție. Era de altfel multă tăcere și evlavie în biserică. Iar de la un moment dat încolo am simțit un fel de energie străbătându-mă de sus în jos, ca un fel de curent de joasă frecvență, care vibra prin carnea și mai ales prin venele și arterele mele. Și am avut senzația, sau impresia clară, că această energie mă curăță și mă înnoiește. Mă face mai ușoară, mă dematerializează cumva – bizar, dar asta a fost impresia mea fizică. Ca și cum devenisem cumva spongioasă, cu goluri prin care treceau elemente aeriene, mai ales în partea superioară a corpului, de la piept în sus. Iar pe dinăuntru simțeam în piept un fel de spațiu gol, curat și bucuros, de formă conică cu vârful în jos, în care atenția mea sălășluia trează. „Omul interior” a rămas separat de „omul exterior” până la sfârșitul slujbei, cu unele momente de pierdere.

La urmă, înmuiată cu totul și „frăgezită”, m-am dus să primesc împărtășania. Cuvintele preotului, cu lingurița în mână, m-au impresionat până la lacrimi. Văzându-mi lacrimile, preotul a spus să nu uit că împărtășania este „arvuna împărăției cerurilor”, adică un avans pentru eternitate. Când am ieșit din biserică și m-am dus să aprind niște lumânări, ce să vezi? Lângă locul cu pricina se afla un landou alb lăsat acolo de o mamă care intrase în biserică. În landou era un copilaș dolofan care dormea mulțumit. Știam că era un semn bun, un „omen”, cum mi se mai întâmplase în câteva momente-cheie tot la această biserică. Copilașul simboliza în acel moment, pentru o anume formă de inteligență emoțională din mine, ceea ce trăisem în biserică, o curățare, o înnoire: hrănisem „copilul eteric”, spiritual din interiorul meu, care acum era sătul, era mulțumit.

10 februarie

Ieri seară am avut un vis rău, urât. După niște preliminarii pe care nu mi le mai amintesc, dar în care îmi recunoșteam tot felul de păcate, a apărut de undeva din spatele meu și din dreapta, un… demon. O creatură extrem de urâtă, cam de 60-70 cm înălțime, gras și pocit, de culoare verde și plin de buboaie, ca în tablourile lui Bosch sau ca la Grünewald. Această creatură insuportabilă mă trăgea de mâna dreaptă cu niște degete pline de gheare lungi și-mi amintea un act din tinerețe, de care uitasem demult și pe care nu-l spusesem în spovedaniile de până acum. Am fost atât de înspăimântată de această apariție care mă trăgea tare și dureros de mâna dreaptă încât m-am trezit. Ei bine, am simțit tăria strângerii și urmele ghearelor pe mână încă vreo câteva minute după trezire. Mi-am dat seama că va trebui să mărturisesc și acel lucru la preot.

21 februarie

Azi dimineață a plecat din București Robert Taylor, profesor itinerant trimis de centrul Școlii din America. A stat o săptămână plină la grupul bucureștean de studiu al Școlii gurdjieviene. Actor englez la origine, Robert e o figură celebră a Școlii, unde, cu figura lui de lord deșirat, a organizat și a jucat în multe spectacole. La București a condus câteva mitinguri, ne-a prezentat două video casete, ne-am întâlnit la discuții în oraș etc. Ne-a spus multe lucruri interesante. Nu-mi amintesc decât o parte. Despre sex, la întrebarea unei fete tinere, ne-a spus că există mult „vagabondaj” în acest centru energetic al făpturii umane, și că trebuie să avem mare atenție, că tinerețea e o vârstă periculoasă, în care mari erori și obișnuințe greșite se acumulează, mai ales în epoca noastră de libertinaj sexual; că, în grupul de studiu fiind, nu ai voie să ai legături colaterale celei maritale sau relației de cuplu constante; dacă te desparți, trebuie să stai timp de un an fără partener, ca să nu încurajezi „vagabondajul sexual”; și e bine, dacă ți se întâmplă așa ceva, să observi celibatul pentru acel an sau pentru o vreme; celibatul, abstinența sexuală e ceva foarte interesant, foarte important pentru evoluția ființei, căci energia sexuală e folosită în alte scopuri, de creștere ființială (mă gândeam, în timp ce-l ascultam, că eu ajunsesem la concluzia asta fără să știu aceste lucruri, căci de doi ani de zile respect abstinența sexuală pentru că așa simt că trebuie să fac).

