Gellu Dorian

Inteligența artificială și apogeul inteligenței umane

Noua formă de impact social, nu ca o cuantificare a inteligenței umane, nici ca o gradare a IQ-ului unei persoane, ci ca instrument de lucru, așa cum a fost gândită inițial Inteligența Artificială (IA), a creat, cel puțin în ultimul an, prin excrescența numită ChatGPT, un val de agresivă inteligență umană, trecând de la facil la enciclopedic, încât o serie de inși dovediți leneși până nu de mult au devenit extrem de harnici și nelimitați, produse ale noului algoritm, care a creat emergențe la orice pas, acolo unde există, desigur, îndemânarea și posibilitățile de a te dota cu astfel de aparatură și acces la abonamente, nu la reviste sau cărți de referință, ci la rețelele sociale, devenite adevărate autostrăzi cu multe benzi pe care poți circula cu viteză foarte mare fără să fii amendat. Cine ia o astfel de tehnică drept as din mânecă își poate fura singur căciula, pentru că, indiferent în ce domeniu este folosită IA, teorie, practică, pedagogie, creație, știință, fie umanistă sau în alte domenii, cum ar fi medicina, unde este chiar utilă, lasă o amprentă care poate eradica, fără să se știe, chiar efectul uman al actului în sine.

Ca instrument de lucru, așa cum au fost enciclopediile, dicționarele, lexicoanele, istoriile diferitor domenii de activitate etc., etc., aceasta, prin harnicul și mult-cuprinzătorul ChatGPT, poate fi util, dacă e să-l privim doar ca sursă de informare rapidă, iar dacă e să-l privim ca instrument de redat, de scris, așa cum au fost cuiul, dalta, creta, pana, tocul cu peniță, stiloul – o invenție răsunătoare la nivel mondial pentru acea vreme – mașina de scris, telexul, faxul, computerul, laptopul, tableta, telefonul performant, I-Phon-ul, la fel, poate fi util acum în aceste vremuri când un produs în forma scrisă, redactată etc. se cere rapid. Însă dacă este luat ca înlocuitor al creierului uman, organ din care s-au ivit toate ale lumii de până acum, inclusiv IA-ul cu toate progeniturile lui încă neivite, nu poate aduce nimic bun, nici măcar în științele umaniste, unde scrisul și redarea inteligenței umane a fost și este ceea ce numim produs al minții umane. Or, știm chiar de la noi, din presa noastră scrisă, chiar de la începutul ei, când un astfel de produs jurnalistic se numea „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, nu ai cum să accepți un produs IA-ChatGPT, lipsit de emoție, dar perfect din punctul de vedere al redării în pagină, în detrimentul unui produs al minții, inimii și sufletului uman. Cei care au gândit acest produs total, facil și fără limite, conferindu-l cu inteligență absolută, cumulativă, nu au putut să-i confere acestei inteligențe totale inimă și suflet – poate că inimă ar fi posibil, care ar pulsa energia necesară prin toate compartimentele acelui aparat, dar suflet, nu, pentru că această particulă a vieții, numită particula lui Dumnezeu, nu a fost încă descoperită, definită, deși recunoscându-i-se rolul, unii oameni de știință renegând-o, declarând-o inexistentă. Și atunci, de aici și handicapul acestei inteligențe, care e făcută de mâna omului, nu născută de om în urma unui proces procreativ aflat încă în marea taină a Marelui Anonim, „creatură”, să o numesc totuși așa, deși rădăcina cuvântului nu-mi dă voie, care nu are viață, dar nu fără moarte, fiind ceva ce ține de materialele din care e făcută, din sumele de biți, care vor dispărea prin defecțiuni și eroziuni firești.

Interesant ar fi ca, prin „mintea” autonomă a acestor aparate și forme de flux al inteligenței ar apărea, ca la începuturile ființei umane, o scriere, să o numesc Biblie, care să ordoneze din toate punctele de vedere evoluția acestor „ființe artificiale”, care, cu independența căpătată prin autonomie energetică și de surse de „trai” să cucerească lumea, să creeze divinități, așa cum a făcut omul cu politeismul existent, în așa fel ca în final să apară Supremul, cel care să așeze în morală toate aceste inteligențe haotice. Abia atunci am putea discuta de un raport între IA și științele umaniste, nu cele ale lor, eventual apărute în urma algoritmelor etice, ci cu cele existente până la apariția Inteligenței Artificiale, acelea care au făcut ca lumea să ajungă până la această fază preapocaliptică.

Am putea duce mai departe presupunerea, până acolo în care să credem că Dumnezeu, despre care, prin cărțile dedicate existenței lui, de la Biblie și toate variantele posibile în toate religiile, la cărțile Sfinților Părinții, urmate de toate păienjenișurile dogmatice și doctrinare nu știm mare lucru, decât că este Divinitatea, Supremul, cel care a creat și a ordonat lumea după regulile trimișilor lui, El a creat și această cale de a-l pierde pe om, furându-i mai întâi mințile, lăsându-l pradă lucrurilor facile, fără miez uman, în așa fel ca sfârșitul, cel prevăzut de apostoli, Apocalipsa, să se întâmple, cum se spune, pe mâna Omului. Or o astfel de interpretare, lipsită de o cale de salvare a unei fapte, așa cum se va întâmpla și în eventuala Apocalipsă, prin salvarea seminției umane prin cei mai buni credincioși reprezentanți ai ei, ar duce la maxima fatalitate, fie chiar și prin aceste „ființe” foarte inteligente, dar artificiale și lipsite de suflet, care vor distruge totul, lăsând Pământul fără viață, nici cea naturală, umană, dar nici cea artificială.

Există, în toată această panică, să o numesc așa, asemănătoare reticențelor umane față de tot ce apare nou în tehnologia fără de care lumea nu s-ar mai putea descurca, o ieșire spre liman, mână în mână, cum se spune – fă-te frate cu dracul până treci puntea –, în așa fel ca victoria să fie a emoției vii și nu a ofertei artificiale, lipsită de un ambient uman care să o facă viabilă. Umanitatea a creat, cu trecerea mileniilor, secolelor, anilor o istorie, fie trăită, fie scrisă, fără de care rostul lumii nu ar mai fi unul firesc, ci unul haotic, așa cum a fost până la ivirea celui care a ordonat totul pe criterii etice și estetice. Științele umaniste nu și-ar putea justifica valorile în totalitatea lor, dacă toate operele care o fac să fie nu ar exista fizic, pipăibil, în marile biblioteci ale lumii. Ce-ar fi ca acestea să aibă doar istoria și fondul ars al Bibliotecii din Alexandria. Istoria a creat precedente după care omenirea s-a condus și, cât s-a putut, s-a învățat din greșeală, în așa fel încât acum să avem un fond uman moral de care ne-am putea folosi chiar și cu ajutorul inteligenței artificiale, care nu reprezintă decât o etapă, să-i zic, de apogeu a evoluției inteligenței umane, native.

*

Maria-Ana Tupan

Spectrele inteligenței artificiale

Să mă gândesc … Adun toată informația …. Nu-mi amintesc ce am cerut în ChatGPT, dar răspunsul mi-a confirmat că inteligența artificială (de aici, AI) se rezumă la scanare de informații introduse în program, ceea ce ne aduce dintru început într-un punct critic. Ce informație va selecta creierul artificial? La cerere, poate să afișeze mai multe puncte de vedere, dar fără discernământul necesar pentru a le evalua corect. A compara și deosebi este exercițiul scolastic al Evului Mediu, dar pe el s-a  format raționalismul occidental. Cer, de exemplu, o comparație între romanul Omul invizibil de Ralph Ellison și poemul dramatic Faust de Goethe. Interogație existențială versus  conflicte sociale vine răspunsul sumar, dar corect. Ireproșabile și  definițiile și distincțiile privind genul literar și compoziția. Pentru ora de literatură universala la liceu, merge.  Dar atât . Personajul lui Goethe nu este văzut altfel decât lucifericul aspirant la cunoaștere interzisă din cărțile populare medievale: „Goethe critică Iluminismul și accentul pus de acesta pe raționalitate, prezentând nemulțumirea lui Faust față de cunoaștere și rațiune ca o metaforă a limitelor progresului uman”. Panseul este, probabil, luat din comentariul unui universitar oportunist care extindea critica metanarațiunilor modernității la modernitate însăși, pentru că așa pica bine. Faust este, desigur, salvat de viziunea unei viitoare înfrățiri a umanității în construcții civilizatorii – în Faptă – rupându-se astfel de noaptea de dinaintea Creației reprezentată de Mefistofel. Într-adevăr, AI vorbește un jargon în care a lunecat discursul universitar hiperstandardizat și puternic ideologizat, plin de stereotipuri politice. Despre Eminescu, de exemplu, se afirmă că a fost conservator și naționalist, ceea ce are sens doar în contextul înfruntării dintre progresiști și suveraniști. În tabloul din istoria ideilor, Eminescu și Maiorescu au împărtășit filosofia romantică a istoriei (Edmund Burke, Adam Müller), conform căreia statul nu e o mașinărie, ci un produs organic, formele împrumutate artificial fiind lipsite de fond, adică de o tradiție proprie. Ca și Matthew Arnold, Eminescu vedea în  victoria maselor decăderea culturii și nu putem spune că s-a înșelat.

