Argument

Totul a început cu un interviu pe care Mihaela l-a acceptat cu generozitate acum câteva luni, interviu în care se regăsește voința frazei cizelate cu minuție, cu scopul găsirii nuanței, amintirii, ambianței potrivite. O cunosc pe Mihaela Gheorghe de mult timp, am vorbit, am corespondat, am colaborat în diverse circumstanţe. În toate aceste împrejurări mi s-a dezvăluit o ființă caldă, empatică, de o bunătate fermă și de un atașament total față de ideea de valoare, profesionalism, rigoare a cercetării. Mihaela Gheorghe e foarte exigentă, cu sine în primul rând, este corectă și competentă, lucidă și nostalgică, cantonată în prezent, dar atrasă de călătorii proiectate spre altundeva, spre altceva, spre altcândva. Proiectele, cărțile, studiile Mihaelei pot fi percepute ca acțiuni recuperatorii, ca întregiri de imagini și descifrări de semnificații ascunse ale limbii și ale lumii. Cunoașterea impecabilă a gramaticii limbii române se completează în mod armonios în cazul Mihaelei cu reflecțiile asupra educației și cu managementul academic. În acest fel, domenii, orizonturi, tentații gnoseologice ale unor povești spuse și nespuse se regăsesc cumva și în interviul ce deschide dosarul aniversar. Datorită calităților sale eminente, vizibile imediat, de la bun început (inteligență, spirit pătrunzător, farmec, vocație analitică și elan integrator, franchețe și receptivitate mereu proaspătă), dar și datorită anvergurii activității sale, Mihaela Gheorghe e o voce ascultată în mediul universitar românesc, o figură iradiantă a lingvisticii contemporane. Aparținând remarcabilei Școli de la Braşov, alături de Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu, Adrian Lăcătuș, Rodica Ilie etc., Mihaela Gheorghe s-a impus prin capacitatea de înțelegere a inovațiilor și prin modul în care analizează modele ale limbii, structuri ale limbajului, dimensiuni ale cuvântului, slujind cu fermitate, farmec și persuasiune limba română, cultura noastră, școala românească, în toate ipostazele ei.

Pentru că suntem în apropierea unei aniversări însemnate, îi urez Mihaelei multă sănătate, bucurii, inspirație și succese în toate proiectele ei. La mulți ani fericiți! Le mulțumesc foarte mult celor care au contribuit la acest mic dosar aniversar în care se regăsesc gânduri, urări, ecouri evocatoare și frânturi de portret afectiv.

Iulian BOLDEA

*

Vatra-dialog cu

Mihaela GHEORGHE

„Pentru mine, gramatica este o formă de claritate interioară”

— Dragă Mihaela Gheorghe, o primă întrebare din acest interviu pe care mi l-ai acordat cu atâta amabilitate se referă la ambianța în care ai copilărit. Care sunt cele mai pregnante amintiri ale copilăriei tale?

— Am copilărit în Brașovul anilor ʼ60-ʼ70. Mama și bunica mea paternă au încercat să ne ofere, mie și fratelui meu, toată grija și căldura lor, ca să nu simțim lipsa tatălui nostru plecat prea devreme de lângă noi. Îmi amintesc cu nostalgie ritualurile mici care dădeau stabilitate fiecărei zile, îmi amintesc de vizitele la verișoarele din Scheii Brașovului ale bunicii mele, cărora le cântam la vioară la rugămintea ei, îmi amintesc de chiseaua cu dulceață de cireșe amare sau de trandafiri și de mănușile mele de dantelă, de pardesiul meu de stofă pepit și de pălărioara asortată. Am realizat mai târziu că lumea aceea a dăinuit discret, împletindu-se cu viața mea de școlăriță premiantă din anii ʼ70. Când mă uit la fotografiile din acea vreme, mă văd la grădiniță, îmbrăcată în uniforma bleu cu fundă roșie ori în costum popular românesc sau unguresc (pentru că doamna Csiki Aurelia, educatoarea mea, ne-a învățat să prețuim toate tradițiile), mă văd la serbările școlare de sfârșit de an, cu coroniță de trandafiri albi și cu uniforma festivă ornată cu șnur galben și apoi albastru. Am fost mereu încurajată „să fac performanță”, dar am fost un copil studios din vocație, fără să mi se pară deloc greu ce făceam. Citeam mult și cu plăcere (învățasem să citesc de pe la 4 ani), luam lecții de vioară, cântam în corul și în orchestra școlii, câștigam premii la olimpiadele școlare de limba și literatura română, eram obișnuită cu scena serbărilor pionierești (care erau singurele manifestări „artistice” în epocă) și deja știam că am să fiu profesoară de muzică sau de limba română. Am intrat prima, cu media 10, la Liceul „Andrei Șaguna” (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), deși la matematică nu am strălucit niciodată, dar pentru că mi-am dorit atât de mult să reușesc, am făcut tot ce am putut să fiu „perfectă”. Între timp, am învățat să fiu mai smerită.

— Existența, cariera, biografia ta intelectuală sunt strâns legate de municipiul Brașov. În ce constă, în opinia ta, farmecul Brașovului? Ce te atrage la acest oraș, ce te-a determinat să rămâi aici, ce ar fi de schimbat, în bine, acum, în ambianța, mentalitatea, atmosfera acestui spațiu?