Apoi ne-a vorbit despre îndrăgostire. La început când intrăm în Școala noastră spirituală suntem ca niște îndrăgostiți, ne dăm peste cap să aflăm cât mai multe, facem totul ca să fim la întâlniri, discuții, facem eforturi ca să ne putem bucura de noua comunitate, facem de fapt sacrificii pentru lucrul în grup, sacrificăm ceva din noi, din viața noastră, pentru grup, ca atunci când ne îndrăgostim de cineva și suntem în stare să facem o călătorie de două ore numai ca să-l vedem preț de zece minute pe cel iubit. Dar apoi intervine obișnuința, ca într-un cuplu, ca într-o căsătorie, și pierdem acea energie inițială, acea motivație, acea putință de sacrificiu, și ajungem să ne plângem că nu mai e ca la început…De fapt, noi suntem cei care ne-am schimbat pe dinăuntru, am căzut în rutină, nu mai vedem frumusețea și extraordinarul lucrului într-o Școală spirituală, nu mai facem efortul să ne ridicăm la o stare mai înaltă… Ar trebui deci să ne îndrăgostim din nou de Școală, să facem efortul să ne folosim de învățăturile ei ca la început, să profităm de fiecare nou discipol, fiecare nou profesor itinerant, etc. ca să ne reaprindem interesul. Să regăsim iubirea, fără de care nimic nu se poate… 

23 februarie

Ieri după-amiază m-am dus la biserică să mă spovedesc. (…) Am plecat de acolo nesigură că am făcut bine, cu multă apăsare în suflet și cu o părere mizerabilă despre mine, stare care m-a ținut apoi destul de intens timp de două zile. Mergeam pe stradă și mă gândeam că de fapt eu sunt un fel de adunătură de mizerii, sunt ca un pumn de cenușă, de rahat, de nimic, în care există o picătură sacră de conștiență. Mă uimeam cât putem să fim de mizerabili, de inconștienți, de animalici ca oameni, cât de puțin existăm de fapt. Și mă mai uimeam că totuși Cineva sau Ceva continuă să lucreze cu mine, cu noi, cu omenirea. Mă uimeam că, deși nu mărturisisem totul, nu mă spovedisem total până acum, totuși primisem atâtea semne de Grație, atâtea experiențe de „atingere divină”. Apoi realizam că încă nu m-am mărturisit în întregime, că mai sunt destule lucruri de adus la suprafață, și că probabil se lucrează circular, în spirală cu noi, umanii, căci altfel nu am avea nici o șansă, am fi prea căzuți, prea lipsiți de speranță, prea nenorociți. Și mă mai gândeam că această condiție de om pe pământ e un mare mister, e un fel de mare „eroare cosmică”, pe care Divinul trebuie să o repare, să o corijeze pentru noi și prin noi. Iar noi suntem față de El asemenea cățeilor care ar trebui să devină oameni…

4 martie, Paris

Miercuri m-am văzut cu Wanda Mihuleac, cu care am pus la cale proiecte poetico-vizuale. Joi m-am dus în vizită la Catherine Durandin și i-am pomenit într-o doară de dorința mea de a lucra pentru un timp determinat la Paris, acum că ideea cu Centrul Cultural Român nu a mers. Ea mi-a spus că mă poate invita din toamnă să dau un curs simplu la INALCO. Mi-a mai propus să-mi public teza de doctorat apărută acum în românește la o editură, L’Harmattan, care are o serie despre România și unde ea a publicat deja două cărți. Propunerile ei au venit firesc, fără nici un efort, a fost destul de surprinzător și gratifiant. Am căzut pe gânduri – eu care venisem de data asta la Paris cu intenția clară că vin să-mi iau rămas bun de la acest oraș fabulos și pentru mine inițiatic…I-am spus despre asta lui Frédéric, un prieten din Școală, iar el mi-a spus că dacă privesc lucrurile esoteric, s-ar putea ca asta să fie si-do-ul octavei mele cu Parisul, și să dureze puțin mai mult decât credeam, căci așa sunt ei, Divinii, întotdeauna surprinzători cu noi, muritorii.

