Dacă în Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (2019) Dumitru Crudu spunea povestea a patru generații de basarabeni loviți de Istorie sub spectrul „urgiei roșii”, în cel mai recent roman, Tu și alte femei (Ed. Cartier, 2025) vine rândul tranziției basarabene să fie radiografiată, prin prisma războaielor care au modelat-o, dar și a iubirilor care au condimentat-o. Femininul și războiul dau grila prin care se cristalizează, anevoios, identitatea personajului-narator-scriitor. Luat de Eros sub aripa sa și plimbat pe la Chișinău, Tbilisi, Flutura, Brașov, Balcic sau Odesa, implicat în aventuri amoroase (adesea chiar împotriva propriei voințe) și livrat aventurii, boemei, exceselor, protagonistul rătăcește erotico-bahic până când se va produce, destul de neașteptat, întâlnirea cu Psyche, femeia care pune capăt, într-un final, risipei și singurătății, întocmai ca în arhetip. Motto-ul din Frumoasa fără corp a lui Gheorghe Crăciun (căruia îi și este dedicat romanul) vorbește de la început despre ceea ce va vorbi în mare parte și volumul lui Dumitru Crudu: despre imposibilitatea apropierii, despre fantomatica, iluzoria, imposibila iubire, despre erosul ca proiecție a propriilor carențe și neîmpliniri. Totul pe un fundal istoric întins pe mai bine de patruzeci de ani, zguduit de conflicte atroce, mai întâi cel post-sovietic din Georgia, apoi cele mai recente, din Ucraina.

Romanul începe abrupt, cu un fragment plasat în 2014 (în contextul anexării Crimeei), pe când personajul principal (Cosmin/Mircea) se afla la Paris, la Salon du Livre, unde o reîntâlnește pe Iulia, și ea scriitoare, cea care se află la baza paradigmei sale feminine, reluând un mecanism des întâlnit în proza lui Dumitru Crudu: un eveniment-prim puternic, adesea brutal, reușește să creeze o paradigmă, care apoi se multiplică după un algoritm propriu, aproape imposibil de decuplat. Iulia deschide, deci, seria femeilor frumoase, senzuale, talentate, dar în același timp tenebroase, anihilante, autodistructive. Este prima iubire a lui Cosmin/Mircea, rod al confuziei și al capriciului, și ca ea vor fi și celelalte: apariții ignifere, care întrețin cu nebunia lor nebunia lumii din jur. Nimic la ele nu e molcom, totul fierbe, se revarsă, se aprinde și mistuie rapid vieți, destine, posibilități. Prima noapte de dragoste cu Iulia, petrecută în adolescență, marchează un salt la nivelul epicului, așa cum l-a experimentat Dumitru Crudu până acum. Sintaxa erotică se eliberează de filtre și mizează pe transparență, într-o scriitură vie, carnală, plină de zvâc. Eclatanța aceasta stilistică, fragmentarismul și pluriperspectivismul dau cea mai complexă formulă narativă încercată de prozator până acum. Dar, în ansamblu, nu despre performanțe tehnice este vorba, în primul rând, în Tu și alte femei, ci despre cum erosul, chiar și cel conjunctural, deschide ușa angoasei de moarte, pe care ulterior doar scrisul o mai poate calma: „Era întuneric și nu vedea ce scria. Nu știa ce scrie. Și despre ce. Nu se gândea la asta. Pixul îi alerga pe foaie, așa cum alergau ei pe terenul de fotbal. Scria ca să scape de frica de moarte. De neliniște. De teamă. De groază. Scria ca să prindă ziua de mâine. I se părea că va muri dacă se va opri din scris. (…) Scriind, a simțit cum i se topea gheața din cap. Scriind, s-a mijit de ziuă. În ziua aceea a purtat caietul peste tot cu el. Doar pe terenul de fotbal nu l-a luat, încolo, peste tot, chiar și la budă. Cum simțea primii fiori ai fricii, începea să scrie, și scria până frica îl lăsa. Nimeni nu știa ce e cu el și toți erau foarte uimiți văzându-l cum se oprește în mijlocul străzii și scrie. Ei l-au întrebat ce scrie și el le-a spus că poezii, doar ca să scape de ei, pentru că nici el nu știa ce scrie și ei l-au poreclit poetul. Nu-și recitea niciodată cele scrise. Toate caietele terminate le arunca la ghenă sau le ardea ca să nu le citească nimeni. Numai când scria, nu-i mai era frică de moarte. Numai când scria, nu-i mai era frică de nimic.” Deci Eros nu apare singur, îl aduce cu sine și pe Thanatos, și împreună moșesc la nașterea poetului. Așa își face intrarea anima (într-un mediu saturat de animus) și, cu fiecare nouă experiență, își consolidează poziția. Femeile vin și pleacă (mai ales pleacă…), iar Mircea rămâne dezarmat în fața capriciilor lor și veșnic neconsolat. Cu timpul, însă, învață să înlocuiască „lipsa mea de curaj din viața de zi cu zi cu o mare dragoste față de literatură.”