— Am avut șansa – pe care atunci am perceput-o mai curând ca pe o întâmplare fericită decât ca pe un drept – de a mă întoarce în Brașov după facultate. În anii ʼ80, a avea „buletin de oraș închis” însemna să accepți, fără negocieri, perspectiva unei repartiții guvernamentale într-un oraș mic sau la țară, unde puteai rămâne ani, decenii, poate toată viața. Am fost însă inspirată să aleg, la repartiție, o comună din județul Covasna, suficient de aproape încât să pot face naveta zilnic și să continui să locuiesc acasă, la Brașov. Mă consolasem, în acei ani cenușii de la sfârșitul deceniului al nouălea, cu ideea că aceasta va fi viața mea: profesoară de limba și literatura română la Hăghig, navetistă perpetuă, încăpățânându-mă să îi învăț gramatică și ceva literatură pe elevii acelei școli cu predare în română și maghiară. Apoi, în 1990, mi s-a ivit o a doua șansă. Am reușit să obțin o catedră în Brașov, nu prin concurs deschis, pentru că în acel an nu s-au organizat astfel de concursuri, ci printr-un concurs „de dosar”, specific momentului. Punctajul meu venea doar din media de absolvire a facultății și din cei doi ani și jumătate de „vechime în mediul rural”. Am avut inspirația să îmi depun dosarul într-o fază târzie a procesului, când profesoarele cu experiență și cu 2-3 copii (care da, se punctau generos) ocupaseră deja catedrele vacante din oraș, iar pe locurile rămase mai concurau doar activiștii fostelor organizații de pionieri sau UTC. În fața acestora, media mea și puținii ani de navetă au contat, astfel încât am putut primi o catedră la o școală generală bună din Brașov. Dar adevărata cotitură a venit un an mai târziu, când s-a scos la concurs un post de asistent universitar la nou-înființata secție de Filologie a Universității din Brașov. M-am prezentat la concurs, am obținut postul și de atunci, viața mea profesională s-a legat pentru totdeauna de viața acestei instituții. Îmi este greu să fiu obiectivă și să spun în ce constă farmecul orașului meu. Pentru mine, Brașovul înseamnă „acasă”, înseamnă locul în care m-am născut eu și multe generații din neamul meu. Este locul în care s-a născut și a crescut fiica mea, este orașul în care îmi trăiesc viața și pe care nu mă gândesc să îl părăsesc vreodată. Nu este orașul perfect, desigur, multe se pot schimba în bine și sigur se vor schimba. Văd cum se formează încet comunități culturale, cum apar festivaluri independente, cum tinerii își doresc să rămână în oraș și să creeze aici. Cred că Brașovul se află într-un moment de tranziție către o vitalitate culturală autentică. Trebuie doar perseverență și un pic de curaj instituțional.

— Ce a contat mai mult, în formarea ta – cărțile sau oamenii de valoare? Ai avut mentori, oameni mai mult sau mai puțin providențiali care te-au marcat, într-o măsură mai mare sau mai mică? Ce cărți îți plac, ce cărți nu îți plac? Ai avut, de-a lungul timpului, modele, repere umane și profesionale?     

— Nu pot separa rolul oamenilor de rolul cărților în formarea mea. Cărțile au fost primul meu spațiu de libertate, însă oamenii au dat sens acelei libertăți. Am avut norocul să am profesori care nu impuneau, ci propuneau, care știau să îți lase timp să înțelegi. Nu aș vorbi despre mentori providențiali, dar pot spune cu sinceritate că întâlnirile potrivite la momentul potrivit mi-au influențat direcția. Am iubit-o pe învățătoarea mea, doamna Lucia Ichim, am iubit-o pe prima mea profesoară de limba română, doamna Maria Calaican. Abia la maturitate am înțeles cât de înțelepte au fost amândouă, pentru că m-au stimulat să evoluez fără să îmi îngrădească creativitatea. Am avut și alți profesori pe care i-am admirat și care trăiesc în mine prin câte o spusă, prin câte o idee. Profesorului meu de limba română din liceu, domnului Constantin Cuza, îi datorez atât de mult! A fost primul intelectual autentic pe care l-am întâlnit. Avea anvergura unui universitar din perioada interbelică, era un profesor desăvârșit, care mi-a fost mentor și călăuză și în afara școlii. Din păcate, ne-a părăsit prea curând. Și în facultate am avut profesori de excepție. M-am apropiat mai ales de profesoarele de lingvistică, de doamna Gabriela Pană-Dindelegan, cu care lucrez și astăzi, și de doamna Valeria Guțu-Romalo, care a fost și coordonator al tezei mele de doctorat. Reperele mele profesionale și umane au fost întotdeauna oameni riguroși, dar în același timp generoși, care știau să te provoace fără să te copleșească și care îți lăsau libertatea de a-ți găsi propriul drum. De la ei am învățat nu doar limbajul unei profesii, ci și felul în care se construiește, în tăcere și cu demnitate, o viață intelectuală autentică.

— Între 1984 și 1988 ai urmat studiile de licență la Universitatea din București. Cum vezi astăzi această perioadă de studiu, de căutări și împliniri? Care sunt locurile tale preferate din geografia tulburătoare a Bucureștiului?

— Anii studenției mele la București au fost marcați de contrastul puternic dintre realitatea orașului și atmosfera din facultate. Bucureștiul era atunci un oraș auster, apăsat de lipsuri și de oboseala unui regim ajuns la capătul drumului: frig în case, cozi interminabile, transport aglomerat, o viață publică înțepenită, puține repere de normalitate. În acest decor apăsător, Facultatea de Litere funcționa însă ca un spațiu distinct, aproape protejat. Era, în felul lui, un loc al libertății. Nu o libertate politică, firește, ci una intelectuală, de dialog, de curiozitate, de solidaritate în jurul ideilor. Seminarele și cenaclurile creau un climat intelectual în care se putea respira, în care circulau idei și se deschideau orizonturi pe care orașul, în ansamblu, nu le mai oferea. Privind în urmă, îmi dau seama că acei ani au avut un rol formator decisiv. Bucureștiul acelor ani era complicat, însă facultatea ne-a oferit sentimentul unui adăpost cultural, un loc în care puteai să te construiești cu seriozitate și cu un fel de speranță discretă că lucrurile se vor schimba. Locurile din București care m-au fascinat atunci sunt, de altfel, cele care mă fascinează și astăzi. În anii studenției mele, descopeream orașul aproape exclusiv pe jos, cu ochii ridicați spre clădiri. Bucureștiul are o stratificare care te obligă să fii atent: clădiri interbelice alături de blocuri comuniste, străduțe fermecătoare ascunse în spatele unor bulevarde masive, detalii arhitecturale surprinzătoare în zone pe care, altminteri, le-ai parcurge în grabă. Mereu m-au atras clădirile Art Deco, cu eleganța lor geometrică, cu sobrietatea liniilor și rafinamentul discret al fațadelor. Aceste clădiri aveau pentru mine o putere de seducție aparte: simplitate, proporție, un aer cosmopolit pe care orașul îl păstra, în ciuda tuturor transformărilor. Erau un fel de repere tăcute, care îmi aminteau că Bucureștiul fusese cândva un oraș european, cu o viață culturală densă și cu o arhitectură modernă extrem de rafinată. Le percepeam ca pe semnele unei lumi fascinante, care continua să existe în ciuda realității apăsătoare a anilor ’80.