A doua zi m-am văzut cu Rose-Marie Lagrave la EHESS, căreia i-am spus despre această propunere. Ea m-a sfătuit să accept și mi-a spus că mă și ajută să capăt o invitație pentru un curs la EHESS plătit bine. Apoi m-am întâlnit cu poetul Alain Lance, la Maison des ecrivains, care și el mi-a propus niște variante de ajutor financiar, în cazul în care mă decid să iau postul. Totul pare să vină în întâmpinare, sunt uimită că lucrurile par să se aranjeze așa de ușor, după vreo zece ani de eforturi și pregătiri aparent în gol. Pe de altă parte, mi se pare și un fel de capcană, tocmai acum când nu mai doresc să stau la Paris, tocmai acum îmi vine această ofertă; tocmai acum când aș dori să mă retrag și din București undeva în izolare, la o mănăstire, tocmai acum pot să ajung la Paris cu un post, un job: e ca un fel de probă sau de tentație, o nouă încercare, al cărei sens nu îl înțeleg cu claritate. Știu doar că după un moment de euforie, am avut și un moment de mâhnire adâncă – eram la Beaubourg, vedeam un film de Godard și deodată am simțit că toate obiectele acelea tehnice din jur mă strâng, mă sufocă, toată bunăstarea aceea a unei civilizații sofisticate mă asaltează ca să-mi omoare ceva gingaș și esențial dinăuntru. Momentul acela a trecut însă repede.

5 martie

Văzând Luvrul, cu enormele sale colecții (am străbătut toată colecția de piese egiptene, care e enormă, apoi pictura italiană, franceză, spaniolă), cu mulțimea de turiști venind și plecând în valuri, am înțeles din nou ceva ce mai înțelesesem și altădată. Că muzeul de artă este „catedrala” epocii moderne occidentale, locul în care occidentalii vin să-și „înalțe sufletul” cu impresii estetice. Că frumosul este ultimul refugiu al Divinului în lumea modernă, urma lui materială îndepărtată. Că arta modernă occidentală e moartă de mult în germenul ei spiritual, cum știa și Hegel, dar că instinctiv occidentalii se hrănesc cu resturile de frumusețe ale propriei lor civilizații și ale altor civilizații, pe care le-au adunat din toată lumea cu bani, cu viclenie, cu violență, tocmai dintr-un instinct ultim al pierzaniei și al dorinței de salvare. Căci occidentalii sunt o „rasă de stăpâni și de soldați”, cum scria Paul Valéry vorbind despre europenii de vest. Care vor utiliza tot ce se poate, vor devora tot, vor distruge tot, ca să se salveze, ca să supraviețuiască, căci au instinctul morții puternic dar nu mai au instinctul transcendenței. Într-adevăr, occidentalii au devenit o specie materialistă de oameni, ei au nevoie să primească din afară ceea ce nu mai știu să fabrice înăuntrul lor, ei consumă artă ca un succedaneu de religios, ca și cum îngurgitarea senzorială a frumosului, și mai nou a esteticului, ar ține loc de transformare lăuntrică.

În termeni gurdjievieni, occidentalii au folosit treptat toată „energia sexuală” disponibilă în fiecare organism uman individual și în fiecare cultură, energie creativă prin definiție, au folosit-o numai într-un sens extrovertit, orientat în afară și aproape deloc spre înăuntru, de unde prolificitatea lor ca natalitate în vremuri grele, dorința de cucerire, posesivitatea, și capacitatea de a crea o civilizație materială și tehnică înfloritoare, orientată spre exploatarea dezlănțuită a naturii. Din acest tip de uzaj exterior excesiv al „energiei creative/sexuale” le vine și gustul pentru obiecte frumoase și bine făcute, și capacitatea de a le fabrica și de a le finisa cu măiestrie, laboriozitatea, spiritul arhivar și sistematic etc. De aici le vine și gustul pentru aparențe strălucitoare, și cosmopolitismul sau eclectismul, ca formă de a explora și exploata tot ce poate da această planetă în termeni de concretețe materială. De aici le vine și obsesia sexului, un anume fel de a utiliza „sexul liberalizat” în modernitate. Occidentalii au devenit o specie umană distrugătoare, o cultură aproape moartă care-și prelungește staza finală hrănindu-se cu alte culturi și civilizații, pe care probabil le va distruge în cele din urmă, dacă nu va fi salvată de ele, împotriva voinței sale raționaliste, deci cumva à rebours. Ca un cancer planetar care ar putea constitui, totuși, și o regenerare. O regenerare planetară ?

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 28-30]