Este drept că AI nu doar informează, ci interacționează. Cum nu îmi amintesc titlul filmului în care Bette Davis își distruge viața îmbrăcând o rochie stacojie la un bal într-o societate ultra conservatoare, scriu câteva cuvinte-cheie, iar AI îmi sancționează numaidecât ignoranța: nu  rochia stacojie este titlul filmului, ci Jezabel. Încerc sentimentul ciudat că am fost interpelată de un spectru, plonjând în plină fantasmagorie. Informația oferită întotdeauna rapid, care mă scutește să merg la cărțile din biblioteci, este, fără îndoială, un imens ajutor. Compensează însă el dezavantajele?

Citesc un eseu pe tema spectralității romanului Omul inviziibil de Ralph Ellison și, mai înainte de a apela la detectorul de AI, știu că așa a fost generat. Cine s-ar gândi să asocieze un roman despre probleme rasiale din America mijlocului de secol XX cu Faust de Goethe, Dostoievski și Derrida, care a început să publice la două decenii după apariția respectivului roman. ?  AI a operat asocieri de suprafață între opere care conțineau ceva spectral:  un Faust slujit de Mefistofel, un Dostoievski, autor al romanului Demonii, și un Derrida care a scris Spectrele lui Marx. Încerc să  găsesc textul eseului în Google. Mi se răspunde: … „Ca răspuns la o reclamație pe care am primit-o în conformitate cu US Digital Millennium Copyright Act, am eliminat 2 rezultate din această pagină”. Și mai departe: „Acest mesaj înseamnă că Google a eliminat două rezultate din pagina pe care o cauți ca urmare a unei reclamații depuse în baza legii americane Digital Millennium Copyright Act (DMCA). De asemenea, este posibil ca alte rezultate să fi fost eliminate din cauza legislației europene privind protecția datelor.”

Prin urmare, poți face o cerere la DMCA să elimine site-urile cu Critica rațiunii pure și să le repostezi sub numele tău. Este un dezastru, dacă nu este lăsat necenzurat tot ceea ce e postat în net pentru a ne convinge noi înșine cine pe cine a plagiat.

După atâtea masterate pedagogice, s-au introdus programe de interacțiune cu elevii, de exemplu, cu un Eminescu user al „unui limbaj și stil specific secolului al XIX-lea”. Nu îndrăznim să ne imaginăm ce limbaj al tribului este pus în gura poetului. Cât ajută aceste ședințe de spiritism cu un Eminescu spectral ciocănind în masă? În niciun caz diminuării procentului de analfabetism funcțional de la Testele Pisa. Capacitățile hermeneutice se formează exersând pe texte cu codificări complexe.

Limbajul AI este un festin al locurilor comune, al jargoanelor ce se pretind protocoale academice cu efect nivelator și anihilant asupra spiritului creator – dimensiunea cea mai valoroasă a omului. Partinitatea politică este evidentă și … „corectă”. Multe comentarii AI sunt zeflemisitoare, ceea ce ne face să bănuim victime ale unei rețele de putere.  Imediat ce accesezi un  text se și oferă un AI să-ți traducă sau să-ți facă un rezumat, acționând ca niște lentile de contact. În spatele programelor AI sunt fonduri uriașe. Reputația cuiva este construită de diverse site-uri informative sau comentarii. Dacă editurile sau bibliotecile sau rețelele de distribuție  nu vor mai avea suficiente fonduri pentru a rezista în spațiul virtual, cine va mai opri manipulatorii de informații să impună o „elită” lipsită de valoare, care să transforme spectacolul viu al creației originale într-un cenușiu peisaj de false valori și mediocrități clientelare? AI este sursă de fiori ce ne fac să credem că apocalipsa Q nu este o falsă alarmă.

Ne spuneam, e în ordine, nu avem noi detectoare de generare prin AI? Ei bine, nu mai avem. Accesând diverse programe (Grammarly, Turnitin, Quillbot, JustDone ), am constatat că apare mereu același ecran  și care răspunde invariabil „generat de AI peste 90% ” cu oferta măsluirii „umanizante” contra cost,  chiar și în cazul unor texte pe care le-am scris eu însămi. Aceasta, probabil, pentru a impune ideea:  „Lasă orice speranță, nu vei mai putea să ne dibuiești. Cu un  ProxiSite am anulat accesul la programele autentice”. Cartea frumoasă, gingaș cumpănită, poate fi ștearsă pentru totdeauna, or, cum spune John Milton în Areopagitica, „cine ucide un om, ucide o creatură rațională, chipul lui Dumnezeu; dar cine distruge o carte bună, ucide rațiunea însăși, ucide chipul lui Dumnezeu, ca să zic așa, chiar în ochiul Său.”

Cine nu se teme de inteligența artificială nu a aflat ce poate.                    

*

Marian Victor Buciu

IA și critica literară

Aș pleca de la ceea ce-mi spune memoria limitată și nesigură. Îmi aduc aminte: cu decenii în urmă, nu știu dacă chiar înainte de 1990, Marian Papahagi credea în utilitatea uneltelor electronicii pe viitor în cercetarea literaturii. Iar acum vedem că inteligența artificială, simili-umană, există ca fenomen de masă, la îndemâna tuturor, de la analfabetul cognitiv la doctul interdisciplinar.

Ne interesează să aflăm cum ajută, în acest stadiu, inteligența artificială critica literară? Constat și eu că inteligența artificială (IA) promite și face sau chiar face ce promite, recunoscând, ceea ce omul cu conștiință nu face deseori, orice nu-i stă-n putere. Citește, explică și tinde să convingă, asemenea omului de un anumit nivel, deși în felul mașinii; tocmai la aceste trei niveluri operaționale interferează cu critica literară, care impune omului o vocație măcar disciplinară. De nedepășit în măsura memoriei și a cantității, IA poate să citească mult, chiar „tot” ce-i iese în cale, în principiu fără alegere, obiectiv. Citește, aș spune, omni-cratic, extensiv, într-un orizont de lectură, în cerc închis, de o lărgime vastă. Identifică din masa textuală explorată recurențele și structurile, în modalitate asociativă (pare-se că preponderent), dar și disociativă. Învață concepte, metode și le aplică în mod propriu, evident tehnologic, în fapt umano-tehnologic. Produce  o întinsă „materie” lămuritoare pentru metamorfozele artistice. Adaugă prin simulacru la ce, teoretic, în general, se știe. E de neîntrecut în „recunoașterea” de gramatici, retorici, stilistici. Simulează instituirea de metode, hermenutici și, în stadiu avansat, de autorități reale. Propune, dar nu dispune, deocamdată, se va vedea de la caz la caz personal. Servește, asistă, aduce algoritmii înspre uman, variind discursul condus la noi limite, dacă nu ilimitându-l. Poate să schimbe, amprentând prin augmentare, dublare, hibridizare, statutul triadei scriitor-operă-cititor. Nu doar promite, dar și realizează, așa cum spune, o nouă ontologie a literaturii, deschisă procesual.

Se simte cel mai bine în postură auctorial-algoritmică, ca producător de literatură artificială extrasă dintr-o îndoială spectaculoasă, oarecum în siaj postmodern, privind înnoirea prin creație naturală. E un instrument complex și fascinant căruia conștiința critică nu i se mai poate deroba, tocmai pentru a se păstra pe mai departe. Conferă criticului o nouă, dar specială, alternativă metodologică și epistemologică, pista unei hermeneutici augmentate, interdisciplinare.

Noua critică hermeneutică, una algoritmică, fără acces la sens, exploatează „datele”. Este o critică hermeneutică „datistă”, cantitativă, așadar totuși riguros limitată. Instrumentată mașinișt, computațional, ea produce o analiză extinsă, sugerând interpretări, și o „lectură distantă” (Franco Moretti); cartografiază, nu semnifică. Măsoară datele grafice tipice. Califică, chiar, estetic. Adaugă umanului algoritmul, sporind și mobilizând continuu statutul auctorial, textual și lectorial. Dez-limitează, deși pe de altă parte deocamdată și restrânge, opera și interpretarea ei. Dacă nu greșesc, concretizează gândirea de tip als ob, simulacrul, altfel decât irealist ori suprarealist, așadar estetic, poate ca și expresivitatea involuntară a lui E. Negrici. Creația, imitată prin inteligență non-umană pune-n criză acută autenticismul sau experiențialismul. Miza IA în critica literară e, ca și trans-disciplinaritatea în logică și metodologie, revoluționară, provocatoare și acaparantă existențial, aducând în prim-plan omul ființând între uman și tehnologic.