— Activitatea ta de cercetare se concentrează asupra studiului limbii române, în domeniul sintaxei (Propoziția relativă, Elemente de sintaxă generativă) și pragmaticii (Introducere în pragmatică). Care este stadiul cercetării în aceste domenii astăzi și care sunt provocările cele mai importante?

— Sintaxa și pragmatica sunt două paliere ale lingvisticii care te obligă la luciditate. În sintaxă, modelele descriptive se rafinează mereu. Trebuie să ții pasul cu o întreagă dezbatere internațională la care trebuie să participi cu onestitate și trebuie să te străduiești să păstrezi un echilibru între tehnicalitățile domeniului și atenția față de specificul limbii române, cu particularitățile și nuanțele ei proprii. Pragmatica m-a atras prin apropierea de limbajul „în uz”: felul în care intențiile vorbitorilor, contextul și raporturile dintre ei schimbă sensul lucrurilor spuse. Astăzi, problema reală mi se pare felul în care integrăm cercetarea bazată pe corpusuri mari cu observația mai fină. Bazele de date ne permit să vedem tendințe, frecvențe, tipare de folosire care altădată ne-ar fi scăpat. În același timp, există în română fenomene – istorice, structurale, stilistice – care cer o privire atentă, uneori aproape filologică, și care nu se lasă cu ușurință reduse la cifre. Încerc, pe cât pot, să țin împreună aceste două priviri: una sprijinită pe date ample, cealaltă pe detaliu și pe excepție.

— Cariera ta didactică s-a desfășurat și se desfășoară la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Care sunt, în viziunea ta avantajele și dezavantajele acestei profesii? Ce opinie ai despre dezinteresul față de lectură și față de cultivarea limbii române ce se manifestă în societate și chiar în școli? Ce ar trebui să reprezinte lectura și cultivarea limbii, pentru un tânăr? Ce au reprezentat acestea pentru tine?

— Învățământul este, în esență, o profesie de întâlnire. Avantajul cel mai mare este că rămâi mereu în dialog cu generații diferite, înveți să fii atent, să asculți, să regândești formule care păreau deja consacrate. Dezavantajele vin din faptul că profesorul de azi trebuie să navigheze între exigență și toleranță, într-o lume în care rigoarea este desuetă. Dezinteresul pentru lectură nu este total, dar este vizibil și îngrijorător. Lectura ar trebui să fie, pentru un tânăr, un exercițiu de orientare interioară, un mod de a-și testa gândirea în contact cu alte voci și alte perspective. Ea nu oferă doar modele, ci și distanță critică, și tocmai această distanță ajută la formarea unei voci proprii. Pentru mine, lectura a fost un astfel de spațiu: un loc în care ideile se limpezeau treptat și în care învățam să îmi formulez, cu mai multă claritate și măsură, propriul mod de a privi lucrurile.

— La Universitatea „Transilvania” din Brașov ai și o experiență managerială foarte consistentă (Șef de catedră, Catedra de limba și literatura română – 2004-2008; Prorector, din 2008 până în prezent). În ce constă activitatea de prorector, care sunt dificultățile și satisfacțiile pe care le presupune această funcție?

— Activitatea de prorector este, pentru mine, o muncă tăcută de arhitectură internă a unei instituții de care îmi pasă: structurarea regulamentelor, dialogul cu facultățile, gestionarea situațiilor sensibile, responsabilitatea față de direcția în care evoluează universitatea. Nu este o funcție spectaculoasă, iar dificultățile sunt numeroase: diferențe de viziune, rezistențe, inerții. Dar satisfacția de a vedea rezultate concrete – un program mai coerent, o inițiativă care prinde contur, un profesor tânăr care reușește să-și construiască o carieră ce îi aduce satisfacții, un student care se bucură de o experiență care îl formează – toate acestea compensează efortul.

— Cum te raportezi la generația din care faci parte? Ce ne poți spune despre profesorii cu care ai fost coleg la Universitatea „Transilvania” din Brașov și care, din nefericire, nu mai sunt printre noi (Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu)? Ai amintiri despre ei pe care le poți relata?

— Mă uit la generația din care fac parte cu un amestec de nostalgie și luciditate. Am traversat împreună momente care ne-au modelat profund, uneori fără să ne dăm seama. Despre colegii dispăruți – Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu (și încă mulți alții, pentru că am fost loviți de grele pierderi) – păstrez nu doar respectul pentru opera lor, ci și amintirea unor întâlniri umane. Fiecare avea un fel distinct de a fi profesor și scriitor: Gheorghe Crăciun, cu rigoarea și eleganța lui intelectuală, Alexandru Mușina, cu umorul subversiv și curajul ideilor, Andrei Bodiu, cu forța și viziunea lui. Toți trei mi-au fost prieteni și, dincolo de afinitățile personale, am împărțit responsabilitatea și entuziasmul începutului. Am construit împreună facultatea, așa cum se construiesc lucrurile durabile: cu multe discuții, cu opinii diferite, cu încercări și reluări, dar și cu sentimentul împărtășit de toți că este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le făceam. Fiecare dintre ei aducea, în felul său, un tip de energie intelectuală care conta enorm într-o instituție aflată la început de drum. Au fost ani în care am lucrat cot la cot, într-o atmosferă în care diferențele de stil sau de temperament nu ne despărțeau, ci ne obligau să gândim mai bine. Când privesc în urmă, îmi dau seama că o parte importantă din identitatea actuală a facultății se datorează tocmai acestei diversități de voci și perspective pe care am reușit să le armonizăm.

Mihaela Gheorghe, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu

— Ești, actualmente, și cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” al Academiei Române. Ce provocări și satisfacții îți procură această funcție de cercetare? Cum consideri că se poate stimula în mod eficient cultivarea limbii române?