Odată setat de Iulia, algoritmul erotic își urmează cursul, iar protagonistul se livrează experimentului fără rezerve. Cu cât aventurile se înmulțesc, cu atât hăul se adâncește. Așa iese la iveală o lume în care nimeni nu stă prea mult pe gânduri, preferând să trăiască pătimaș în afară, dezvoltând capacitatea de a trece spontan peste nenorociri și de a normaliza (aproape) orice. De la Răsărit își iau constant nu lumina, ci doza de violență și haos, pe care fiecare generație caută să o anestezieze într-un fel sau altul. Nimeni nu întârzie prea mult în suferință, ci caută să-și reia viața cu nesaț, mereu proaspeți și plini de resurse, ceea ce împinge nu de puține orice epicul spre grotesc sau chiar spre absurd. Dar pe cât de multă ușurătate a ființei există, pe atât de mult se tânjește după tihnă, după tandrețe, după sens. Oamenii din proza lui Dumitru Crudu sunt, în general, oameni singuri, despre care a-i zice că trăiesc din plin dacă n-ai vedea că, de fapt, se risipesc, se împrăștie în lume și în viață până când se golesc de viață. Nimic din ceea ce li se întâmplă nu-i schimbă, ci doar îi confirmă, la nesfârșit. Un mecanism trans-generațional funcționează impecabil și întreține acest automatism de nuanță gogoliană.

Pentru Mircea, două sunt războaiele care intersectează seria amorurilor: cel din Georgia, din anii ʼ90, care-l prinde student la Tbilisi, îndrăgostit iremediabil (ca de fiecare dată) de Oksana, și cel din Ucraina zilelor noastre, când iubirea pentru Beatrice chiar e, în sfârșit, iubire. Războiul georgian constituie un moment de cotitură în biografia personajului, dar nu și unul de ruptură; în încercarea de a scăpa din infern, Mircea o abandonează pe Oksana în mijlocul măcelului și pleacă spre Chișinău, ca fericit posesor al ultimului bilet de avion disponibil. Vinovăția își face deîndată apariția și, sub aura ei, epicul ajunge să halucineze de-a dreptul, imaginând parcursul ulterior al Oksanei ca pe o suită de atrocități cumplite. Situația diferă considerabil în cel de-al doilea război: în Odesa zilelor noastre, bombardată sălbatic de ruși, Mircea își vizitează săptămânal soția, pe Beatrice, medic la spitalul orașului. De această dată, Eros chiar pare că a întâlnit-o pe Psyche. Și ironia face ca taman literaturii ruse să i se datoreze asta; începuturile relației lor stau sub semnul unei discuții cât de poate de serioase despre literatura rusă, discuție pentru care „ar fi trebuit să le mulțumesc profesorilor mei de literatură universală de la facultatea de filologie din Brașov, adică unor români, lui Mușina, Crăciun, Dobrescu, Cis, Podoabă, că m-au făcut să înțeleg că e o mare diferență între politica imperialistă rusă și marea literatură rusă, care este umanistă în esență. Datorită lor, adică datorită unor români, acum mă săruta atât de lacom și adânc ucraineanca asta rusificată, care iubea la nebunie literatura rusă. O iubea atât de tare, încât era în stare să-i iubească și pe cei care au citit-o și o știau în amănunțime.” În fine, cunoașterea protagonistului se dovedește a nu fi chiar atât de amănunțită, astfel că Beatrice se vede nevoită să-l treacă prin testul Evgheni Oneghin: Mircea primește doar două ore pentru a-și completa lecturile cu romanul lui Pușkin și pentru a se califica astfel la favorurile noii iubite. Beatrice este inițiatoarea care-și probează, și nu doar prin nume, aura dantescă: de această dată, drumul spre paradis trece prin lectura lui Pușkin, dar mai important decât atât este faptul că așa începe drumul către sine al naratorului, drum care se încheie cu o „schimbare la față”: iubirea devine rugăciune, veghe, sacrificiu – „În sâmbetele alea în care ea mergea să salveze oameni, eu o așteptam cu inima cât un purice pentru a-i păzi somnul. Căci în nopțile alea de sâmbătă spre duminică ea avea un somn nervos. Tresărea. Striga. Mă striga. Plângea. (…) Începeam să mă tem numai atunci când ea nu era alături sau când dormea. Atunci mă apuca frica. Dar nu mă temeam pentru viața mea, ci pentru viața ei. Mă temeam să nu o omoare și pe ea și s-o pierd pentru totdeauna, or, asta ar fi fost cea mai mare pierdere din viața mea, o pierdere cu care nu m-aș fi împăcat niciodată. De asta și refuzam să adorm și preferam să rămân treaz și să-i veghez somnul…” Beatrice întrerupe șirul repetițiilor, ea nu va mai fi părăsită în mijlocul războiului, cum s-a întâmplat cu Oksana, la Tbilisi; cei doi rămân să-și trăiască iubirea în mijlocul asaltului rusesc sau poate chiar să-și înfrunte împreună moartea, finalul fiind destul de ambiguu.

Nu sunt puține reușitele pe care le bifează Dumitru Crudu în Tu și alte femei. În primul rând, fragmentarismul epic, care susține convingător dinamica Eros-Thanatos, haosul și indeterminarea; apoi portretele de femei care, cu energia lor dezlănțuită, duc viața mai departe, în ciuda morții propagate constant și viguros de la Răsărit; și nu în ultimul rând, discursul îndrăgostit al unui narator care, indiferent de nume și de perspectivă, reușește să citească și să traducă femininul în nuanțe pe care nu le întâlnești chiar la tot pasul.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 35-36]