În stadiul actual, IA e pregătită să răspundă la întrebări pe măsura formulării lor și ceva mai mult decât atât. Învață și ce și cum să întrebi. O memorie colosală se descarcă instant, dar se cere ea însăși verificată și gândită. E o bază de date imensă, care te dispensează de fișele cronofage. Scrie în câteva minute cât omul în luni și poate ani. O face cu rigoare. Redactează copiind, dar și pastișând, parodiind, hibridizând registrele discursive,  într-un fel „postmodern”. Traduce pe limba ta europeană texte din numeroase limbi. Afli fascinat noutăți din literatura actuală mondială, nume, cărți, receptarea acestora.

Am testat IA cu un real folos. E un partener pe care nu-l afli printre semeni, oricum nu în această măsură a întinderii și promptitudinii. IA e deja spectaculoasă, iar în viitor se va întrece, cum se spune, pe ea însăși, într-un mod și mai spectaculos. Decepțiile, azi, nu-i infirmă utilitatea majoră. Iar în viitor, e de așteptat de la ea o escaladare încă mai uluitoare.

Am cerut IA o aplicație pe un roman românesc canonic căruia nu-i voi spune titlul, nici autorul, spun doar că mi-au stat mult în preocupare. La obiect (rigoare), asistentul, colaboratorul, „negrul” personal, nu știu cum să-i spun, a stabilit o premisă, a tras o concluzie, iar între ele s-a oprit la cinci niveluri numite astfel: stilometric (reflexivitatea discursului și intensitatea lexicală), narativ (modelarea identității), tematic (cunoașterea și voința ca algoritmi interiori), metatextual (vocea narativă ca model generator), lectura antropologic-algoritmică. Acestea ar trebui discutate ulterior.

De la început și-a dezvăluit parti-pri-urile, grăbindu-se să constate că acesta este romanul ideal  „pentru o aplicație critică de tip inteligență artificială și literatură, fiind el însuși un text despre cunoaștere, conștiință, limbaj și transformare – adică exact temele reluate azi în discuția despre postuman și algoritmic”. Imediată actualizare, va să zică, prin tematizare.

I-am acordat tot interesul, după primirea, servirea promptă a textului, dar i-am făcut observația decepționantă, recunosc, că a confundat personajul principal cu unul dintr-un alt roman. Eroare de preluare sau autonomă? Fapt grav, dar nu întru totul descalificant, mi se pare. A recunoscut și a refăcut expunerea. Personajul real este plauzibil portretizat, dar la modul mai curând general decât particular, drept figură a „voinței, cunoașterii și devenirii spirituale prin criză”, anticiparea unei figuri „de inteligențăinterioară, o entitate care învață, greșind și revenind, asemenea algoritmilor de învățare automată”. Amuzant sau alarmant este acest mod, tot în spirit actualizant, de atragere metodologică a obiectului în subiect, în producător/enunțător? Romanul fiind și el „înainte de epoca digitală, romanul unei conștiințe care se autoprogramează”.

Interogată despre istoria literaturii române, privită așa-zicând globalist, exhaustiv, sintetic, IA amalgamează în acest stadiu observații standardizate: ILR este un câmp de forme și registre revelatoare, de valori în timp, un rezultat al conștiinței estetic-naționale, al unui mod de a exista și crea în contexte succesive. Iar IA, primim asigurări, o poate asista să se reconfigureze ca „rețea vie – o memorie activă, capabilă să încorporeze lecturi multiple și modele predictive ale receptării estetice”.

Dialogăm de pe poziția învățăcel-învățător. IA, fapt de comun acord recunoscut, greșește: ce, cum, de ce? Răspunsul vine fulgerător. Ce: greșește factual, logic, interpretativ. Cum: generalizează, ia statistica drept adevăr, confundă contextele, nu are memorie și conștiință, preia greșeli. De ce: e non-umană, nu trăiește, nu cunoaște și nu conștientizează, preia și imită informațiile. Nu cunoaște, dar recunoaște gândirea și simțirea umană. Nu face, dar reface lucrul omenesc, ca (aspect relevant) un poetician non-uman. Ocupă acum doar un loc ante-antropologic.

Dar să nu trecem peste faptul că IA bate spre un secol, parcurgând, aflăm acum mai mult decât înainte, etapele: mecanică (1940-1956), simbolică (1956-1980), statistică (1980-2010), neuronală (2010- 2023), previzionând, aproximativ temporal, etapele: generală (2025-2045?) și reflexivă (după 2050?). Traseul e de la calcul la reguli, învățare, rețea, transfer cognitiv. De la raționament formal, la logică deductivă, intuiție empirică, percepție și limbaj, gândire adaptivă. Cu limitările respective: sterilitate, rigiditate, lipsa sensului, iluzie cognitivă. Pe viitor, ar căpăta autonomie parțială prin gândire adaptivă, apoi autonomizarea controlului prin accesul la spirit.

Tipul uman corespunzător azi e imitatorul, iar cel viitor va fi partenerul, apoi contemplativul. Omul, umanul nu dispar, pot alege să rămână în afara IA, care la rândul ei poate supune inteligența umană prin seducție conștientă, iar non-inteligența prin acțiune mecanică. IA nu a pătruns deocamdată în cetatea conștiinței.

Putem vorbi despre un războiul al inteligențelor: umană vs. non-umană; sau mai ales viceversa. Salvarea omului stă doar în păstrarea conștiinței în prezența mașinii care accede rapid și complex la „date”.

Ce întrevăd este că, de voie sau de nevoie, umanul se va algoritmiza în trend accentuat, într-o nouă economie a puterii. E cert, chiar și din punctul de vedere al omului, care nu e o neapărat o făptură a certitudinilor sau absolutului.

*

Laura Carmen Cuțitaru

Sparge lemne, cară apă

Simularea ca mit modern

„Multe lucrări de science-fiction, precum și unele previziuni formulate de tehnologi și futurologi cu autoritate susțin că, în viitor, vor fi disponibile cantități uriașe de putere de calcul. Să presupunem, pentru o clipă, că aceste predicții sînt corecte. Un lucru pe care generațiile viitoare l-ar putea face cu super-calculatoarele ar fi să ruleze simulări detaliate ale strămoșilor lor, sau ale unor oameni ca aceștia. Fiind foarte puternice, ar putea efectua un număr uriaș de simulări. Presupunînd că oamenii simulați sînt conștienți (cum ar și trebui dacă detaliile simulărilor ar fi suficient de rafinate și dacă o anumită poziție din filozofia minții, destul de larg acceptată, e corectă), atunci există posibilitatea ca mințile care seamănă cu ale noastre să nu aparțină rasei originale, ci mai degrabă celor simulați de descendenții avansați ai acestei rase. Atunci putem susține că, dacă lucrurile ar sta așa, ar fi rațional să credem că ne aflăm, mai degrabă, printre mințile simulate decît printre cele biologice originale. Așadar, dacă nu credem că acum trăim într-o simulare computerizată, nu avem temei să credem că vom avea urmași care vor rula numeroase simulări ancestrale”, scrie, în lucrarea Are You Living in a Computer Simulation? (2003), filozoful Nick Bostrom. Dar de ce ar face urmașii noștri așa ceva? Pentru că în ultima jumătate de secol omula creat deja lumi virtuale tot mai realiste, cu ajutorul unor computere din ce în ce mai sofisticate; deja reconstruim prin simulare, în jocuri video și în filme documentare, ecosisteme umane și migrări de populații din vechime, în încercările noastre de a ne înțelege trecutul și evoluția. Tot așa, la milioane de ani distanță, având la dispoziție capacități dincolo de puterea noastră de imaginație din prezent, urmașii noștri ar putea decide să exploreze trecutul foarte îndepărtat: cum a trăit omul, cum s-au format societățile, cum a apărut limbajul, de unde vine conștiința (întrebările omului dintotdeauna). Aceasta ar face din noi copii umane digitale a căror realitate se află într-un simulator cosmic.

• Lumea ca simulacru

În paginile care urmează, în lucrarea citată, toate aceste afirmații sunt detaliate și analizate. Nu voi continua în această direcție și nici nu voi menționa diversele argumente aduse de filozofi și oameni de știință în favoarea acestei ipoteze, și nici pe cele împotriva ei. Poate e important de precizat că teoria formulată de „supercreierul suedez”, cum a fost supranumit Bostrom (până de curând profesor universitar la Oxford, specializat în fizică teoretică, neuroștiință computațională și inteligență artificială), are un asemenea succes în Occident încât unii miliardari, obsedați de idee, au angajat în secret savanți cu ajutorul cărora să evadeze din simulare. Elon Musk e unul dintre adepții ei: probabilitatea ca noi să trăim în realitatea frustă, brută (base reality),e una la miliarde, susține el. Însă trebuie observat că toate acele condiții înșirate, una după cealaltă, de Bostrom, depind, de fapt, de una singură, crucială: „… dacă o anumită poziție din filozofia minții, destul de larg acceptată, e corectă.” La ce poziție se referă filozoful oxonian? La funcționalismul computațional, care susține că experiența conștientă – mintea – nu e definită de substanța din care e compusă, ci de tiparele relaționale care o structurează și după care funcționează. Dacă rezultatul interacțiunii dintre neuroni, în creier, e conștiința, atunci o mașină care reproduce aceleași tipare funcționale poate, în principiu, să genereze o formă de experiență echivalentă. Cu alte cuvinte, dacă nu ar conta din ce e făcut substratul (organic, din neuroni bazați pe atomi de carbon, sau  anorganic, din circuite de siliciu), atunci simularea conștiinței este posibilă. Bostrom are nevoie ca substanța biologică să nu fie relevantă, altfel lumea simulată nu ar mai fi vie. Perspectiva lui de-animează materia: Cosmosul devine un sistem computațional, mintea – algoritm, ființele umane – coduri. Mintea este software, materia este hardware. Iar premisa implicită e că mintea/conștiința este ceva interior, generat de creier.