— Din 2003 sunt și cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” al Academiei Române. Am participat, de-a lungul anilor, la proiectele majore ale Sectorului de Gramatică, însă dubla mea apartenență – la cercetare și la activitatea didactică – mi-a oferit un unghi fericit de acțiune. Predarea presupune un efort constant de explicare, de structurare și de adecvare a conținutului, ceea ce obligă la claritate conceptuală. Cercetarea, în schimb, reclamă profunzime analitică și o permanentă conectare cu literatura de specialitate. Pentru mine, întâlnirea acestor două perspective a fost utilă. M-a ajutat să verific mereu dacă ceea ce încercăm să fixăm teoretic are legătură cu felul în care limba este de fapt folosită și înțeleasă. Și invers: experiența din Institut mi-a dat ocazia să aduc în fața studenților explicații mai bine ancorate în stadiul actual al cercetării. Din acest punct de vedere, nu am simțit cele două roluri ca fiind separate, ci mai degrabă complementare.

— Ai calitatea de președinte al Comisiei de specialitate Științe Umaniste și Teologie din cadrul ARACIS. Cum vezi învățământul de azi din perspectiva problematicii calității? Este discursul didactic de azi adecvat așteptărilor tinerelor generații? Care e raportul dintre calitate, exigență și valoare în sistemul educațional românesc?

— Când vorbim despre calitate în învățământ, nu vorbim, de fapt, despre un concept abstract, ci despre felul în care se lucrează zi de zi în școli și universități. Din această perspectivă, sistemul românesc este încă într-o reașezare. Se schimbă programe, se schimbă criterii, se schimbă așteptările publice, iar instituțiile încearcă să țină pasul, uneori cu succes, alteori mai greu. Discursul didactic s-a modificat și el: există presiunea de a fi „atractiv”, de a adapta limbajul la noile generații, dar în același timp nu poți renunța la exigență fără să pierzi ceva esențial. Pentru mine, exigența rămâne singura garanție că rezultatele au o minimă consistență; însă aceasta trebuie să aibă un sens clar, să fie explicată, nu trăită ca o formă de rigiditate arbitrară. Valoarea apare acolo unde profesorii, studenții și instituțiile acceptă să discute onest despre ce funcționează și ce nu, chiar dacă uneori discuția este inconfortabilă. Fără acest dialog, toate discuțiile despre „calitate” rămân simple formule administrative.

— În ce constă importanța, utilitatea și actualitatea gramaticii? Ce înseamnă pentru tine studiul limbii române?

— Pentru mine, gramatica este o formă de claritate interioară. Studiul limbii române nu înseamnă doar analiză tehnică, ci o întâlnire cu istoria, cu mentalitățile și cu posibilitățile de expresie ale comunității. Limba este o arhivă vie și un instrument de gândire. În structurile ei se reflectă atât evoluții de secole, cât și schimbări recente, iar felul în care vorbim spune adesea mai mult despre noi decât credem. Organizarea enunțului te obligă la rigoare, dar și la atenția față de nuanță: fiecare construcție, fiecare alegere sintactică trimite la un anumit mod de a organiza realitatea. De aceea, studiul limbii nu este un exercițiu pur descriptiv, ci unul care te apropie de mecanismele prin care o comunitate își articulează gândirea. Înțelegând aceste mecanisme, înțelegi nu doar funcționarea unei limbi, ci și logica unui mod de a fi în lume.

— Care e rolul unui profesor în exploatarea posibilităților limbii, pentru a-i determina pe elevi și studenți să aleagă cea mai potrivită modalitate de a exprima o idee?

— Profesorul are responsabilitatea de a le arăta tinerilor că o idee capătă existență deplină abia atunci când este formulată clar. Nu înseamnă să impui un stil, ci să creezi condițiile în care fiecare să își poată găsi propriul mod adecvat de expresie. În acest sens, didactica limbii este un exercițiu de echilibru: suficientă libertate pentru ca studentul să își descopere vocea, suficientă structură pentru ca această voce să se poată articula coerent.

— Internetul a adus cu sine platforme digitale, aplicații online, un nou format de carte, cartea electronică, dar și noi instrumente de lectură, analiză, traducere. Care sunt beneficiile și riscurile internetului? Care crezi că este sfera de aplicabilitate a Inteligenței artificiale în studiul limbii române?

— Internetul este un instrument extraordinar, dar, ca orice instrument puternic, are nevoie de măsură. Încurajează accesul rapid la cultură, dar poate încuraja și superficialitatea. Inteligența artificială deschide posibilități uimitoare în analiza limbii: prelucrarea masivă a datelor, interpretări automate, instrumente pentru predare. Totuși, dimensiunea umană a interpretării nu poate fi înlocuită: limba are nuanțe pe care algoritmii încă nu le pot prinde pe deplin.

— Ce apreciezi cel mai mult la un profesor?

— Apreciez profesorii care știu să fie prezenți fără a acapara, care își păstrează rigoarea și totuși rămân deschiși, care pot transforma o informație dificilă într-o experiență de cunoaștere. Un astfel de profesor nu caută să impresioneze, ci să clarifice, nu domină cursul, ci îl conduce discret, lăsând loc întrebărilor și interpretărilor. El înțelege că studenții au ritmuri diferite și că adevărata formare nu se face prin presiune, ci prin consecvență și prin capacitatea de a orienta gândirea. De aceea, pentru mine, profesorul valoros este cel care, dincolo de conținuturile predate, transmite un mod de lucru și o disciplină intelectuală care rămân cu studentul mult după ce cursul s-a încheiat.

— Care sunt proiectele dvs. de viitor?

— Privesc spre viitor cu dorința de a continua ceea ce am început: să slujesc învățământul universitar filologic (inclusiv făcând cercetare în lingvistică) și să mă implic în creșterea universității în care lucrez. Mai am câțiva ani de viață profesională activă și nu pot ignora faptul că studenții de astăzi sunt diferiți de cei de acum zece sau cincisprezece ani. Au alte așteptări, alte ritmuri, alt mod de a se raporta la informație. Nu mai vin la facultate cu aceeași răbdare și nici cu aceeași disponibilitate pentru studiu, dar vin cu alte competențe, cu o familiaritate mai mare cu instrumentele digitale și cu un fel de pragmatism care trebuie înțeles, nu judecat. Tocmai de aceea, cred că rolul nostru este să găsim modalități pragmatice și adaptate de a-i apropia de munca intelectuală. Insistențele formale nu prea mai funcționează, iar apelul exclusiv la tradiție nu mai convinge. Ceea ce poate funcționa este să le arătăm tinerilor relevanța reală a ceea ce studiază, nu ca pe o obligație, ci ca pe un instrument de orientare intelectuală și profesională. Tocmai pentru că privesc cu optimism viitorul, nu cred că soluția este să coborâm standardele, ci să ajustăm metodele, astfel încât exigențele formării să fie compatibile cu modul lor actual de a învăța.