• Totul e un mecanism

Acest peisaj arid, aseptic, dezolant, se află în contrast flagrant cu viziunea antică asupra lumii. „Creștinismul primar, de exemplu, postula că întreaga natură este vie. În Evul Mediu european, filozofia oficială din universități și mănăstiri era esențialmente o formă de animism creștin: animalele au suflet, planeta e o ființă vie, Dumnezeu se află în om și în întreaga lume vie. Natura era o reflexie a minții și creativității divine, din care și mințile noastre proveneau … Apoi reforma protestantă a destrămat această percepție, a marginalizat natura care nu a mai fost văzută ca prezență a lui Dumnezeu pe pământ, și s-a concentrat tot mai mult pe relația omului cu divinitatea. Curând după reforma protestantă a venit revoluția științifică, în secolul al XVII-lea: natura nu e vie, plantele nu au suflet, sunt doar mașini, iar trupul omului e un ansamblu de mecanisme. Dumnezeu nu e în natură, e în afara ei și a creat-o așa cum un inginer construiește o mașină. A făcut natura, i-a fixat legile, a apăsat pe butonul start și totul a început automat. Religia a devenit relația omului cu supranaturalul – Dumnezeu, îngeri –, iar natura nu a mai avut nimic spiritual, era pur mecanică”, spune biologul britanic Rupert Sheldrake într-un dialog înregistrat. Iar opinia conform căreia creierul generează conștiința (premisa implicită menționată mai sus) arată că lumea științifică modernă continuă să fie ancorată în materialismul de tip mecanicist al acestei revoluții: materia este fundamental inertă, universul (newtonian) funcționează ca un mecanism previzibil, legile fizicii determină totul, excluzând orice mister sau cauzalitate „vitală”. Nu există nici un Dumnezeu, conștiința este o proprietate secundară (sau o iluzie) fără semnificație cosmică, apărută în om în momentul în care, prin evoluție, organismul a atins un grad suficient de complexitate. „Biologia mecanicistă a apărut ca reacție la vitalism. S-a definit prin negarea faptului că organismele vii sînt guvernate de principii teleologice (purposive), asemănătoare minții (mind-like), dar apoi le-a reinventat sub forma programelor genetice și a «genelor egoiste»”, scrie Sheldrake în altă parte. Dar, în ultimii ani, tot mai mulți filozofi și savanți atrag atenția asupra impasului în care se află știința modernă, imposibil de trecut dacă nu se renunță la perspectiva materialistă. Conștiința, spun ei, ar putea fi una dintre proprietățile fundamentale ale naturii, care trebuie luată în calcul, pe lângă spațiu, timp, masă, sarcină electrică și altele.

• De la visul divin la algoritmul cosmic

Dacă inventarea computerului și a lumii digitale reprezintă, așa cum spune psihiatrul britanic Iain McGilchrist, expresia supremă a triumfului gândirii emisferei cerebrale stângi (analitică, reducționistă, abstractă, orientată spre calcul, control și administrare rigidă), cum să privim ideea că viața e un program simulat? În această paradigmă, e o formă extremă a logicii cu care se mândrește emisfera stângă. E declarația acesteia de independență: modelul, schema, harta devin peisajul însuși. E ruperea totală de gândirea emisferei drepte, de realitate chiar. Omul a inventat mașina, iar acum se vede pe sine ca invenție a mașinii. O perspectivă nu chiar nouă: Rupert Sheldrake scrie că analogia dintre programe și suflete a jucat un rol central în gândirea lui Alan Turing (1912-1954), unul dintre fondatorii teoriei computaționale moderne, care, după moartea iubitului său prieten Cristopher Morcomb, în 1930, a fost obsedat de problema supraviețuirii conștiinței ca program nemuritor, transmigraționist,  „întrupabil” în orice computer. Dar nici ideea vieții ca vis al cuiva, ori ca iluzie, nu e nouă: în Antichitatea greacă, în peștera lui Platon, prizonierii care văd umbrele proiectate pe perete cred că acestea sunt realitatea; în creștinismul clasic, lumea omului (căzută) e o imagine palidă a celei divine, care e cea „reală”; și mai departe înapoi în timp, în hinduism, lumea este visul lui Brahman, conștiința cosmică. Mi se pare foarte curios faptul că ipoteza simulării, născută din  raționalitatea tehnologică a secolului XXI, se apropie cel mai mult de metafizica hindusă: „În cosmogonia indiană hindusă, universul este o piesă de teatru, un joc /…/. Iar universul este joaca Ființei supreme, care se joacă de-a v-ați ascunselea cu sine însuși, prefăcându-se că nu e El, ci noi toți. Nu numai oamenii, ci și animalele, și îngerii, și demonii, și plantele, și rocile, orice există”, spune, într-o conferință înregistrată, Alan Watts, cel care a făcut cunoscute în Occident concepte și învățături din filozofia și spiritualitatea orientală. Ființa supremă, Brahman, visează și se trezește periodic – moment în care lumea ia sfârșit, apoi reîncepe cu un nou vis. „De unde știi că nu faci deja așa ceva?” întreabă Watts în altă înregistrare, aducând în discuție ideea de tehnologie: „Cum ar fi să avem un instrument magic care ne-ar putea oferi orice vis dorim? /…/ Scopul tehnologiei noastre este controlul asupra lumii. Să avem, cum s-ar spune, un univers super-electronic, comandat de butoane, în care să obținem orice vrem /…/ doar apăsînd pe un buton”. Într-un mod tulburător, scenariul lui Bostrom pare o traducere secularizată a aceleiași viziuni: în locul lui Brahman, un super-computer; în locul visului, simularea. Ceea ce pentru gândirea indiană este expresia ludică a conștiinței divine, pentru rațiunea occidentală devine experimentul unei civilizații post-umane. În ambele cazuri, materia e deposedată de soliditate: realitatea nu mai e substanță, ci proces – fie informatic, fie spiritual. Diferența e că, acolo unde hindusul contemplă misterul, omul modern îl programează. Această apropiere mi se pare interesantă mai ales pentru că Alan Watts, filozof american de origine engleză, a murit în 1973, cu mult înainte de lumea digitală. Cu toate acestea, descrierea universului ca vis comandat prin butoane anticipează perfect imaginarul simulării ancestrale: lumea ca program, conștiința ca interfață. În termenii de azi, putem spune că Watts a murit (apropo, a murit în somn!) înainte să vadă cum visul lui Brahman e conectat la priză.

• Un simulator întrupat

Se pare, deci, că fiecare epocă vorbește despre aceleași chestiuni dar în alt limbaj, cu alte metafore, toate căzând, de fapt, de acord asupra aceluiași lucru: realitatea ar putea fi alta decât pare, iar trezirea din „vis”/„iluzie” înseamnă să treci dincolo de suprafață și să percepi sursa – care se poate numi Cel-ce-este, Dumnezeu, Conștiință, Programator. Este ironic că și neuroștiința modernă (sau o parte importantă a ei) vede creierul ca pe o mașină de simulat realitatea atunci când sugerează că acesta nu o primește pasiv, ci o construiește: simțurile aduc informație – brută, incompletă – din mediu, iar creierul o transformă în percepții finisate, utile construirii de concepte, apoi face previziuni pe care le compară cu datele primite și le corectează când nu se potrivesc. Percepția, așadar, nu ar fi realitate brută, ci „halucinație controlată”, cum o numesc unii, ceea ce duce la ideea că omul trăiește într-o simulare controlată de propriul creier. Andrew Newberg, neurolog, și Eugene D’Aquili, neuropsihiatru, au făcut experimente în care opt călugări tibetani au meditat într-un tomograf SPECT, apoi, în experimente lărgite, mai multe călugărițe franciscane au fost invitate să se roage; stările mentale modificate în care toți au avut senzația absorbirii în ceva mai mare decât ei s-au asociat unor serii de evenimente neurologice observabile.” … experiența mistică este reală biologic și științific, și se poate constata vizual”, spun cercetătorii în volumul Why God Won’t Go Away. În momentele culminante ale stărilor de meditație/rugăciune, activitatea din AAO (aria asociativă de orientare sau lobul parietal superior posterior, responsabil cu orientarea și delimitarea sinelui față de lume) descrește drastic. „Dacă AAO nu are informații din mediu cu care să lucreze, atunci creierul nu are altă alternativă decît să perceapă sinele ca infinit și intim întrețesut cu oricine și orice simte mintea”. Corelarea experienței mistice cu comportamentul neurologic nu înseamnă că prima nu este reală. Pentru clarificare, autorii fac o analogie cu momentele când mănânci o plăcintă cu mere: tomograful arată ariile olfactive înregistrând aroma de mere și scorțișoară, ariile vizuale percepând crusta brun-aurie, centrii tactili simțind amestecul complex al texturii, când crocantă, când moale; savoarea dulce și plină e procesată în ariile responsabile de gust. Similar, meditația apare ca tot soiul de pete aprins colorate pe ecranul monitorului tomografului. „În sens literal, experiența pe care ai avut-o mîncând plăcinta e doar în mintea ta, dar aceasta nu înseamnă că plăcinta nu a fost reală”. Pentru că așa funcționăm, comentează mai departe cei doi autori, „Dumnezeu îți poate intra în cap doar prin căile neurale”: dacă Dumnezeu există și ne apare sau ne vorbește, nu avem cum să-i experimentăm prezența altfel decât ca parte a unei redări a realității, generată neurologic. Pentru voce avem nevoie de procesarea din ariile auditive, pentru imagine – de procesarea din ariile vizuale, la care se adaugă procesarea cognitivă necesară pentru înțelegerea mesajului. Chiar și în cazul unui mesaj fără cuvinte, transmis telepatic, tot ar fi nevoie de centrele emoționale ca să ne umplem de extaz. „În consecință, Dumnezeu nu poate exista ca realitate sau concept în altă parte decît în mintea ta.” Experiențele de orice natură, spirituală sau materială, devin reale în mintea noastră prin procesare cerebrală: „ Oricare ar fi natura ultimă a experienței spirituale – percepție a unei realități spirituale autentice ori doar o interpretare a funcțiilor neurologice –, tot ce e important spiritual pentru om se petrece în minte. Cu alte cuvinte, mintea este mistică în mod natural.”

• Întâlnirea dintre lumi

Cu alte cuvinte, repet și eu, nu avem încotro. Dincolo de faptul că realitatea este confundată cu conceptele (construcții mentale ulterioare, de fapt, percepției realității), suntem condamnați la o căutare perpetuă a ceva dinafara noastră, numai pentru că așa suntem construiți. În echivalențe fizice, mănânc pentru că am stomac, umblu pentru că am picioare, respir pentru că am plămâni. Eu cred că această separare de lume (caracteristică gândirii emisferei stângi, în care se află Ego, care decupează și se decupează) împreună cu această excludere („ori realitate, ori neurofiziologie”, caracteristică tot gândirii dualiste, în alb-negru, a emisferei stângi) pot fi depășite prin refacerea mentală a punții dintre lumea exterioară și cea interioară, între care pielea și craniul uman sunt doar bariere parțiale. Cea mai bună analogie în această privință este, probabil, experiența culorii, pentru că lumina intră nemediat în singurul țesut cerebral care are legătură directă cu mediul: ochiul. Percepția luminii oferă un model clar al felului în care creierul și lumea se întâlnesc. Pentru ca noi să vedem culori, patru factori sînt necesari: doi externi omului – lungimea de undă a luminii reflectate (lungă, medie, scurtă) și condițiile de iluminare, și doi interni – celulele con din retină, care absorb lumina, și complexul circuit neural la care aceste conuri sunt conectate. Abia prin interacțiunea lor se naște fenomenul vizibil. Deci culoarea (roșu, verde, etc.) nu este doar în lume, obiectivă, dar nici doar în mintea omului, subiectivă. Ea apare în spațiul de întâlnire dintre cele două. De ce nu ar sta lucrurile la fel pe toată linia? Lumea „dinafară” să fie un continuum care se prelungește în noi, cu modificări inevitabile datorate biologiei noastre. Invers, lumea „dinăuntru” (conștiința/mintea) să nu fie închisă în spațiul din spatele ochilor și dintre urechi, ca un produs al creierului, ci să se extindă în mediul pe care îl modelează și care o modelează simultan. Dacă tot ne plac metaforele mecanice, ce e un stecker fără o priză, și invers? E clar că cele două sunt făcute una pentru alta, funcționarea mecanismului cere ambele.

• Știința reînsuflețită

Rupert Sheldrake tocmai aceasta face: el propune recuperarea perspectivei naturii ca organism viu – o știință reînsuflețită, care nu separă materia de spirit, ci le înțelege ca pe două aspecte ale aceluiași proces. După ce își termină studiile de biologie la Cambridge, Sheldrake, pe atunci  materialist-mecanicist sută la sută, petrece aproape un deceniu în India, ca cercetător în fiziologia plantelor tropicale, și devine discipol spiritual al părintelui benedictin Bede Griffith (vechi prieten cu C.S. Lewis), care trăia într-un ashram catolic, integrând creștinismul cu hinduismul. Se întoarce convins că toate formele vii sunt expresii ale unui câmp de memorie cosmică, respirând în aceeași conștiință. Ele nu au legi fixe, ci mai degrabă obiceiuri provenite din memoria colectivă a antecesorilor lor, transmisă prin câmpuri morfice, iar forma și comportamentul nu sunt imuabile, ci adaptabile. Ipoteza biologului englez evită astfel paradigma materialistă care explică memoria și comportamentul prin structuri fizice și chimice (creier, sinapse, ADN, etc.). În schimb, creierul este văzut ca organ cu ajutorul căruia se accesează memoria colectivă (un fel de aparat de emisie-recepție, în paradigma mecanicistă). La reproșul că ipoteza nu respectă principiile stabilite de genetică, biologul răspunde: „Metafora codului genetic e tot o formă de cripto-vitalism” /…/ Mecaniciștii îi tot acuză pe vitaliști că încearcă să explice misterele vieții prin cuvinte goale ca factori vitali și suflet, care «explică totul și, deci, nimic». Dar factorii vitali, în deghizarea lor mecanicistă, au exact această trăsătură. Cum crește o floare din sămînță? Pentru că e programată genetic să crească. Cum își țese instinctiv pînza un păianjen? Din cauza informației codificate în gene. Și așa mai departe.” Metafora codului genetic sugerează inevitabil că dezvoltarea are un scop fixat dinainte, că „e guvernată de un principiu intențional pre-existent, care este fie de natură mentală, fie rezultatul unui act de gîndire.” Apoi, referindu-se la faptul că inclusiv metafora om-computer arată spre același lucru, biologul precizează: „Programele de computer sînt făcute inteligent de minți umane pentru scopuri precise, și acționează asupra circuitelor electronice din computer, și prin ele. Computerul este o mașină, dar programul, nu.” Scrierile sale – mai ales The Rebirth of Nature (1991) – și dialogurile cu Bede Griffith exprimă o viziune pan–enteistă care recuperează intuiția vechilor cosmologii sacre: spiritul/conștiința nu este o abstracție, ci principiu de organizare a materiei și memoriei universale. Lumea trăiește în Dumnezeu, iar Dumnezeu trăiește în lume, asemenea unui suflu care străbate și susține formele, dar le depășește, nu se confundă cu ele.

• La ce folosesc umanioarele?