— Îți mulțumesc!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

*

Portrete, gânduri, evocări

Rodica ZAFIU

Arta prieteniei

În lumea universitară românească, Mihaela Gheorghe aduce echilibrul normalității și al colegialității, cu exigență, seriozitate și eficiență. Găsește soluții pentru cele mai complicate probleme – administrative sau lingvistice –, construiește proiecte în care crede cu adevărat, evaluează programe și cariere, dar reușește să aibă timp și pentru arta prieteniei, și pentru frumusețea picturii, a lucrului bine făcut – cu migală și talent. Darul artistic și-l pune și în cele mai simple împrejurări cotidiene, în care e un adevărat reper de eleganță, inteligență, bun gust și măsură.

În comunitatea lingvistică, Mihaela Gheorghe e respectată și admirată pentru studiile sale de sintaxă și de pragmatică; este principalul nostru specialist într-un domeniu mult mai complex decât s-ar putea crede din afara disciplinei – cel al construcțiilor relative, cărora le-a aplicat modele teoretice de ultimă oră și le-a descoperit trăsăturile specifice. A colaborat la toate lucrările esențiale ale Institutului de Lingvistică din București – de la fundamentala Gramatică a limbii române (zisă și Gramatica Academiei) și de la volumele de gramatică sincronică și de sintaxă istorică publicate la Oxford University Press până la cele mai recente cercetări asupra variației lingvistice. A inițiat studiul sistematic, în echipă, al limbajului folosit în comunicarea profesională, a scris lucruri esențiale despre construcțiile pseudoscindate, despre identitățile discursive, despre limba română din Transilvania la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Lingvista și profesoara s-a înconjurat de doctoranzi, de tineri colaboratori, împreună cu care a găsit teme de investigație moderne și originale. Datorită ei și școlii pe care a creat-o, lingvistica brașoveană a depășit de mult – mai ales în gramatică și în pragmatică – prestigiul unor centre de cercetare mai vechi, cu tradiție îndelungată, devenind un reper pe harta colocviilor și a publicațiilor internaționale.

Mihaela are o gândire logică de mare limpezime: descâlcește ca nimeni altcineva legi, regulamente sau programe complicate de analiză a corpusurilor lingvistice – și e gata oricând să dea un sfat celor care n-au reușit să se descurce la fel de bine în hățișul administrativ sau științific. Și, mai ales, e mereu gata să ofere o încurajare prietenească, cu un zâmbet înțelept și bun.

Chiar când nu mai apucăm să vorbim despre toate cele care se mai petrec în universități, în lingvistică și în lume, e minunat să o știu aici, aproape: un sprijin solid în vremuri mișcătoare, un exemplu de profesionalism și de judecată dreaptă asupra oamenilor.

La mulți ani, dragă Mihaela!

*

Adina DRAGOMIRESCU

Despre Mihaela Gheorghe, cu admirație

Am auzit pentru prima dată numele „Mihaela Gheorghe” la cursul de sintaxă din anul al II-lea, pe care îl ținea doamna Dindelegan. Cei care o cunosc pe doamna Dindelegan știu că îți poți da seama din inflexiunile vocii care este atitudinea domniei-sale față de persoana menționată: am detectat de atunci apreciere, căldură, admirație. Mihaela Gheorghe era tânăra lingvistă care urma să susțină o teză de doctorat admirabilă despre propoziția relativă din română. De atunci până azi, m-am intersectat cu Mihaela Gheorghe în foarte multe situații.

„Doamna profesoară Gheorghe”, una dintre cele mai luminoase fețe din colectivul de gramatică de la Institut, a devenit rapid, cu modestie și căldură, „Mihaela”, o colegă pe care am admirat-o mereu pentru ideile clare și pentru forța de lucru uneori neomenească. În calitate de cercetător, nu se dă niciodată în lături nici de la a susține cu argumente clare, imbatabile, idei teoretice fascinante, nici de la „munca de jos”, adică munca migăloasă și aducătoare de satisfacții personale minore (prima activitate comună la Institut a fost realizarea indicelui de materii de la Gramatica Academiei). O admir și acum pentru idei, pentru răbdarea cu care lucrează, pentru gândirea riguroasă și matematică și pentru modul ferm în care își susține punctele de vedere.

Mihaela a fost membră în comisia de analiză a tezei mele de doctorat (de fapt, nu numai a mea, ci și a celor mai mulți prieteni ai mei, uniți de pasiunea comună pentru gramatică, insuflată de doamna Dindelegan). De fiecare dată, am admirat-o pentru iscusința de a-și construi discursul: știe să fie și profesoară, adică să sublinieze părțile bune ale fiecărei teze, dar și o cititoare severă, cu observații constructive, obiective, atent formulate. După ani, am invitat-o și, evident, a acceptat, să facă parte din comisia primei teze de doctorat pe care am condus-o, făcând astfel o conexiune simbolică peste timp.

Mai târziu, am cunoscut-o în ipostaza de membră a comisiei de filologie a CNATDCU, unde avea deja reputația corectitudinii absolute și a deciziilor îndelung cântărite și atent argumentate. Am încercat să învăț de la ea cât de mult am putut și am avut și am în continuare încredere totală în deciziile și în sfaturile ei, în orice situație, oricât de delicată.

În ultimii ani, am „profitat” de înalta poziție administrativă pe care o ocupă la Universitatea „Transilvania” din Brașov și i-am cerut sfatul în foarte multe privințe. Nu s-a întâmplat niciodată ca Mihaela să nu știe tot ce se întâmplă, să nu fie la curent cu toate procedurile și modificările legislative, uneori imprevizibile. O admir pentru efortul de construcție instituțională pe care l-a făcut și îl face cu o forță greu de imaginat, lăsând de multe ori la o parte satisfacțiile personale și pasiunea pentru lingvistică.

În final, adaug un ultim motiv de admirație: Mihaela este cea mai frumoasă și elegantă lingvistă din mediul nostru academic. Puțini știu despre ea că are și o fire artistică: am și avem de la ea mici cadouri simbolice, lucrate manual. Și mai puțini știu că în sala de consiliu „Iorgu Iordan” de la Institutul de Lingvistică un tablou pictat de Mihaela stă față în față cu portretul lui Iordan.

Închei această listă de „admirații” cu un gând de mulțumire și de speranță: oameni verticali ca Mihaela pot face ca mediul nostru academic să arate așa cum trebuie. Cu ocazia acestei aniversări, îi doresc să fie mereu tratată cu aceeași corectitudine pe care ea o arată celorlalți și, la un moment dat, să aibă mai mult timp pentru cercetare, așa cum știu că își dorește.

*

Alexandru GAFTON

Severitatea moralității și blândețea umanității

Probabil că una dintre importantele realizări umane este clădirea câtorva decenii de viață lipsită de gânduri și fapte pe care semenii de bună credință și propria conștiință le-ar repudia. Într-o lume cu aparențe de infinitudine atât de puternice încât tinde a se reduce la autism, o astfel de realizare se vădește a deveni tot mai anevoioasă. De aceea, atunci când constatăm că printre noi există oameni care constant ascendent și-au durat un destin călăuzit cu severitatea moralității și blândețea umanității, către responsabilitate profesional-științifică și socialitate armonioasă, împlinind ceea ce este mai benefic în oameni, ne putem considera norocoși. De o modestie vecină cu inconștiența și de o bunătate vecină cu neînțelegerea, astfel de oameni sunt cei de care depindem, în fapt. A-i respecta, a-i omagia și a le mulțumi sunt acte de elementară recunoștință. La mulți ani, Mihaela!

*

Andra VASILESCU    

Obiectivitate, echilibru, onestitate

Ceea ce admir cel mai mult la Mihaela Gheorghe este modul firesc în care știe să fie în același timp prietenă, lingvist și membru în conducerea unor instituții importante din cadrul structurilor academice actuale. Este oarecum nerelevant dacă asta vine dintr-o educație rafinată primită în familie, dintr-o diplomație autoeducată prin învățare socială sau dacă este, pur și simplu, o trăsătură naturală a personalității ei. Sau poate este o formă de echilibru adunând câte puțin din fiecare. Eu așa o văd: Mihaela transformă oameni și locuri, calibrează subtil relații și acțiuni.

Eu nu sunt prietenă cu Mihaela. Adică nu vorbim zilnic, săptămânal ori lunar, nu bârfim împreună și nu avem prea multe confidențe să ne facem, nu avem ritualuri comune. În afară de cel de pe 30 noiembrie și 30 decembrie… nu vă spun care este. Vorbim doar atunci când vrem să realizăm sau să rezolvăm ceva împreună. Îmi place să colaborez cu Mihaela-lingvistul pentru că e inteligentă, serioasă, spontană, aduce soluții inspirate, excelente, salvatoare… În ciuda acestei relații aparent tranzacționale, eu simt că Mihaela e omul care nu m-ar lăsa la nevoie (și nu m-a lăsat!), în care aș putea avea încredere (și am!) să îi spun un secret știind că nu-l va afla nimeni și că ea nu l-ar folosi vreodată împotriva mea. De câteva ori m-a surprins că a sesizat niște momente delicate pentru mine, în care aveam nevoie de validarea cuiva, iar ea a făcut-o fără emfază și fără a declanșa reacții în jur… Gândim și evaluăm similar oameni și acțiuni fără să dezvoltăm asta în prea multe fraze. În timp, am construit o formă de complicitate discursivă care e un joc fin între lucruri spuse explicit și unele doar sugerate; știe când să tacă, când să vorbească și când să râdă cu subînțeles or să adauge o intonație sugestivă. Cadourile de la ea poartă amprenta feminității ei … sofisticate, neostentative, adecvate statutului social, locului, momentului… E generoasă într-o manieră simplă. Face urări și complimente, adresează laude întotdeauna pe un ton sincer, niciodată formal. Este autentică: îmi trimite felicitări făcute de mâna ei (Doamne, Mihaela, nu cred că mai există cineva ca tine în zilele noastre!) și mărgele ori mici obiecte asemenea (Ai talent, Mihaela, și ochi de artist, dar cum de mai ai timp și pentru așa ceva?!). Deci, eu nu sunt prietenă cu Mihaela în acel sens general și banal al termenului, ci prietenia noastră se bazează pe valori comune în lingvistică și în viață, pe aprecierea și admirația mea față de ea… Nu, nu necondiționate…, ci profund meritate. O relație care avea toate șansele să rămână colegialitate politicoasă s-a transformat subtil într-o prietenie atipică.

Deseori o prind în drum spre o destinație… în mașină, în tren, în avion, ducându-se să rezolve chestiuni administrative care decurg din funcțiile pe care le îndeplinește de mulți ani cu seriozitate, competență, eficiență. Este o parte a CV-ului ei cu care niciodată nu se laudă, deși ar avea motive întemeiate să o facă. Și nici nu se plânge că i-ar fi greu, deși oboseala de pe chip arată uneori puține ore de somn. Din pozițiile de conducere pe care le are știe să ofere celuilalt atenție, încredere, importanță, respect, înțelegere. Amprenta personalității ei rafinate și a gândirii clare este evidentă în toate spațiile reale și textuale în care a produs schimbări de esență în ultimii vreo 20 de ani și mai bine. Atât cât știu eu – nu mult, pentru că nu acaparează discuțiile cu problemele ei instituționale, proiectează în toate relațiile obiectivitate, echilibru, onestitate, calm, etică. O percep ca pe o persoană atipică în lumea actuală, unde tendința este spre a ne edita identitățile reale, spre a ne autopromova excesiv, spre a face exerciții de putere cu ceilalți, urmăritori din spațiul virtual, colegi sau prieteni din spațiul real.