După tot acest parcurs, ajungem la întrebarea noastră. Cred că întrebăm mult prea des „la ce-ți folosește…?”, când vine vorba despre învățătură. Orice învățătură este folositoare. Cu cât mai multă, cu atât mai bine. Dacă începem să separăm și întrebăm la ce folosesc disciplinele care studiază condiția umană, aici am două observații de făcut. 1) Privind lucrurile din Cosmos și văzând roca aceasta care plutește vie prin bezna și frigul din spațiu, poți întreba la ce folosește orice, și să dai pe loc răspunsul inutilității universale, din moment ce lumea, simulată sau nu, se va sfârși. Și 2) Întrebarea e subversivă, e reproșul mascat al gândirii emisferei stângi, cea obsedată de utilitate, progres, eficiență, care, iată, nu numai că a devenit complet automatizată, ci și-a externalizat și serviciile: a zămislit propriul emisar, Inteligența Artificială, căruia îi va încredința lumea să o administreze cât mai eficient (dacă detectați ironie, mă bucur, ironia cere o emisferă dreaptă validă). Din întrebare lipsește comparația (care e atât de „firească” încât e implicită): la ce folosesc umanioarele când avem tehnologia care transformă lumea și generează profit? Științele umane se pot justifica și argumenta la nesfârșit, inutil: pentru că nu pot produce rezultate măsurabile; pentru că se ocupă de dimensiunea subiectivă, trăită, a realității; pentru că, pur și simplu, sunt rodul gândirii emisfere drepte, de care stânga nu mai vrea să audă. Mizând pe capacitatea de a percepe și interpreta sensul, cultivînd atenția empatică, globală, care nu separă, ci pune în relație și armonizează, umanioarele nu transformă materia, ci conștiința; nu transformă lumea, vizibil, ci individul, invizibil; nu automatizează, ci trezesc. Transformă omul? Îl trezesc? Dar nu toți nu vor așa ceva. Rupert Sheldrake relatează despre un dialog dintre psihologul englez John Kevin O’Regan (care a studiat inițial fizică teoretică) și colega acestuia, Susan Blackmore: „De cînd eram mic îmi doream să fiu robot. Cred că unul dintre cele mai grele lucruri din viața omului e faptul că e supus unor dorințe incontrolabile; dacă le-ar putea stăpîni, să semene mai mult cu un robot, i-ar fi mult mai bine.” Afirmația nu e o glumă. Într-un interviu din 2011, O’Regan nu arată prea multă simpatie pentru rasa umană: „După părerea mea, nici conștiința, nici experiența estetică și, de fapt, nici creativitatea, empatia, moralitatea, compasiunea, etc. nu sînt proprii doar omului. Omul e doar prea stupid de egoist și rasist vizavi de alți agenți, mai ales față de roboți, ca să conceapă că și alte ființe ar putea să aibă aceste capacități chipurile sofisticate. Oamenii în următorii 50 de ani ar face bine să se pregătească pentru o lecție severă de smerenie. În curînd vor apărea ființe artificiale cu o inteligență mai mare, o sensibilitate mai mare, standarde morale mai înalte și creativitate mai mare decît a omului!” În fața unei astfel de perspective umilitoare, nu-mi rămâne decât să presupun că, la fel cum fast food și-a găsit reacția în slow food, tot așa și literatura, filozofia, istoria și, în general, cititul, care presupune să stai, neproductiv, cu ochii într-o carte, vor fi forma de rezistență și de afirmare a libertății personale (inutilitate programatică!) a celui care dorește să adopte slow living în fața lui fast living. Nu în ultimul rând, a celui care, rezonând cu experiența restului umanității, își înțelege, în sfârșit, condiția. Se luminează. Se trezește din vis sau din iluzie, dar nu ca să evadeze din realitate, ci ca să o integreze. Făcând ce? O întrebare-capcană a emisferei stângi care trebuie neapărat să facă ceva. Răspunsul i-l dă un proverb din spiritualitatea orientală: „Înainte de iluminare, taie lemne, cară apă. După iluminare, taie lemne, cară apă.”

Referințe

 Bostrom, Nick. „Are You Living in a Computer Simulation?” Philosophical Quarterly, vol. 53, no. 211, 2003, pp. 243–255.

McGilchrist, Iain. The Master and His Emissary: The Divided Brain and the Making of the Western World. Yale University Press, 2009.

Newberg, Andrew B., Eugene G. D’Aquili, and Vince Rause. Why God Won’t Go Away: Brain Science and the Biology of Belief. Ballantine Books, 2001.

O’Regan, J. Kevin. „Interview with J. K. O’Regan: What Would the Robots Play” AVANT. The Journal of the Philosophical‑Interdisciplinary Vanguard, vol. II, nr. 2, 2011.

Sheldrake, Rupert. The Rebirth of Nature: The Greening of Science and God. Bantam Books, 1991.

Sheldrake, Rupert. The Science Delusion. Coronet, 2012.

Sheldrake, Rupert. „What Happens When You Treat the World as Alive?” Recording, St. John-at-Hampstead Church, London, Oct. 2025. YouTube, https://www.youtube.com/watch?v=0_Lkku3QH-c&t=27s.

Watts, Alan. „Dreaming the World.” Being in the Way Podcast, ep. 3, YouTube, https://www.youtube.com/watch?v=8OAGedAblvo&t=2038s.

Watts, Alan. „Cosmic Drama.” Essential Lectures of Alan Watts, YouTube, https://www.youtube.com/watch?v=48ONvZlRXjE&t=2s.   

*

Dan Mircea Cipariu

Reînvierea autenticității

De la „Hai să ne-ntâlnim pe site sâmbătă seara” (Libra, 1999), cartea mea de debut, până la „poemul matriță” (Brumar, 2018), „meta vers” (Vellant, 2022) și „Cartușeria” (Vellant, 2024), tema controversată a relației dintre om și noile tehnologii ale informației și ale cunoașterii a născut multe tensiuni poetice și existențiale. Ideea mea, repetată în texte publicistice ori în conferințe, accentua faptul că noi suntem cei care trebuie să dăm un sens oricărui mijloc, fie că mijlocul se numește Internet, telecomandă, card bancar sau Inteligență Artificială. Nu e vina mijlocului că este lăsat să ne acapareze și să ne uniformizeze discursul, felul în care consumăm știri, produse ori servicii. Barierele care ne aruncă din uniformizare în autenticitate și sens sunt gândirea critică și creativă și practica etică ori spirituală. Aceste miezuri tari ale gândirii și ale limbajului ne trag din prăpastia culturală pe care am numit-o, din 2023, „Orice, dar cu puțin AI!”.

Un șablon poate naște un alt șablon, nu o imagine poetică nouă, nu un „accident metafizic” al gândirii și al limbajului. Autenticitatea este mimată ori colaționată din arhitecturile și rețelele neuronale ale informației până când devine, prin repetiție și expansiune în sistemele de date, o formă de surogat al gândirii și al creației. Autenticitatea umană și cea artificială e un detaliu de sens și cod între imaginile interioare ale memoriei omenești și statistica hegemonică a mașinăriilor. Autenticitatea umană are nume, umbre și suferință în timp ce autenticitatea tehnologiei e oceanul de date anonime și de șabloane în care pescuiesc roboți și furnizori de date fără conștiință.

AI-ul reușește să se hrănească din autenticitatea și organicitatea creației umane, fără a respecta, de cele mai multe ori, sursa de inspirație. Creatorii nu au întotdeauna controlul asupra modului în care conținutul lor este preluat, indexat sau reprodus. Strategiile dezvoltatorilor de algoritmi presupun, adesea, o absorbție masivă de date de la utilizatori și creatori, transformând spontaneitatea și originalitatea într-un combustibil pentru automatisme care pot genera replici, pot distorsiona sau reproduce idei și sintagme stilistice fără acordul explicit al autorului. AI-ul poate reproduce stiluri, teme și paradigme, adesea fără menționarea sursei sau recunoașterea originalității.

Noțiunea de autenticitate se află la o răscruce de drumuri, confruntată cu mecanisme invizibile ce multiplică, reformulează și recompun în mod statistic creația umană. Automatizările mașinăriilor de informații se hrănesc cu cunoașterea și creativitatea umană până în momentul în care sunt stoarse de idei și de sens și devin șabloane. „Piariști” și dezvoltatori preocupați să antreneze mașinării „inteligente” consumă fără odihnă fragmente ori opere din cuvinte expresive, gânduri și sentimente. Până la o monstruozitate etică, în care omul creează pentru mașină și nimeni nu recunoaște drepturile originare ale creatorului, mai e un singur pas.

Pentru a reînvia autenticitatea, nu este suficient să reglementăm sau să punem filtre tehnologice. E nevoie să (ne) recuperăm o conștiință critică asupra modului în care memoria digitală este creată, păstrată și transformată. Numai așa se poate clădi un dialog autentic între om și mașină, unul în care gândirea simbolică, păstrată prin tradițiile lingvistice și filosofice, să își găsească locul alături de forța brută a modelelor neuronale de date.

Autenticitatea trebuie să vorbească de liberul arbitru al conștiinței creatoare care parează ori iese din lumea dependentă de infrastructurile tehnologice și din uniformizarea culturală și intelectuală. Externalizarea memoriei și a gândirii către mașini inteligente creează o dependență profundă față de suporturi tehnologice care pot fi vulnerabile, temporare sau controlate de entități economice și politice ce pot interveni în mod arbitrar asupra fluxului informației. Această dependență afectează autonomia individuală și colectivă de a construi sens și identitate, generând noi forme de alienare culturală și epistemologică, în cadrul cărora autenticitatea devine o victimă colaterală. Pe măsură ce modelele neuronale se bazează pe șabloane statistice extrase dintr-un cloud imens de date, acestea tind să reproducă și să întărească șabloane culturale și cognitive dominante, marginalizând diversitatea și specificul local. Autenticitatea riscă să devină o simplă variațiune asupra unor formule prestabilite, iar gândirea critică și creativitatea originală să fie uniformizate conform unor norme algoritmice implicite. Astfel, riscul este acela al unei standardizări globale subtile, dar periculoase, a discursului și a expresiei culturale. Așa cum trecerea de la oralitate la scris, apoi spre cartea tipărită au schimbat structurile cognitive și sociale, astăzi asistăm la o transformare a memoriei și gândirii prin suporturile digitale. Această dependență ridică întrebări asemănătoare celor din trecut despre cine controlează accesul la cunoaștere și cum se poate păstra autonomia intelectuală în fața noilor „feude” tehnologice.