La mulți ani, Mihaela! Să primești de la viață toate lucrurile bune pe care știi să le oferi cu generozitate oamenilor, transformând spații exterioare și interioare.

*

Cecilia-Mihaela POPESCU

La ceas aniversar…

Trebuie să mărturisesc dintru început că invitația de a transmite câteva gânduri, la ceas aniversar, colegei și bunei prietene, prof. dr. Mihaela Gheorghe, m-a pus într-o firească încurcătură, întrebându-mă despre ce aș putea scrie. În întâlnirile noastre de-a lungul timpului nu mi se păruse nimic grandios ori epatant, în sensul spectaculos al termenilor, nimic care să-mi răscolească fulgurant memoria. Această reflecție m-a făcut însă să înțeleg că, urmând un canon – din ce în ce mai idealizat și mai mediatizat astăzi –, pornisem pe o pistă greșită. Am realizat că tocmai modestia, corectitudinea, simțul estetic, finețea, rafinamentul și generozitatea intelectuală sunt trăsăturile definitorii ale omului, profesorului, lingvistului și diriguitorului în ale educației, Mihaela Gheorghe.

Aș mai adăuga și alte calități care, într-o armonie desăvârșită și cu o forță extraordinară – diametral opuse, aș zice, delicateței sale fizice –, completează personalitatea sărbătoritei noastre: modernitatea ideilor și a felului de a fi, tinerețea și profunzimea spiritului, energia neobosită și, desigur, pluridisciplinaritatea întreprinderilor. Pe toate acestea Domnia Sa le mânuiește invizibil, cu naturalețea desăvârșită a unui magician!

De altfel, generozitatea cu care împărtășește cunoștințe, perseverența cu care ghidează, precum și discreția cu care inspiră fac din prezența dumneaei un dar pentru fiecare student, doctorand sau coleg. Mă bucur, așadar, nespus că am avut privilegiul de a-i fi în preajmă, pentru că fiecare întâlnire mi-a oferit șansa de a descoperi nu doar cunoaștere, ci și un model de pasiune, rigoare, responsabilitate, perspicacitate și intuiție.

Mihaela Gheorghe este acea colegă de la care înveți cu bucurie și pe care o admiri pentru dăruirea cu care își desfășoară fiecare proiect, pentru felul în care reușește să inspire prin exemplul personal și prin profesionalismul său desăvârșit. Este un profesor care nu doar transmite cunoștințe, ci modelează minți și formează caractere. Dar, dincolo de realizările profesionale notabile și de modul firesc în care cultivă un anumit modus vivendi în comunitatea academică, Mihaela Gheorghe este omul pe care îl prețuiesc și îl admir: corect, echilibrat, generos, elegant în comunicare, atent la detalii, cald și capabil să creeze punți între oameni și idei. Prezența Domniei Sale inspiră respect și admirație, iar exemplul său rămâne o pildă a profesionalismului însoțit de generozitate și noblețe sufletească.

Prin implicarea constantă în organisme cu rol fundamental în diriguirea educației universitare românești (conducerea UNITBV, ARACIS, CNATDCU), Mihaela Gheorghe demonstrează că profesionalismul, discernământul și integritatea pot deveni repere pentru întreaga comunitate academică. Activitatea sa instituțională contribuie la consolidarea unei culturi academice bazate pe rigoare, responsabilitate și respect pentru idee și dovedește că excelența nu este doar un ideal, ci o datorie continuă, pe care Domnia Sa o asumă cu eleganță și devotament. Pe aceleași atribute se întemeiază și activitatea sa științifică. Cercetătorul-lingvist Mihaela Gheorghe se distinge prin rigoare metodologică, sensibilitate și un fin simț analitic pentru nuanțele subtile ale limbii, dar și prin deschiderea către perspective și instrumente moderne de cercetare. Fiecare contribuție – studiu, articol, conferință – sau fiecare evaluare academică poartă amprenta unui intelect limpede, profund și impecabil organizat.

Astăzi, la acest ceas aniversar, doresc să îi transmit cele mai calde urări de sănătate, împlinire și recunoaștere pe măsura dăruirii și realizărilor sale. Fie ca anii ce vin să-i aducă multe bucurii și satisfacții, să fie rodnici, luminoși, creativi și binecuvântați! Mulți ani fericiți, dragă Mihaela, cu prețuire, admirație și respect!

Mihaela Gheorghe, Andrei Bodiu

*

Rodica ILIE

Rafinamentul spiritului analitic

De-a lungul anilor de studenție, precum și ulterior, în anii de maturizare colegială, întâlnirile cu Mihaela Gheorghe au reprezentat momente de natură formatoare. Ceea ce datorăm Mihaelei Gheorghe este modelul intelectual de maximă seriozitate și tenacitate, dar mai ales modelul de spirit analitic rafinat. Disciplinele limbii, gramaticile generativ-transformaționale, pragmatica ori cursurile sale de dinamica limbii române, precum și cărțile sale au devenit cu mult mai agreabile în și prin prezența sa ce actualizează mereu acel spirit activ, febril analitic, eleganța și firescul rafinamentului ideilor. Tocmai ceea ce părea că ar aparține unui domeniu rece, devine un spațiu al dialogului, al unei generozități a cunoașterii împărtășite – acestea sunt iluminările unor zile în care abia așteptam să ajung la seminarele și la cursurile ținute de Mihaela Gheorghe. Mai apoi lecțiile pe care le-am învățat pe parcurs au fost de natură administrativ-organizatorică, unde risipa de energie aproape că nu e lăsată să transpară, cedând locul aceleiași rafinate prezențe, aceluiași firesc a cărui intensitate consumă și consonează cu investiția sporită în programe de studii noi, în proiecte de cercetare, în participări la colocvii, la diferite evenimente științifice, la întruniri academice de înaltă ținută. Pretutindeni eforturile Mihaelei Gheorghe demonstrează justețea echilibrului dintre competența profesională redutabilă și eleganța dicțiunii intelectuale. Îi mulțumim Mihaelei și îi suntem recunoscători pentru faptul că personalitatea sa ne-a format, ne-a indus valorile unui ethos al educației la care au fost prezenți și ceilalți mentori și întemeietori de Școală brașoveni: Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Ovidiu Moceanu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu. La ceas aniversar îi mulțumim Mihaelei Gheorghe pentru finețea și gentilețea particulară unei nobleți specifice doar maeștrilor dăruiți, profilul său intelectual tonic și rafinat ne-a fost și ne este în continuare o matrice exemplar formatoare. La mulți ani frumoși!

*

Ioana Clara ENESCU

Răbdarea, tenacitatea, pasiunea

Înainte să o întâlnesc pe Mihaela Gheorghe, m-am întâlnit cu scrisul ei. Când i-a apărut cartea, Teste de limba română pentru admiterea în învățământul superior, mă pregăteam pentru admiterea la facultate. Analizam fraze lungi, complicate, din Preda, Creangă, Slavici, navigam printre arhaisme și regionalisme, găseam un anacolut aici, o antifrază dincolo, umpleam pagină după pagină cu analizele morfosintactice ale fiecărui cuvânt dintr-un enunț. Când am început să lucrez din cartea ei, mi-am dat seama că descopeream o structură complet nouă față de tot ce întâlnisem până atunci. În testele din volum erau enunțuri scurte, colocviale, care pur și simplu îți scurtcircuitau mintea obișnuită cu stilul literar, uneori greoi, al autorilor clasici. Cerințele nu erau stereotipe, nu te puneau în situația de a reproduce niște cunoștințe, ci solicitau atenția la detalii, finețea gândirii, capacitatea de a face corelații. Mai întâi, m-am revoltat. Mi s-a părut aproape un sacrilegiu să nu lucrez pe texte literare, deși îmi dăduseră atât de mult de furcă. Apoi, am început să fiu tot mai atentă la discursul cotidian, care era spectaculos sub raportul abaterii de la normă, tocmai de aceea foarte interesant de analizat.

Îmi amintesc perfect cum m-a pus în încurcătură analiza demonstrativului din enunțul Care ești ăla? După ce am descoperit în secțiunea de rezolvări că pronumele era o apoziție cu bază nelexicalizată, subiectul inclus tu, mi-am dat seama că analiza gramaticală era mai mult decât rutină și că limba e o construcție ce te poate surprinde oricând. A fost prima lecție pe care am învățat-o de la Mihaela, încă înainte de a o cunoaște.

Anii de facultate au venit cu alte lecții. La cursurile și seminarele de Limba română contemporană, am descoperit limpezimea raționamentelor Mihaelei Gheorghe, eleganța gândirii ei, rigoarea demonstrațiilor, expresia precisă, departe mereu de clișeu, bucuria de a le prezenta studenților o lume științifică în care un cercetător din România era conectat, în timp real, la teoriile cele mai noi, vehiculate în mari centre universitare ale lumii, aducându-și contribuția la dezvoltarea lor.

Sub îndrumarea ei, mi-am scris lucrarea de licență, disertația, lucrarea de gradul I. Am trecut, împreună, de la cliticele pronominale, la pragmasemantică, de la sintaxa generativă la elemente de comunicare nonverbală, am explorat diversele registre ale limbii din nenumărate unghiuri. Alături de Mihaela Gheorghe, m-am uitat la sistemul limbii ca la un univers infinit, în care există permanente reorganizări, deplasări, urme goale și pline, structuri de adâncime și de suprafață și am încercat, prin diverse instrumente, să îl înțeleg. Cu fiecare nouă întâlnire, i-am admirat nu numai cunoștințele, ci și felul în care a deschis spațiul dintre noi, astfel încât eu, la început de drum, să mă bucur de toate descoperirile ca și când ar fi fost doar ale mele.

Sunt un om norocos că m-am întâlnit, exact atunci când trebuia, cu un maestru care mi-a arătat, prin felul în care își parcurge drumul, ce înseamnă munca serioasă, răbdarea, tenacitatea, pasiunea care susține tot efortul necesar cunoașterii. Îi datorez enorm din tot ceea ce sunt. Scrisul și gândirea ei mă însoțesc și îmi descoperă încă teritorii noi. Îi mulțumesc că mi-a îngăduit să-i fiu aproape.

*

Alice BODOC

Un model uman

Cum poți să descrii în câteva rânduri un om care ți-a schimbat viața? Asta m-am întrebat în momentul în care am început să scriu despre doamna Profesor Mihaela Gheorghe. Și, într-adevăr, cum aș putea cuprinde în cuvintele atât de mici, un Om atât de mare? Pentru că, dincolo de faptul că este un cadru didactic și un lingvist desăvârșit, dincolo de curajul și devotamentul față de Universitatea Transilvania, în conducerea căreia se află de foarte mulți ani, Omul Mihaela Gheorghe impresionează prin modestie, inteligență, bunătate și căldură. Ca profesor, doamna Mihaela Gheorghe se remarcă prin deschidere față de studenți și printr-o extraordinară putere de muncă, printr-o energie care ne inspiră și care ne determină să încercăm, în fiecare zi, să fim mai buni. Ca mentor, are capacitatea de a simți potențialul unui tânăr, de a-l ghida cu inteligență și finețe intelectuală și de a-i sădi pasiunea pentru lingvistică, un domeniu atât de provocator pentru mulți dintre studenții noștri. Ne-am cunoscut cu mulți ani în urmă, pe vremea când eu mă aflam la masterat și am convingerea că întâlnirea noastră a fost „un dar” de la Bunul Dumnezeu. La un an după ce ne-am cunoscut, a acceptat să-mi fie coordonator al tezei de doctorat și mi-a încredințat primele seminare de Sintaxă, iar viața mea s-a schimbat. Cu profesionalism și pasiune, cu exigență și bunătate, m-a luat de mână, mi-a dat încredere și m-a inițiat în tainele sintaxei moderne, fiind, pentru mine, un mentor, dar, mai ales, un model uman. Sunt onorată să putem lucra împreună în fiecare an și am certitudinea că nu aș fi reușit să ajung unde sunt astăzi fără ajutorul dumneaei neprețuit, pentru care îi mulțumesc din suflet! La ceas aniversar, cele mai sincere și mai profunde sentimente de recunoștință și de prețuire ale sufletului meu se îndreaptă către „doamna mea dragă”, căreia îi doresc multă sănătate și puterea de a ne fi model și inspirație mulți ani de-acum înainte!

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 73-81]