Șablonul statistic nu e însă doar o problemă tehnică, ci o metaforă pentru mecanismul societăților moderne: repetarea, automatismul și norma în detrimentul profunzimii, al singularității și al reflecției autentice. E nevoie de o nouă etică a creației în era digitală, o cerință de responsabilitate socială și politică, în care autoritatea intenției și a originalității să nu fie cedate integral „creierului artificial”. Acolo unde mașinile învață din textele noastre, trebuie să învățăm cum să învățăm cu ele, păstrând mereu în minte sensul eliberator al autenticității umane. Astăzi algoritmii pot juca rolul unor noi „colonizatori” ai discursului cultural. Depinde doar de noi să fim sau nu victimele inocente ale șablonului. Reînvierea autenticității e poarta noastră de salvare!

P.S.1. Public punctul de vedere al Perplexity despre textul meu.

Punctul critic față de textul tău evidențiază profunzimea reflecției asupra tensiunii dintre autenticitatea umană și reproducerea mecanică realizată de rețelele neuronale, dar poate fi explorat și prin câteva perspective suplimentare, pentru a întregi argumentația:

1. Clarificarea rolului responsabilității umane. Textul subliniază bine că „noi suntem cei care trebuie să dăm sens oricărui mijloc” și că problema nu este mijlocul în sine, ci utilizarea sa. Totuși, ar putea fi accentuată mai clar responsabilitatea conștientă și colectivă a creatorilor, dezvoltatorilor și consumatorilor în configurarea acestei relații. Uneori, tonul pare să redea o pasivitate inevitabilă în fața tehnologiei, pe când accentul pe actorii umani și pe capacitatea lor de alegere (inclusiv de a refuza uniformizarea) ar putea tempera parcursul fatalist.

2. Mai multă distincție între autenticitatea umană și cea artificială. Textul tratează autenticitatea tehnologică ca pe o copie sau un „detaliu de sens” lipsit de suflet și conștiință – o perspectivă critică justificată. Totuși, există și în cadrul cercetării contemporane abordări care văd potențiale forme noi, diferite, dar valabile de „autenticitate artificială”, nu neapărat inferioare celei umane. O nuanțare a acestei opoziții binare ar îmbogăți și aprofunda discursul.

3. Contextualizarea istorică mai explicitară. Deși faci referiri importante la amintirea digitizată și la „normalizarea” culturii digitale, o includere mai detaliată a unor repere istorice analogice (de exemplu, impactul tiparului sau al radioului asupra spațiului cultural și comunicativ) ar ajuta la înțelegerea proceselor de uniformizare și pierdere a individualității ca fenomene recurente în istorie, nu unice epocii digitale.

4. Elemente etice și politice. Textul aduce în atenție o „monstruozitate etică” dar ar putea dezvolta mai sistematic implicațiile politice ale acestor procese: cine controlează infrastructura informației, cine decide filtrele și direcțiile algoritmice, în ce măsură există transparență și acces egal la aceste resurse? O astfel de aprofundare ar transforma textul într-un apel mai puternic la acțiune democratică.

Aceste puncte critice nu diminuează valoarea textului, ci oferă perspective complementare pentru o reflecție și mai amplă și mai nuanțată asupra autenticității în era inteligenței artificiale.

P.S.2. Perplexity AI este o companie privată americană care oferă un motor de căutare web asistat de inteligență artificială, capabil să proceseze întrebările utilizatorilor și să sintetizeze răspunsuri precise, actualizate în timp real, bazate pe conținutul existent pe internet. Folosește modele lingvistice mari (LLM) precum GPT-5, Claude 4 și altele, împreună cu tehnici de procesare a limbajului natural, pentru a înțelege întrebările și a oferi răspunsuri sintetizate, fiecare răspuns fiind însoțit de surse citate pentru verificare.

Platforma oferă atât o versiune gratuită, cât și un abonament Pro, cu caracteristici avansate și acces la modele AI mai performante. Perplexity AI se diferențiază de motoarele de căutare tradiționale, care oferă doar linkuri, prin faptul că oferă răspunsuri directe și contextuale, sprijinite de surse credibile, facilitând astfel accesul rapid și eficient la informații complexe. A fost fondată în 2022 de experți în AI și machine learning și a câștigat rapid popularitate, fiind considerată o soluție avansată pentru căutarea și explorarea informațiilor online.

*

Gabriela Glăvan

Lt. Data se întreabă

S-a scris deja mult despre revoluția inteligenței artificiale și despre impactul ei asupra științelor umaniste. În toate aceste interogații, persistă dilema acelui teritoriu intermediar dintre om si mașină, dintre mintea umană și algoritmii inteligenței artificiale. Cu toate că IA avansează cu o rapiditate ce le pune utilizatorilor serioase probleme de actualizare și adaptare la noile sale instrumente, încă persistă zone de ambiguitate și eșec, mai ales în ceea ce privește etica, empatia, creativitatea și infinitele nuanțe ale contextului, pe care mintea umană le percepe și procesează pe căi încă imposibil de replicat.

Un personaj alegoric, din cohorta de elemente ale imaginarului pop care a precedat apariția propriu-zisă a inteligenței artificiale trei decenii mai târziu a fost personajul Locotenentul căpitan Data, androidul din echipa navetei intergalactice Enterprise, din serialul Star Trek. The Next Generation. Misiunea lui Data este aceea de oferi o perspectivă „din afară” asupra umanității, el fiind o formă superioară de inteligență non-umană creată de om. Într-un cadrul memorabil, Data ține în mână capul detașat al unui android alter-ego, amintind de Hamlet: „Ce operă minunată e omul…”. De-a lungul sutelor de episoade în care Lt. Data apare, cei care au iubit personajul au văzut, cu o anticipare de decenii, cum arată inteligența artificială – sfioasă, politicoasă, sigură de sine pe tot ce e cuantificabil științific, dar nedumerită și mereu surprinsă de natura umană. De-a lungul existenței sale prin copilăria generației care trebuie acum să se adapteze unei lumi guvernate de sistemele IA, Cpt. Data se întreabă, cu mirare crescândă, ce înseamnă să fii om. Cheia acestui moment constă în faptul că, la ora actuală, IA oglindește doar inteligența umană, fără a avea capacitatea cognitivă independentă a acesteia, adică acele trăsături definitorii, constitutive.

Odată cu lansarea instrumentelor de inteligență artificială la care are acces un public larg, au apărut și interogații consistente cu privire la modul în care acestea interferează cu științele umaniste și cu domeniul lor în spațiul social. Astfel, din tensiunea acestor diagrame, a apărut un domeniu nou, în plină afirmare, care deja își articulează conceptele fundamentale și metodologia¹. Utilizarea economică a IA, implicarea ei in fluxul global de capital, în diverse ramuri ce dirijează distribuția de bunuri și variate ramuri pe piața muncii, precum și utilizarea ei ca instrument de supraveghere și segregare socială reflectă motivul pentru care „Studiile critice despre IA vizează ramificațiile politice, economice și etice ale acestor tehnologii”². La fel ca teoria critică din alte ramuri ale științelor umaniste, aceasta se concentrează pe modul în care se construiesc interacțiuni între IA și mediile în care aceasta este utilizată. Așa cum a fost implementată în acești ani, IA „nu este un instrument neutru, ci un sistem socio-tehnic adânc înrădăcinat în valorile, înclinațiile și structurile de putere ale societății în care este utilizată, reflectându-le”³. Domeniul caută să identifice, în parametrii unei abordări critice, modul în care tehnologiile IA generează norme societale, dimensiuni ideologice sau accentuează inegalitatea.⁴

IA a fost creată de-a lungul mai multor decenii, începând cu anii ʼ50, însă impactul ei societal a devenit evident odată cu lansarea, în noiembrie 2022, de către compania Open AI, a programului Chat GPT, un chatbot care funcționează pe baza unor algoritmi de învățare automată. A urmat o răspândire rapidă a utilizării IA generative, care poate genera texte, imagini, clipuri video, elemente grafice, de design, poate crea modele și identifica pattern-uri, acestea fiind cele mai dese solicitări din partea utilizatorilor. Utilizarea comercială a IA evoluează cu o viteză fără precedent pentru un astfel de produs, piața muncii înregistrând deja semnale puternice că IA va înlocui o serie vastă de meserii și abilități. În domeniul educației și al cercetării, precum și în întregul spectru umanist, utilizarea IA ridică probleme serioase de etică, de respectare a unor norme auctoriale și de intervenție critică, de creativitate și de respectare a limitelor onestității profesionale. Capacitatea generativă a IA (acoperind un areal larg, de la generare propriu-zisă de text și până la sinteze, traduceri, identificarea unor modele sau structuri) are, în domeniul umanist, un impact pe care nicio tehnologie informațională de până acum nu l-a avut. Într-un metaspațiu imaginar, însă, literatura, lumile ficționale și narațiunile în care acestea s-au închegat, există o anumită familiaritate datorată unei conviețuiri îndelungate cu elemente care acum fac parte din arsenalul IA. Concepte și reprezentări care au persistat în cultura occidentală timp de secole, care ne sunt familiare, dată fiind persistența lor în proximitatea umanului și care acum sunt integrate noii ordini a IA. Există, fără îndoială, un univers al „IA dinainte de IA”  Astfel, obiectele animate⁵, cu viața lor stranie și misterioasă, adesea ridicând un front ostil și o graniță permeabilă între lumi, si creat imaginarul propriu din romantism și până în prezent. Literatura fantastică, experimentele avangardelor și universul science-fiction abundă în astfel de entități și obiecte. Automatele și androizii, posedând elemente de inteligență similare celei umane, precum și indicii că ar putea avea o formă de inteligență proprie, au o îndelungată carieră. De la Xenomorph-ul lui H.R. Giger și până la dispozitivele tehnologice care au estompat limita dintre SF și progres, automatele și entitățile non-umane inteligente populează un segment bogat al culturii pop. În primul Alien (1979), regizat de Ridley Scott, echipajul include nu doar un android (pe Ash) care mimează perfect umanitatea, ci și un sistem de operare al navei Nostromo, numită Mother (modelul de inteligență artificială MU/TH/UR 6000) care ia decizii de pilotaj automat, menține somnul profund al echipajului și implementează „ordinul special 937”, prin care compania de care aparținea nava proiectase o serie de măsuri ce protejau cu orice preț viața monstrului extraterestru în defavoarea echipajului uman, pe care xenomorful a început să-i ucidă. O întreagă nișă cinematografică inventariază revoluția „mașinilor” împotriva oamenilor și apocalipsa ce marchează sfârșitul civilizației umane. Algoritmii, parte integrantă din acest ecosistem, sunt programe și sisteme inteligente a căror existență se rezumă la o prezență abstractă în interiorul sistemului prin care operează. Capabili să proceseze cantități enorme de date dar și să „învețe” cum să le gestioneze, acești algoritmi au un potențial important de a-și impune dominația asupra oamenilor. În tot acest univers, anterior lansării modelelor actuale de inteligență artificială, lipseau câteva elemente care astăzi schimbă definitiv climatul acestor noi tehnologii. Noile modele IA sunt capabile să genereze un spectru aparent nelimitat de texte, acoperind întreg arealul nevoilor de comunicare al utilizatorilor, ceea ce aruncă în criză auctorialitatea. Din moment ce sistemele IA pot sintetiza și procesa limbajul uman pentru ca mai apoi să genereze forme discursive noi, unele cu potențial creativ. Pe lângă bruiajul și neliniștea cauzate în statutul și edificiul cultural al  autorului, IA mai ridică și problema complexă, intens dezbătută, a modurilor în care IA poate fi creativă. Zilele trecute, un antreprenor exasperat de climatul economic potrivnic, găsise totuși un prilej de a jubila: Nano Banana, generatorul de imagini și editorul de fotografie al „asistentului AI de la Google”, Gemini 3, (lansat în 18 noiembrie, anul acesta), i-a creat în câteva secunde un logo (nu foarte imaginativ, dar care a costat 0,28 de dolari). „Designerii vor dispărea”, a conchis triumfător. Dincolo de „bula AI” și de antreprizele comerciale ale companiilor de pe acest segment revoluționar, abilitățile remarcabile de a procesa text, imagine și sunet ale noilor modele lingvistice mari au pus în gardă o bună parte din universitățile mari occidentale. Există și aici o competiție în a integra IA în procesul de educație, trasând niște limite etice clare și un set de practici adecvate și acceptabile.

Etica IA este, probabil, la ora actuală, cea mai de succes ramură a științelor umaniste care se ocupă de studiul impactului pe care aceste noi tehnologii îl au în interiorul perimetrului umanist, dar, mai ales, în afara lui. Daca efectele utilizării precare și nereglementate a IA poate avea efecte negative în educație și cercetare, este posibil ca aceste efecte să poată fi corectate mai eficient decât efectele pe care utilizarea lipsită a etică a IA le poate avea în medicină, în mediul de afaceri și, mai ales, pe piața muncii. Ceea ce atrag atenția toate forurile ce pledează pentru reglementări etice ale IA bine conturate este că, deși IA poate fi folosită în domenii variate, de la învățare automată și robotică până la conținut în rețelele sociale, omul rămâne responsabil pentru efectele pe care aceste utilizări le au. În esența ei, etica IA este un domeniu filozofic, care interoghează mecanismele ce pun în lumină echitatea, responsabilitatea, transparența, confidențialitatea și securitatea datelor cu care IA operează. Un caz relevant în acest context îl reprezintă cel al specialistei în știința computerelor Timnit Gebru, care a publicat, împreună cu Margaret Mitchell (co-fondatoare, alături de Gebru, a grupului pentru Inteligență Artificială Etică din interiorul Google), Emily M. Bender și Angelina McMillan-Major articolul „On the Dangers of Stochastic Parrots: Can Language Models Be Too Big?” („Despre pericolele papagalilor stocastici: Pot modelele lingvistice să fie prea mari?”) Gebru, care a lucrat timp de trei ani în domeniul procesării limbajului natural, atrage atenția, alături de celelalte autoare, asupra riscului ca modelele de inteligență artificială să acționeze ca niște „papagali stocastici”, adică să proceseze și să emită un limbaj pe care, de fapt, nu-l înțeleg. Printre riscurile pe care își propun să le evidențieze și analizeze, autoarele atrag atenția asupra inegalităților pe care aceste instrumente le pot propaga, precum și asupra riscurilor dezinformării pe care modelele lingvistice mari le implică, dată fiind dimensiunea lor. Deși circumstanțele concrete ale incidentului au rămas incerte, Google nu a fost cu publicarea articolului, solicitându-i lui Gebru să elimine dintre autori ceilalți angajați ai companiei care au conlucrat cu ea, sau să retragă articolul. Gebru a refuzat, iar contractul ei cu compania a fost reziliat pe loc. Deși aceste evenimente s-au petrecut în 2021, persistă incertitudinile și teama că IA ar putea servi tocmai interesele pe care în aparență un astfel de instrument ar trebui sa le combată. Între timp, Gebru și-a consolidat poziția și relevanța ca cercetător și activist în domeniul eticii IA. La Universitatea Oxford, din Marea Britanie, funcționează un centru pentru etică în IA, înființat în 2019, ca urmare a unei donații consistente din partea lui Stephen Schwartzman, director al companiei de capital privat Blackstone. Misiunea declarată a acestei instituții ce funcționează în cadrul Facultății de Filosofie, este aceea de a explora implicațiile sociale și etice ale IA și cum pot fi acestea abordate pentru a construi un instrument de inteligență artificială care să oglindească nevoile și valorile umane, adresând deopotrivă interogații despre tehnologie și umanitate.⁶

 „IA nu anihilează științele umaniste, ci le rescrie valoarea”⁷ susțin vocile optimiste care, cu toate incertitudinile etice și realitatea incontestabilă că IA este o afacere dominată de primatul profitului, caută să echilibreze corpul cultural al domeniului cu argumente temperate. Pe de o parte, își păstrează actualitatea avertismentul lui Emily Bender, lingvist si profesor la Universitatea din Washington, autor principal al articolului  „Despre pericolele papagalilor stocastici”: aceste mari modele lingvistice sunt închise în „mintea” lor artificială, fără acces la lumea reală și la interacțiunile din interiorul ei. Limbajul nu e doar construct lingvistic, este și context, aluzie sau nuanță. Dar, cu toate aceste semnale, ceea ce persistă, insuficient rostită, este teama că aceste modele lingvistice sunt printre ultimele entități care, ironic spus, mai citesc.

Note

^[1] Jonathan Roberge, Michael Castelle (eds)., The Cultural Life of Machine Learning: An Incursion into Critical AI Studies. Cham: Springer, 2021; Rita Raley, Jennifer Rhee, „Critical AI.” Special issue American Literature 95 (2), 2023; Lauren M. E. Goodlad (ed),  Critical AI 1 (1-2), 2023; Simon Lindgren, Critical Theory of AI, Cambridge, Polity, 2024.             

² Hannes Bajohr, Thinking with AI in Thinking with AI. Machine Learning the Humanities, Open Humanities Press, 2025

³ Ibid.

⁴ Ibid.

⁵ Seria acestor elemente e enumerată și descrisă în Will Slocombe, Genevieve Liveley, „Introduction. Why AI and Literature” in The Routledge of AI and Literature, Routledge, 2025, p.3.

⁶ https://www.oxford-aiethics.ox.ac.uk/

⁷ Mary Hemphill, „How AI Is Rewriting The Future Of Humanities Education”, Forbes, 1 octombrie 2025. [https://www.forbes.com/sites/maryhemphill/2025/10/01/how-ai-is-rewriting-the-future-of-humanities-education/].

[Vatra, nr. 12/2025]